Revelionul complet

Aproape cât casa, atâta e zăpada! Şi ninge încontinuu. De prin sat se aud colinde, pocnitori şi cântări.

Casa toată miroase a cozonaci prospăt scoşi din cuptorul încins. Mama se învârteşte pe lângă mine, nu-i  prea convine dumneaei că merg şi eu să ,,fac revelionul’’ în sat. Până anul trecut, doar fratele meu avea voie să îşi ,,facă de cap’’. Acum, după îndelungi dispute, luaseră măreaţa decizie: pot să merg şi eu la revelion. Desigur, în acelaşi loc cu fratele meu, adică la căminul cultural, în sala aceea mică de la etaj, de unde nea Nae proiectează, de când mă ştiu, toate filmele. Desigur, însoţită de celelalte, adică suita mea, nelipsită, formată din cele patru verişoare mai mici, de care sunt nedespărţită. Suntem un neam ,,stufos’’. Mai am cel puţin încă pe atâtea verişoare, dar de acestea sunt mai ataşată, fiind mai apropiate şi ca vârstă.

Pieptănate cât de bine ne pricepem, cu rochiţele călcate şi apretate, pantofii bine lustruiţi şi inimile tresăltând de bucurie, ieşim în hol, sub privirea îngrijorată a mamei. Poate prea îngrijorată, poate atât de puternică, încât divinitatea îi transmite un ,,semnal de consens’’: în ţipetele ce însoţesc şocul şi disperarea noastră, se face brusc întuneric! Adica ,,se ia curentul’’! După primele clipe de uimire, urmează disperarea cruntă: aşa o nenorocire, la primul nostru Revelion? Fără vreo altă raţiune, pârâie de lacrimi încep să şiroiască.

Cu obrajii brăzdaţi de lacrimi, ne întoarcem în casă, secondate de mama. Există un mare câştigător în această situaţie: tăicuţul meu, cu masa plină de bunătăţi care pentru noi sunt lipsite de orice importanţă, ne ademeneşte să petrecem alături de el sărbătoarea dintre ani. Este fericit că are cu cine să petreacă Anul Nou, cu aşa fete frumoase şi ,,gătite’’. Mama curăţă fitilul lămpii pregătite mereu pentru esemenea momente, căci sunt destul de frecvente. Cred că timp de vreun ceas ne trebuie până să reuşim să legăm câteva vorbe ori să gustăm din bucate.

Ce buni sunt totuşi, uneori, şi fraţii mai mari! Căci ,,nenea’’ hotărăşte că ar trebui totuşi să mergem la Revelion, aşa, pe întuneric. Ne ridicăm la comandă, patinăm cu platourile ţinute de mâinile îngheţate tun, dar cine mai simte gerul pătrunzător? În jur, bezna întunericului este întreruptă doar de luminiţe palide ale lumânărilor ori, pentru cei prevăzători, de luminiţele lămpilor cu gaz.  La căminul cultural ne aşteaptă toţi ceilalţi. O lumânare mare, pe care o găsiseră la o pereche de recenţi miri, creează cea mai frumoasă atmosferă pe care am visat-o vreodată pentru o trecere dintre ani. Avem un ,,Albatros’’, cineva a găsit şi baterii. DJ-ul navighează cu scala pe unde care de care mai ciudate şi ,,prinde’’ ici, Abba, colo, Beatles, care reuşesc să ne ostoiască cheful de dans şi petrecere. Repede a trecut timpul, atât de bine petrecem şi atât de fericite suntem! Demult am uitat că ne lipseşte curentul electric.

Se îngemănează ultimele fire de întuneric cu zorii zilei, în ultima pâlpâire a lumânării al cărei muc intră în comă, după ce ne-a urmărit uimită o întreagă noapte, înţelegând şi ea, în cele din urmă, bucuria primului Revelion.

*

Au urmat toate celelalte revelioane ale vieţii.

Cu trecerea timpului, mai sofisticate. Cu trecerea timpului, mai elevate. Cu alţi prieteni, cu unii vechi sau noi. Cu meniuri fine, cu muzică bună. Cu artificii şi jocuri de lumini măiestre. Desfăşurate în localuri selecte, pe măsura decorului.

În noaptea dintre ani, defilez de la calculator la televizor, citesc impresii, răpund la urări. Observ o constantă: cu toţii spun să lăsăm în urmă anul care a trecut, să-l primim cum se cuvine pe cel ce vine. Cu  noi speranţe şi aşteptări. Sunt de acord cu ei. Atunci, de ce naiba am eu în minte, tot mai puternic, primul revelion? De ce îmi tot stăruie mirosul cozonacului, amestecat cu zăpadă proaspătă şi gust sărat de lacrimă în colţul gurii, învelite în lumină palidă de fitil şi ritm de Abba? Îmi place prea mult gustul acesta, pentru a putea încerca să renunţ la el!

Poate pentru că de fapt nu lăsăm nimic în urmă – ci aducem cu noi, la noul Revelion, toate trecutele revelioane.

Acum este în noi un singur Revelion. Pe care îl vom duce mai departe, cu tot ce am adunat, cu tot ce ne-a durut ori ne-a bucurat.

Pentru a ne atinge ţelul de a petrece Revelionul complet.

Publicat în Diverse | 15 comentarii

Tăcuţii

ecaleopi

Şi iarăşi vin sărbătorile de iarnă.

Cu multă bucurie ar trebui să vină. Dar şi cu multe tristeţi ele vin.

Fără voia noastră, gândurile se îndreaptă spre bucurie. Deja auzim colinde, deja vedem brazi de crăciun, sau artificii de început de an. Pregătim meniuri, organizăm fieste. Se apropie nebunia sms-urilor şi a reţelelor blocate de atâtea urări. Animalele de sacrificiu îşi ţipă destinul, fără ca nimeni să se întristeze măcar vreun pic. Ne adunăm cu familia, cu prietenii. Ne vizitează prietenii, ne căutăm prietenii, aceia care mai sunt.

Totuşi, îmi stă mintea, în preajma sărbătorilor, mai ales, a acestora, de iarnă, la cei ce nu mai sunt. Simţiţi că acum, mai mult decăt alteori, sunt prezenţi printre noi ?

Pe drumul ce mărgineşte uliţele satului dinspre răsărit, paşii pornesc să se înşire, aproape fără voia mea. Mă poartă, agale, spre ei. Spre cei care au fost. Spre cei ce tac.

Vezi articol original 548 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 1 comentariu

Doamna

Nici nu ştiu dacă am iubit-o. La început cred că, mai degrabă, am urât-o.

Căci m-am trezit, netam-nesam, cu o invitată pentru care nu mă simţeam pregătită. Şi cum aş fi putut fi, dacă ea era o doamnă în vârstă, care venea tocmai din capitală, adusă de o maşină preţioasă, cu referinţe pe măsură. Iar noi, la vremea aceea, nu aveam condiţii pentru un asemenea musafir, anunţat ,,de soi’’. Trăiam într-o gospodărie de ţară unde  aduceam apa necesară consumului de la fântâna din deal, căci apa din fântâna noastră din curte secase. Iar ea era Doamna, cu şofer şi tot tacâmul, hotărâtă să se ,,lipească’’ de noi, cu orice preț… Eram, pe bună dreptate, disperată! Fiindcă o bănuiam sofisticată, iar eu nu ştiam dacă pot servi o masă mai acătării, cu puţinele cunoştinţe pe care le aveam în domeniu și cu și mai puținele posibilități materiale.

Era autoritară şi sigură pe ea, vedeam asta din tonul hotărât pe care îl avea atunci când îşi trimitea şoferul la limuzina din curte, să-i aducă ori să îi ducă diverse. Ori atunci când acesta, care se purta cu o mare deferenţă, se executa, ascultător. Era o doamnă de capitală, mama unui personaj important care, pe cât era de cunoscut, pe atât era de discret. Omul, am aflat, nici măcar nu ne cunoştea. Mai târziu ne-a spus că o întreba mereu ,,măi, mamă, nu înţeleg ce tot cauţi tu în satul ăla, că nu ai pe nimeni acolo?!’’ ,, I-auzi, cum să nu am, păi, nu am pe copiii ăştia, la care merg? Şi am pe Măria, că am fost colege de şcoală, e leatul meu, şi suntem și neam! Nu m-am născut eu și mi-am trăit jumate din viață, aci?’’.

Măria era soacra mea, doar ea i se adresa pe numele mic, doar cu ea se tutia, că noi, i-am spus din prima, ,,Doamna’’.

Ani de-a rândul, de Paşti, de Crăciun, dar cel mai adesea de Sf. Maria, o aveam de musafir. Toţi vecinii ştiau că aveam, la noi, pe Doamna. Căci îi plăcea să mai iasă la poartă, să stea de vorbă cu vecinele. A reuşit să se împrietenească cu toate. Uneori, plecam la pas, pe stradă, la o plimbare, ori pleca ea singură, să vadă satul. Se născuse şi trăise aici. Mai avea în sat o cumnată, care locuia în fosta ei casă părintescă însă, din cauză că fratele ei nu mai era, cumnata nu o privea cu ochi buni, de teamă să nu îi ,,vină la moştenire…’’.

Avea o memorie de care, păcat, nu am vrut să abuzez. Îi plăcea să-mi povesteaască cum l-a cunoscut, la bal, pe fostul soţ. Apoi, cum s-a despărţit de ,,ştrengar’’, şi a rămas cu copilul, singurul, pe care l-au avut împreună, cum a muncit, femeie simplă, de la ţară, iar, când fiul a juns om mare, ea nu făcea decât să-l aştepte, să treacă doar să o vadă. ,,E ocupat rău fiul meu, munceşte mult!’’, spunea mereu. Ea locuia cu oamenii aceia, care ar fi putut să-i rămână străini, dacă nu ar fi îndrăgit-o şi dacă nu i-ar fi îndrăgit atâta.

Ne aducea veşti, Doamna, din capitală. Eram uimiţi de logica pe care o avea în a relata tot felul de întâmplări, politică sau bârfe mondene.

 ,,Tu, de ce ai nevoie de Paşti, spune-mi, să-ţi aduc?’’ Invariabil, răspunsul era ,,De nimic, Doamnă ! Avem tot ce ne trebuie’’. Totuşi, în ultima vreme, parcă mi-era tot mai greu să-i răspund cu ,,nu’’ la toate încercările sale, de a-mi aduce ceva. Şi, când făceam împreună cozonacii de Paşte, a văzut ea că nu am nuci. ,,Da, anu ăsta ai nucă pentru cozonaci?’’

,,Nu, Doamnă, dar am să cumpăr’’.

,,Păi, cum, nu am eu aicea, la Bucureşti, am un ditamai de nuc?!’’

,,A, ce bine!’’ spun, ,,să-mi aduceți!’’

,,Da, ouă de casă ai?’’ Aveam, dar mi-a adus și ea de la Bucureşti, că doar nu degeaba avea o mulțime de cotețe bine chibzuite în gospodăria de pe malul Snagovului… Cine ar fi bănuit că paiele care se găseau în cuibare erau de aici, de la țară, din sătucul aflat la peste 300 km distanţă… Căci, atunci când am mers și noi în vizită la ea, la capitală, întrebând-o ce i-am putea duce, răspunsul ne-a amuzat: ,,tu, fetițo, să-mi aduceți mie vreo doi saci cu paie, că nu am pentru cuibare la moțatele astea!’’.

Odată, șoferul povestea cum, întâlnind pe străzile capitalei pe ,,fiu’’, în urma uneia dintre vizitele la noi, acesta l-a întrebat de ce maşina era atât de murdară. Șoferul a găsit nu mai știu ce explicație pertinentă, că doar nu era să-i spună ,,șefului’’ că mersese cu mândrețe de mașină la un târg de țară, unde o încărcase cu câteva funii de usturoi, niște ceapă roșie și vreo trei curcani făloși, care se mutaseră în capitală, iar acum se desfătau la Snagov…

Îi plăcea se se instaleze în camera luminoasă, bine aerisită, de la drum. Era foarte ordonată, îi plăcea ca lucrurile să stea acolo unde le era rostul. Era de o inteligenţă ieşită din comun, rar întâlnită la o femeie de vârsta sa.

,,Auzi, tu, eu am multe bijuuri de alea, de aur’’. Şi a scos o mulţime de cercei, brăţări, inele. ,,Alege-ţi din ele, pentru tine sau pentru fată, să le aveţi amintire, atunci când nu oi mai fi’’. Le-am admirat şi am reuşit să o conving că nu am nevoie, pentru că avem bijuteriile necesare. Primul gând care mi-a venit, a fost să o îndrept către nepoatele sale, ştiam că are, ne aducea mereu poze cu ele, ne povestea despre ele.

,,Ar trebui să le oferiţi nepoatelor, ele să aibă amintire!’’.

,,A, ele nu poartă d’astea, au tot soiul de bijuterii, astea nu le plac!’’.

,,Tu, fetiţo, cand voi muri io, să mă îngropi tu, aicea, în sat. Să-mi fac loc la cimitirul din jos, lângă ai mei!’’.

,,Da, Doamnă !’’ ziceam, convinsă însă fiind că acest lucru nu va fi posibil, nu credeam ca fiul ei va fi de acord cu asta.

,,O să vezi tu, când nu va mai fi, că o să o îngropați voi, o să-i faci tu și rânduielile de șapte ani!’’, spunea mama soacră mereu.

De multe ori, în nopți târzii, făceam planuri despre casa pe care o va construi în sat, unde avea să locuiască alături de noi. Nu am crezut niciodată în aceste planuri, îi  spuneam mereu că fiul nu va fi de acord să o știe departe de el. Căci, așa ocupat cum era, deși o vedea prea rar, îi purta mult de grijă și se preocupa să nu îi lipsească nimic.

De Crăciun, obișnuiam să așez mamei soacre sub brad, alături de cadourile pentru  ceilalți membri ai familiei, daruri mărunte, dulciuri, ciorapi pentru femeile de la țară, din aceia, tricotați, o broboadă… În anul acela, de Crăciun, Doamna era la noi, și eu nu știam ce să-i dăruiesc… Am încercat, i-am pus sub brad aceleași cadouri ca și pentru ,,leatul’’ ei… Deși mă așteptam să nu le ia în seamă, ce bucurie mare a avut! Nu pentru că i-ar fi trebuit ei dulciuri, ori că ar fi avut, în capitală, cum să poarte ciorapii de lână. Ci pentru că erau de la Moș Crăciun care, desigur, nu o mai vizitase din copilărie. A declarat chiar că îşi dorise demult aceste lucruri.

*

Un telefon, comutat prin câteva centrale, ne-a adus vestea că Doamna va veni la noi. Secretara de la capătul firului, după ce s-a asigurat că suntem aceia către care primise dispoziție de a ne contacta, ne-a rugat să păstrăm discreție, și să verificăm ,,locul’’. De câteva săptămâni nu mai sunase să mă întrebe ce am pus ,,la oale’’, sau ce ,,dulce’’ am mai pregătit – așa cum făcea în fiecare duminică. Am gândit că este plecată ,,prin străinătățuri’’, cum îi plăcea să spună. Am sunat pe singurul număr la care știam că o pot găsi. Persoana care a răspuns m-a informat că nu poate vorbi, Doamna. Însă, după câteva secunde, i-am auzit vocea lipsită de vlagă. ,,Tu, fetițo, am să vin la voi, să-mi pregătești totul acolo cum se cuvine, știi tu, așa cum am vorbit noi!’’.

Nu i-am pregătit camera bine aerisită, așa cum știam că îi plăcea. Nu i-am pregătit nici cadoul de sub brad. Ci singura casă pe care, dintre toate planurile făcute, o construiserăm împreună: ,,locul’’.

A venit, pentru ultima oară și definitiv, la noi. Cu un alai, cu bodyguarzi. Însoţită de ,,fiul’’, de ,,ştrengar’’ şi alţii care au iubit-o. Parcă întinerise, era o fetiță de demult, mulțumită că s-a întors acasă de la balul de la căminul cultural. Elegantă, ca întotdeauna. Tăcută, ca niciodată. Autoritară, pentru ultima oară, impunându-și în fața fiului ultima dorință, aceea de a se întoarce acolo unde și-a dorit toată viața, în satul din care a plecat.

Se apropie Crăciunul, și se aud parcă tăcuții, ne așteaptă cu o lumină și un crâmpei de gând.

Și nici măcar nu știu dacă am iubit-o…

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 12 comentarii

Episodul 5 – Griji cotidiene

15151554_1217289335000678_803869706_n,,Doamne, cum a mai evoluat şi sistemul acesta de învăţământ! Nu-i de ajuns că au schimbat tocmai anul acesta tematica, au schimbat şi metodologia… Doar toceală, şi iar toceală… În loc să testeze logica bieţilor copii, se cere doar memorie! Am capul calendar de la atâta diabet, reumato, boli, tratamente şi alte de-astea. Că, proştii ăştialalţi ce să priceapă? Se zbenguie prin curte cât e ziua de albă, habar nu au cât avem de învăţat! Şi cu termen limită, nu de-a fiecum… Bine că scăparăm de licenţă, că am avut un stres… Muncă multă până culeserăm date, apoi interpretare şi tot restul… apoi grilele astea nesuferite… Acum, alte grile, altă distracţie! Măcar de nu m-aş îmbolnăvi, de la atâta stres!”

*

,,Nu înţeleg nimica, eu! Toată camera este plină cu foi, pe pereţi sunt nişte scrisuri. Buni Bell nu se dezlipeşte de nişte cărţi, este stresată, cică are nu ştiu ce rezi… da, ce, ce ne-o trebui nouă aşa ceva? Mie îmi place doar să privesc linia aia pe care fata o face pe foaie, colorată, așa, cu bățul ăla mic. Eu nici nu știam că unele bețișoare au culori… La gust, sunt la fel, că îmi dă fata câte unul, să mă joc.

frm

Fram

Stau doar puţin pe aici, că nu pricep nimica… Mai bine, că, de când au crescut puişorii, parcă au, aşa, un miros foarte apetisant, și-mi place din ce în ce mai mult să îi alerg şi să mă joc cu ei. Deşi, nu înţeleg de ce nu îmi dau voie! Am văzut eu că, după ce îi învârtesc bine, unii rămân aşa, nemişcaţi, cu picioarele în sus… Eu cred că se prefac. Nici nu am văzut aşa vietăţi, să nu ştie de joacă…

Cel mai bine mă distrez totuși când alerg mâțele alea proaste care stau pe acoperiș. Sigur că sunt proaste rău că, atunci cînd se mai perpelesc la soare, cad de acolo. Și atunci e distracție! Totuși, sunt mai iuți de picior decât mine, că nu prea reșesc să le ajung. Doar alaltăieri l-am prins pe ăla mic, și ce mai smotoceală a văzut! Bine, cu veteranele, motanul negru și mâța galbenă, mă înțeleg foarte bine, ele mă iubesc pe mine, simt și eu atâta lucru…”

14485001_1173502429379369_2641109462593722494_n

*

,,Iar se întâmplă ciudăţenii. De exemplu, până acum aleea era curată, şi multe floricele erau pe aici. Frunzele toate s-au coborât de prin cais, de pe viţa-de-vie ori de pe unde mai erau ele cocoţate. E bine că le mai bate vântul, iar nebunul ăla de copil le aleargă de se zăpăceşte, să le prindă. E frumos şi covorul ăsta, parcă te îndeamnă la meditaţie. Dar cine să mediteze? Că ăştia nu ştiu decât joacă, şi iar joacă…Lucrurile au luat-o razna de tot. Simt că îmbătrânesc. Nu mai am acele reflexe de altădată, nu mai reuşesc să sar gardul, aşa cum o făceam odinioară… stau sechestrat aici, nu mai avem voie deloc deloc să ieşim din curte… Păi, da, eram bun până acuma, când strângeam puişorii şi îi ajutam să îi ducă la locul lor… Nu mai merg nici pe la vecini, că nu mai reuşesc să rup nici o scândurică de la gard…

De când s-a răcit vremea, nici babele nu mai stau la bancă, să mai aflu și eu niscaiva noutăți. Doar copiii trec dimineața spre școală, veseli, ca întotdeauna.”

14712883_1193035730759372_6688579504555829962_o

*

,,M-a lovit, m-a lovit! Cu un bâţ mai mare decât mine! Tocmai reuşisem să termin de săpat tranşeul pe care l-am început alaltăieri, când ea – v-am spus că ea este mai rea – m-a surprins, şi m-a lovit cu un băţ… îmi tot zicea că mă mănâncă spinarea, şi trebuie să mă scarpine. E adevărat, nu a ajuns cu bățul până la mine, l-a lovit de pământ, dar gestul contează… Dar mi-a trecut supărarea, şi-mi vine să mă joc, şi să mă învârtesc, şi să mă rostogolesc…!

A venit fata, a venit fata, ce bine, ce bine! Ce nu-mi place totuși mie la ea, că ne spală prea des, aproape în fiecare zi. Și ne pune la ceafă o soluţie care miroase rău… ne mai înşeală și cu brânzica topită, iar eu uit mereu de gustul acela rău, şi mănânc, iar şi iar…

Din nou sună după doctor, văd și ei că nu mă simt eu prea bine, mă tot controlează, când unul, când altul, nu pricepe niciunul că sunt doar speriat. Că alaltăieri când, după ce abia mi-am găsit osciorul ăla ascuns în ghiveciul de la ferigă, tata Pap m-a atacat fulgerător și m-a lovit tare, iar eu m-am speriat. Iar ei habar nu au cât de mare frică îmi este! Ăștia doi s-au ramolit, nu mă înțeleg deloc… Doar fata mă înțelege pe mine, ea m-a consultat, nici nu a mai fost nevoie să vină medicul ăla nesuferit, care nu știe decât să ne facă injecții. Uite, i-am povestit fetii despre frica mea, ea m-a înțeles, și acuma mi-a și trecut! E deșteaptă, fata, nu ca ei, niște proști… Este ziua ei, că am văzut și eu tortul ăla frumos, ascuns în frigider. Știu că nu prea se prăpădește ea după tort, dar maică-sa, tort știe, tort face! Lasă, am eu un os frumos de tot, de astă-vară îl țin ascuns bine, nimeni nu știe de el. Ei, pot să vă mărturisesc, este ici, lângă pawlonia asta mare. Am săpat destul de mult până am reușit groapa, că este un oscior mai mare, l-am șterpelit de la vecina, de la mielul ăla de la Paști… Am să i-l dăruiesc!”

*

  • Mami, vino repede! Nu știu ce-i la mine în cameră, o mizerie mare pe covor, pare a fi un os, miroase rău, iar Fram își vântură coada și sare pe lângă el, apoi vine și mă cheamă cu un lătrat voios!
Publicat în "Ham!" saga | Lasă un comentariu

Doamne de poveste de la ţară(6)- Croitoreasa

tumblr_mw87g8sqel1qj38pco1_500Obrajii, prăjiţi deja de suliţele primite toată vara, ni-i frige soarele, în timp ce ne fâţâim din deal, în vale, şi din vale, la deal. Pe deal stă Silvia, cea mai bună prietenă a mea. Eu stau ceva mai la vale, nu prea departe de ea, doar vreo trei gospodării ne despart.

Am avut iar noroc, am aflat la timp că primise marfă la ,,Ionete”, borsec frumos, cu şapte lei cincizeci metrul. Eu am ales din cel cu buline mici, albe, pe roşu. Îmi place, dintotdeauna, şi pentru veşnicie, roşul. Silvia îl alesese pe cel cu mici flori de câmpie, albe şi albastre, pe verde.

Suntem, de acum, domnişorele că, de, începuserăm să ne lucrăm rochiţe la croitoreasă, ceea ce doar fetelor mai măricele li se cuvine. Nici nu mai umblăm toată ziua desculţe, purtăm papuci mai tot timpul. Râdem în hohote – habar nu avem de ce, ştiu doar că râdem tot timpul – este de ajuns să ne privim, pentru a ne veni în minte o năzbâtie. Aşa, privindu-ne, ne aplecăm, în acelaşi timp, luăm papucii în mâini şi, desculţe, o rupem la fugă, scurmând cu tălpile goale ţărâna încinsă. Alergând sub soare, ajungem la asfalt unde, sărind de pe un picior pe altul, ne punem papucii pe picioarele nesătule parcă de atâta praf. În cinci minute, nu mai mult, ajungem la portiţa care ne aşteaptă cu blândeţe tăcută. Este mică, portiţa, pe măsura căsuţei care, cu o perdea pusă în uşă, să nu intre muşte, ne aşteaptă cu  mare drag. Cu mare drag pare să ne aştepte, întotdeauna, croitoreasa noastră: mică de statură, cu părul negru şi mătăsos strâns în coc pe creştetul capului, cu ochii negri şi calzi în care a adunat toată bunătatea lumii.

daly-homemade

Jim Daly – „Homemade”

Camera, cum altfel decât tot mică, răcoroasă, are un miros care ne umple nările, ne umple copilăria, un parfum din amestec de dantelă cu şifon, stambă şi poplin, aromă de mătase, mătasea aceea, naturală, fină, căreia i se alătură parfumul borsecului nostru nou nouţ, ce emană din rochiţele frumos aranjate pe o etajeră. Dar nu sunt gata pentru probă aşa că, precum de obicei, ne cocoţăm în vârful patului, printre bucăţi de materiale, printre petice frumos colorate. Fetiţa croitoresei este şi ea aici, tot timpul este aici, o invidiem pentru frumuseţea de materiale din care nu trebuie decât să întindă mâna şi să aleagă ce-i mai frumos pentru rochiţa păpuşii sale. Ne dă voie să îmbrăcăm o păpuşă cu peticele frumoase. Croim rochiţe cu mare viteză.

În timp ce coase cu acul, mai croieşte o fustă sau tiveşte cu maşina veche de cusut, ne întreabă ce am mai făcut, acasă ori la şcoală, se intereseză ce mai fac mămicile noastre. Încă nu poartă ochelari, este tânără, şi frumoasă, şi bună. Mai sunt în sat câteva croitorese dar niciuna, ca a noastră. În ţăcănitul maşinii de cusut şi mirosul de stambă, toate lucrăm cu spor.

– Gata, îmbrăcaţi-vă, să vedem cum vin!

Cum să vină, altfel, decât perfect! Cloşul cu buline mă face fericită, doar o umbră de îndoială stăruie, căci mama insistase ca lungimea să fie ,,cu vreo două degete doar, deasupra de genunchi’’. Ori, eu nu aş vrea asta, căci rochiţa Silviei, mult mai scurtă, îi dezveleşte mai mult picioarele frumoase şi bine proporţionate.

Calmă, zâmbind, se învârteşte în jurul meu. Mă gândesc, în treacăt, că poate este chiar Zâna Bună care, cu bagheta magică, o îmbracă pe Cenuşăreasă pentru balul de la Castelul Fermecat.

– Uite, dacă mai scurtăm doar un pic, nu-i mare necaz. Îţi va plăcea şi ţie, şi mamei, că nu scurtăm prea mult, doar de câteva degete, cam aşa, e bine acum? Îmi citise gândul, mi- este din ce în ce mai clar că este însăşi zâna…

– E bine aşa! Zic, nemulţumită de mine, pentru că sunt prea înaltă pentru vârsta mea, de-a asta, poate, mama zice că nu-mi vin bine rochiţele prea scurte. Silviei îi vin foarte bine rochiţele mult mai scurte.

– Când sunt gata, să venim să le luăm? Că vrem să mergem şi noi duminică pe vale?

– Am mult de lucru, am lucrat şi ultimele două nopţi, că sunt şase nunţi duminică, dar văd eu cum fac, veniţi sâmbătă, pe la cinci.

Sărind de pe un picior, pe celălalalt, după ce trecem de asfaltul prea încins pentru ca tălpile să-şi poată da frâu liber, ajungem pe uliţa unde, cum altfel decât râzând în hohote, ne descălţăm – a câta oară, într-o zi? – şi o rupem, fericite, la fugă. Ajungem în vârful dealului, la Silvia, ne întoarcem brusc şi o rupem fuga înapoi, spre casa mea.

Nu erau gata, niciodată, sâmbăta. Tot duminica după-amiază, tocmai bine ca seara să putem ieşi, făloase, ,,pe vale’’, poate, cine ştie, va apărea şi Făt Frumos…

*

De mult timp nu mai merg la croitoreasă. De mult timp nu mai există multe nunţi în sat şi, chiar de ar fi, cine mai caută o croitoreasă de la ţară? Şi de ar căuta, nu ar mai găsi… căci de mult timp nu mai există croitorese în sat. Şi, chiar de ar fi, niciuna nu ar mai putea să-mi poarte gândul la Zâna Bună. Şi, dacă nu te îmbracă chiar ea, cum să mai râzi tot timpul şi să visezi Feţi Frumoşi?

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 6 comentarii

Femeia pământului

Am participat cu textul de mai jos la concursul iniţiat de revista „Negru pe Alb” (http://en.calameo.com/read/00073448835e6cde70980?trackersource=library; pagina 12)

M-a sunat să-mi spună că vine la mine, având să mă roage ceva. Am ieşit la poartă, să o aştept.

Venea pe drum cu mersul pe care nu l-am întâlnit la nimeni altcineva, până la ea: apăsat, hotărât, sigur, strâns legat de pământ, stăpânind pământul. Pasul ei arăta mereu că ştie unde şi pentru ce se îndreaptă. Dacă ajungi să o cunoşti, începi să înveţi, din paşii ei, de este voioasă, aşa cum era de cele mai multe ori, încrezătoare, determinată, supărată, ori revoltată. Niciodată tristă. Putea fi supărată, fără însă a fi tristă.

knight_daniel_ridgway_julia_on_the_terrace_1909

Daniel Ridgway Knight – Julia on the Terrace, 1909

Era unul dintre cei mai buni ,,şefi de fermă’’, acesta era postul repartizat absolvenţilor de Horticultură de la vremea aceea. Pe cât de bun teoretician, în aceeaşi măsură era practician. Un inginer adevărat, om al pământului. Lucrasem cu alţi ingineri înainte de ea şi, deşi colegi şi vecini de ferme, nu am cunoscut-o bine decât după ce am ajuns, împreună, să gospodărim aceeaşi fermă legumicolă. Parcă, de când lucram cu ea, am început şi eu să simt mai bine pământul, am început să-l ascult, să-l înţeleg. Cum ar fi putut fi altfel când, în dimineţile curate, îl măsuram cu paşii, de-a lungul şi de-a latul? Cum altfel ar fi putut fi,  când scurmam în crusta formată în urma ploilor repezi, să aflăm colţul bobului semănat cu trudă pe derma pământului? Sau atunci când, în dupăamiezile toride, luam – a câta oară? – la pas, de la un capăt la altul, ,,cruciş, pieziş, curmeziş’’, ogoarele, oprindu-ne lângă duduitul câte unui tractor care căra recolta, sau aşteptând să ne potolim setea din sacaua care îi însoţea pe culegători?

Ani de-a rândul, din zori de zi, până în seară, pământul ne-a fost casă, tot el, masă, tot el, o mare parte din viaţa noastră. Ne-a fost prieten, cel mai bun confident, ne-a fost familie. Ea îşi vărsa tot ,,năduful’’, atunci când era supărată, către pământ. De multe ori, îi povestea totul. Îi povestea şi îi trecea tot necazul. Mi-a spus că simte că trebuie să-i spună lui necazul ei, atunci când îl are, că el va găsi o soluţie pentru ea. Nu era tristă niciodată, supărarea ei era o furie, şi aceea trecătoare. Pământul, spunea, o învăţase că furia trebuia domolită, că el, pământul, o poate ajuta să o transforme în favoarea ei. Pleca pe câmp, ştiam că dă ,,o roată’’, după care se întorcea veselă şi plină de optimism. În mijlocul unui lan de porumb, întinse la umbra care ne ferea de dogoare, mă învăţa să ascult pământul, să-i aflu şi eu tainele pe care ea parcă se născuse cunoscându-i-le.

În lumina soarelui, prin rochiţa de borsec cu floricele albastre, i se contura sarcina. Primul copil, băiatul, a avenit pe lume cu mare bucurie. Şi l-a crescut pe câmpuri, cocoţat prin tractoare. Mereu avea obrajii arşi de soare şi ochii strălucitori, şi o dragoste de libertate pe care o moştenise de la ea. Băiatul i-a semănat mult mamei. ,,Uită-te la el, găgan şi plin de pământ, nu-l pot face să stea locului! Ce să zic, şi eu, când eram mică, umblam prin toate băltoacele şi-mi rupeam rochiţele sărind toate gardurile şi cocoţându-mă prin toţi pomii…’’. Cu ghiozdanul şi caietele după noi, mă ruga să fac ceva ca el să înţeleagă ecuaţia de gradul întâi, că nu era chip să reuşească singur…

Tot aşa, alergând pe câmpuri, şi-a adus pe lume şi fiica.

O familie de ingineri agronomi reuşea, pe vremuri, să aibă o gopodărie îmbelşugată. Au reuşit să-şi construiască o căsuţă cochetă, aşa cum, pe atunci, nu multe erau în sat.

Privind de sus, cocoţate în tractor, dis-de-dimineaţă, la ora şase, când plecam la fermă, o auzeam spunând cu o urmă de invidie, privind spre curţile pe lângă care treceam: ,,ia, uite, cucoanele care lucrează pe la birouri nici nu se treziră, au program de la ora opt şi până la patru, noi plecăm de acasă cu noaptea pe cap şi rareori ajungem acasă pe lumină, nici câinii nu ne mai recunosc…’’. Râdea zgomotos şi molipsitor apoi, odată ajunsă în fermă, după ce planifica activitatea curentă, mă privea ghiduş: ,, după ce bem cafeaua, eu merg pe deal, să caut dacă a încolţit sămânţa din roşiile semănate săptămâna trecută…’’ ,,Mergem!’’, nu mă puteam abţine să-i răspund. De parcă aş fi putut renunţa la primele raze ale soarelui ce ne saluta mereu cu voie bună, sau la mirosul reavăn al pământului, din orele dimineţii…

Schimbările ce au urmat au luat-o pe femeia pământului printr-o mare surprindere. Au fost ca un vârtej ameţitor, din care ea s-a desprins cu greutate. Şi nici nu cred că a reuşit, cu adevărat, să o facă vreodată.

Fermele au dispărut într-o înşiruire de privatizări, faliment, sau ce or mai fi fost, că nu a avut prea mult timp să înţeleagă. Nu a înţeles prea bine nici că putea găsi un nou început în domeniul pe care îl stăpânea atât de bine. Nu a văzut oportunităţile nou create, nu s-a adaptat la viaţa cea nouă, la lumea cea nouă. S-a trezit într-un birou, cu programul pe care îl invidiase altădată. Nu s-a gândit că se poate sufoca în lipsa aerului curat al câmpului, nu a prevăzut că nu va mai putea simţi pământul din zori până în seară, zi de zi. Părea că vârtejul a început să-i ia tot ce iubea, căci s-au deschis larg porţile lumii. Fiindcă şi copiii ei, ca mulţi alţii, s-au năpustit, dornici de a cunoaşte lumea largă, prin porţile larg deschise. Nu înţelege nici acum, aşa cum nici atunci nu a înţeles, cum de au plecat. ,,Câtă gospodărie de frumoasă şi bogată, cu tot ce îi trebuie, dar copiii mei au plecat departe, în lume… ’’. Se înfurie, pleacă la vale, unde are un petic de grădină, prinde sapa şi o înfige adânc în pâmânt. El nu se supără, o înţelege şi, ca odinioară, o ajută să se domolească. Vine de la grădină liniştită, mai calmă şi parcă mai înţeleaptă. A făcut chiar şi un pact cu tehnologia modernă, care nu-i plăcuse ei defel, pentru a putea comunica mai des cu copiii.

Este pensionară, acum. Nu pleacă de acasă altundeva decât la grădina din vale, acolo unde îngrijeşte de toate legumele pe care a avut bucuria să le cultive. Pentru că, de n-ar fi făcut-o, s-ar fi îmbolnăvit, de dorul lor. Şi pentru că avea nevoie să stea de vorbă cu pământul, care îi aflase toate secretele, pe ale cărui toate secrete ea le cunoştea, de când se născuse.

Nu am mai văzut-o de ani buni.

M-a sunat să-mi spună că vine până la mine. Ies în  poartă, să o aştept.

Vine pe drum cu mersul pe care nu l-am întălnit la nimeni altcineva, pâna la ea: apăsat, hotărât, sigur, strâns legat de pământ, stapânind pamântul, sărutând pământul. Pasul ei arată că ştie unde şi pentru ce se îndreaptă. Dacă ajungi să o cunoşti, începi să înveţi, din paşii ei, de este voioasă, aşa cum era de cele mai multe ori, încrezătoare, determinată, supărată, ori revoltată. Niciodată tristă. Poate fi supărată, fără însă a fi tristă.

Am ştiut, de când am cunoscut-o, că este femeia pământului.

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 14 comentarii

De vorbă cu Spania

Pielea, măslinie, îi străluceşte. Ochii, cu privire caldă, mă privesc pătrunzători, curioşi.

Ramirez.Cierra 270_pp

Photo: Cierra Ramirez

Sunt două migdale aşezate cum nu se poate mai armonios pe faţa curată, limpede. Cu mare efort reuşesc să-mi cobor privirea de pe fruntea înaltă, mătăsoasă, care se continuă cu o coamă de păr strălucitor. Chipul frumos este puternic sprijinit de linia  fină a gâtului, ce coboară spre umerii plini de personalitate. Şi ei de catifea, aşa cum este toaptă pielea ei.

Ar fi fost o nedreptate a naturii dacă ar fi fost subţirică, aşa cum ea îmi spune, că şi-ar fi dorit. Ţine o dietă, să mai slăbească… Are picioare robuste, puternice. Puţin plinuţă, tot corpul emană sănătate şi naturaleţe.

Era micuţă când am văzut-o ultima oară.

 Începem să depănăm poveşti, şi mă surprinde uşurinţa cu care reuşim să facem asta, au trecut atâţia ani şi mă aşteptam ca greu să recreăm legătura din trecut. Îi reamintesc şi cum venea să doarmă la noi, avea o mică sacoşă în care-şi aducea pijamaua, dar şi creme pentru ten. Mă uimeşte că îşi aminteşte atâtea lucruri de demult, căci era prea mică să o poată face. Ca şi atunci, îmi pare matură pentru vârsta pe care o are. Ca şi atunci, are o percepţie , asupra  a tot şi a toate, care te ia prin surprindere, oricât de bine ai crede că o cunoşti. Are o memorie aparte pentru cifre, pentru date şi cifre.

*

Mediterana mirosea de aici, se afla la doar trei kilometri depărtare.

Din Tarragona ajungem în Vila Seca. Muţi de încântare, oboseala drumului, dar şi de feeria sa, ne găsim cu uşurinţă rudele, care reprezentau destinaţia finală a traseului nostru. Verişorul, alături de micuţa mogâldeaţă, fiica sa, ne întâmpină cu mare bucurie.

Urmează o săptămână de vis. Luând ,,la pas’’ împrejurimile, aflăm, zi de zi, câteva dintre minunile lumii. Ajungem în Salou. Negrese tinere te îmbie cu îndemânarea lor de a împleti codiţe pe piele. Terase, frumuseţe, linişte. Vis. Nesfârşit.

Portaventura Park adună parcul chinezesc, parcul francez, toate parcurile de distracţie ale lumii, strânse mănunchi, într-unul singur, printre cele mai frumoase din lume. Cascade, roller-coaster-uri.

Barcelona, Sagrada Familia, Gaudi, parcul de Guell, minuni ale lumii, măreţiile lumii se reflectă, toate, în ochii noştri, măriţi, în noi, muţi de uimire.

Centrul vechi, centrul nou… Portocalele anină, parfumate, deasupra noastră.

*

– Încă nu ştiu ce aş vrea să urmez, doar ştiu că nu mi-ar plăcea să stau într-un birou. Oricum, în vacanţa asta vreau să muncesc, m-am săturat să spun tot timpul, ,,Papa, bani, papa, bani!’’, căci el munceşte foarte mult pentru noi.

Nu a împlinit şaisprezece ani, este antrenoare de patinaj artistic la un grup de copii. Dar vrea să îşi mai găsească un job, fiindcă este convinsă că tatăl ei munceşte prea mult pentru ei.

Ne îmbrăţişăm, în încercarea de a ne lua rămas bun. Ea are un fel al ei de a o face, te cuprinde cu braţele şi îţi acoperă faţa, mângâindu-te cu mătasea tenului ei. Simt miros de mediterană, mister de Sagrada cu aromă de portocal, şi pornesc, parcă, pe aleile Portaventura.

 

 

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Episodul 4 – Next generation: Tasha and Bubu

,, Nu ştiu ce-i cu mine! Nu tună, nu fulgeră, dar am ameţeli şi un marIMG_20150104_155216e disconfort… Doamne, ce-o mai fi şi asta? De unde au apărut şi creaturile astea – nu ştiu cum, altfel, să le zic – două? Vai de mine, după atâţia ani, în care credeam că nu se va întâmpla, am reuşit şi eu să am pui? Aşa zice ea, că sunt puişorii mei! Dar nu seamănă deloc cu ăia care ies din incubatorul cel mic, de pe măsuţa din hol! Seamănă, leit, cu mine, ăştia doi! M-a prins total nepregătită, ce mă fac eu, acum…? Am văzut la ea, cum îngrijeşte puii ăia, mititei. Ia uite, cum se bucură ea, de parcă nu ştiu ce mare minune am făcut eu!”

,,Sunt tată, sunt tată! Mironosiţa, m-a făcut fericit! Ea nici nu-şi dă seama de asta! Am o fetiţă şi un băieţel, deşi nu seamănă deloc cu mine. Par să semene cu ea, dar caracterul?

10556323_842443022485313_1500700333901706872_n

Bubu

Că, până la urmă, asta-i cel mai important, aşa am auzit eu pe aici, vorbindu-se, că ar conta foarte mult caracterul. Da, băiatul este sigur al meu, că are bun simţ, se vede de pe acum. Fata e năzdrubănă, îi seamănă maică-sii, e clar! Deh, trebuie să-mi mai schimb şi eu comportamentul, de acum, că sunt un adevărat cap de familie. O să-mi caut şi serviciu, dacă va fi nevoie, ca să-i întreţin, că aşa face un tată adevărat, nu?  Oricum, nu mai plec prin altă ogradă, asta să se ştie! Că haimanalele alea, pe la care mai umblam eu, nu mi-au făcut, niciuna, bucuria de a-mi aduce urmaşi. Aoleu, aud că ar vrea să-i dea unor prieteni, ce mă fac? Nu pot să le spun cât de mult îmi iubesc copiii! Uff, ce bine, nu-i lasă fata… Nici el nu vrea să-i dea, sper să o convingă şi pe cutra asta, care o ţine sus şi tare că râde lumea de ei, că este frig afară, şi trebuie să îi ţină şi pe ei în casă. Bine, am să mă mut eu afară, numai să nu-i ducă de aici pe copii! Şi să nu îi scoată afară, pe gerul acesta! Doamne, ce mă fac eu acum? E musai să-mi găsesc de lucru, ne trebuie bani mai mulţi, pentru vaccinuri, pentru bobiţe pentru căţeluşi mici… am să muncesc mai mult căci, uite, au început să apară puişorii pe măsuţa din hol, aşa că tot eu voi ajuta să îi strângem, atunci când se vor împrăştia. Că, în gospodăria noastră, toată lumea munceşte, doar nu o să stau degeaba, că nu sunt un tată denaturat…

1800304_983215001741447_7349293147410877874_n

Bubu

Uite, ne face ciorbiţă, se învaţă şi ei să mănânce, căci ea face o ciorbiţă destul de bună. Lasă, că am văzut eu, uneori nu este chiar gustoasă, el o face încă şi mai bună… Nu m-au scos de tot afară, îi aud că mă mai lasă şi pe mine, că este nevoie, altfel, cum îi voi putea educa pe copii? Fiindcă mă-sa deja s-a plictisit de ei, dar eu, nu! Deşi eu tot ies, alerg de acolo-colo, mai fac gălăgie prin curte, să nu creadă niscaiva oameni răi că nu are cine îngriji gospodăria, când ei sunt la serviciu… Pot spune că suntem o familie destul de fericită. Cel mai bine este când vine fata acasă. Şi vine tot mai des acum, de când cu ăştia, micii. Ne face baie la toţi, ne pieptănă… e adevărat, este şi un pic mai severă, nu ne permite tot felul de prostii. Deşi, eu l-am învăţat deja pe Bubu că marcarea teritoriului este deosebit de importantă pentru noi, băieţii.

IMG_20160104_120710

Tasha

Pe Tasha a învăţat-o mă-sa mai mult să doarmă, dar ea este atât de nebunatecă, nu prea ai ce să-i faci, când o apucă cheful de joacă întoarce toată casa pe dos. Seamănă cu mă-sa, când era mică. Dar băiatul, leit îmi seamănă! Doarme tot aşa, pe spate, ca mine, şi are prea mult bun simţ. Când se uită mă-sa urât la noi, nu ne apropiem niciunul de castronul cu mâncare. Ea crede că ne temem, nu ştie că este vorba de maniere… eu îmi iau băiatul, mai dăm o tură pe afară. Acum, l-am dus pe la vecinii din deal, au una frumuşică, foc. Trebuie să-l învăţ pe băiat cum se fac marile cuceriri. Ne-ar prinde bine o înrudire cu ei, căci au multe oi, şi miei au. Dar cel mai mult îmi plac mie câţele alea năroade, care mai zboară prin curtea noastră. Eu le imobilizez, îi anunţ, apoi ea vine şi le ia, o strigă pe vecină şi i le înapoiază. Sunt atât de mândru! Şi atâta de modest, sunt!’’

 

Publicat în "Ham!" saga | 7 comentarii

Făclii

IMG_2558

Îmbrac hainele bune, îmi pun pantofii cei noi. Arunc pe cap o eşarfă, căci nu se cade, în biserică, să ai capul descoperit.

Pe uliţa întunecată, se aud paşi, fără vorbe. Ajung la stradă, unde paşii îşi schimbă tonul, devin mai calmi, mai puţin apăsaţi, poate un pic mai stridenţi, căci tocurile au reuşit să iasă de pe uliţa adâncă, la asfaltul curat. Oamenii nu se văd, ci se simt după paşi. Într-un sfert de ceas, ajung la biserica insuficient de încăpătoare care, în curând, se umple cu noi. Citesc chipuri. Citesc chipuri obosite, citesc chipuri bolnave, citesc chipuri liniştite ori prea agitate. Aprindem lumânări în biserică. Aprindem făclii pentru cei duşi, aprindem făclii pentru cei ce ne vom duce. Un grup de tineri, veseli şi abia înfrânându-şi vioiciunea, întră, apoi ies în grabă, după ce văd atâtea feţe sobre. Vor da o raită pe la discoteca din sat, după care vor reveni să ia paşte, după cum îi aud spunând. Un grup de bătrâne, aduse de spate, îşi caută locuri pe scaune, fiindcă nu pot rezista prea mult pe picioarele obosite de trupurile ce poartă în spate, parcă, milenii. Hainele le miros a naftalină, ca şi femeile ce le poartă. Mă instalez într-un loc din care pot vedea spre altar. În curând, biserica este plină până la refuz. Începe slujba. Între două cruci, se amestecă gânduri. Feţele se apleacă, mâinile îşi închină trupurile. Îşi adună, mănunchi, grijile, tristeţile. Îşi adună, mănunchi, supărările, frustrările. Prea mulţi, îşi adună păcatele, de care caută să se lepede. Pereţii reci şi muţi ai bisericilor pare că sunt zidiţi din secretele oamenilor. Din imensitatea lor de apăsări, dureri ascunse şi taine doar lor împărtăşite. Se strâng, ciorchine, bolile toate, şi oboseala întregii lor vieţi, cu bune şi rele, aşa cum o duc, fiecare. Gândurile pleacă în trecut, pleacă spre cei ce s-au dus şi care plutesc, parcă, printre ei.

Nu ştiu câţi ascultă slujba cu prea multă atenţie. Mulţi o cunosc pe dinafară, mulţi nu o pricep deloc. Dar toţi o tac, şi o respectă. Pioşenia lor este diferită, în funcţie de cât este, fiecare, de credincios.

Sfioşi, cu bateriile încărcate de dansul de la discotecă, se reîntorc şi tinerii. Se închină.

Vine făclia cea mare. Ne apropiem, rând pe rând. Luăm Lumină, cu tot ce înseamnă ea, pentru fiecare. Chipurile se destind. Strâns ţinând lumânarea, agăţându-ne parcă toată disperarea, la un loc cu speranţa, plecăm spre casele noastre, fiecare, de pe unde am venit. Făclii se risipesc în toate direcţiile, spre toate punctele cardinale. Întunericul le primeşte cu bucurie ascunsă, de parcă le aştepta, de o veşnicie.

*

Sunt ani mulţi de când nu mai merg să biserică, în noaptea Învierii. După ce am făcut ultimele retuşuri – căci am uitat o clanţă neştearsă de praf, sau uşa de la baie – abia mă instalez în pat şi ascult, în fracţiunile dintre căderea pleoapelor şi desprinderea de realitate, slujba intonată la televizor. Înainte de a se lumina de ziuă însă mă trezesc, aud paşi pe drum şi privesc peste gard: făclii trec, de la vale, la deal: îşi aduc oamenii în case iertarea, speranţele şi învierea.

 

Publicat în Diverse | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Episodul 3 – Bel şi Papu

,,E primăvară iar, şi îmi vine să mă îndrăgostesc, dar parcă am de cine…! IMG_0035Că asta stă tot cu nasul pe sus, parcă-i o mimoză. E tare pudică, dumneaei! Abia aştept să vină vreo maşină în curte, deşi s-au rărit de tot în ultimul timp. Atunci pot să mă mai furişez, să dau iama prin deal, pe la uşuratica aia de la răscruce. Dacă am mai mult noroc, şi mă ia el în grădină, unde mereu îl ajut să adune puii scăpaţi din coteţe, poate ies prin spatele curţii. Eee, acolo-i altceva, e aia frumoasă, ‘năltuţă, din uliţa ailaltă… Ea chiar mă iubeşte! Mi-a dat de înţeles, ce naiba!

Toate s-au schimbat de când a murit Ursu, ăla mare şi alb. Pe urmă, ne-a murit şi baba, care stătea vara cu mine la umbră, pe scară, şi mă mai pieptăna uneori. Şi îmi punea mereu apă rece în castronel, că vara se încălzea repede, şi mie îmi place apa rece…

Mimoza stă în casă, vara, la aer condiţionat, că ei, de este cald, nu-i convine. De este frig, stă negreşit la căldurică. Eu stau afară, chiar de este soare ori ger. Proastei îi este frică de tunete şi fulgere. Mie îmi plac mult, îmi vine să zburd, să alerg de colo-colo, mă joc cu fulgerele. Ea tremură toată, se ascunde, şi se ţine scai după mami-sa. Când se înnorează un pic, ea simte. Nu, că este sensibilă aşa, şi finuţă, curăţică… De, cum să se uite la unul ca mine?

Deşi sunt un tip de casă, hărnicuţ. IMG_0298Gonesc mâţele astea de prin vecini, care vin pe la noi, ori vreun câine care reuşeşte să intre prin vreo spărtură de la gard, mai fac şi treabă, atunci când situaţia o impune. Cel mai mult îmi place să ajut să adunăm puii ori găinile care nu sunt cuminţi. Nu le fac rău, că sunt ale noastre. Doar le imobilizez, iar el sau ea le iau şi le duc la locul lor. Cel mai mult îmi plac mie puişorii ăştia, mai mici. De cum aud vreunul piuind ciudat, râcâi la uşa casei, să vină careva să vadă despre ce este vorba. Ei, mă laudă de multe ori, părinţii, pentru asta. Da, se poate spune că sunt un tip de treabă, totuşi…’’

*

,,Offf, căte schimbări, abia le mai facem faţă! Nu înţeleg eu foarte bine ce se întâmplă, dar ceva tot este, şi nu-i de bine… Nu prea mai vine lume pe la noi, în casă ei mai ţipă, unul la celălalt, iar pe mine scandalurile mă sperie. Am mai rămas doar eu cu prostul ăla, care se plimbă mereu pe bătătură. Ce să-i fac, el nu înţelege nimica. Şi fata este tot mai supărată, când vine acasă. Pe urmă, mai e ceva ciudat şi cu mami, că uneori stă mai mult în pat, şi trebăluieşte mai mult el, în locul ei… dar eu stau lângă ea, mă urc în pat şi stau acolo, lipită de pieptul ei. Se supără din fiece, dar pe mine, niciodată!

IMG_0051

Iar tună şi fulgeră pe afară, nu ştiu ce-i vine cerului ăstuia, de se zburleşte la noi aşa… După ce nu a mai fost bătrâna prin curte – a plecat de tot, odată, când a fost în curte foarte multă lume, şi gălăgie mare a fost – şi nici dulăii cei mari, au mai apărut vreo doi micuţi, dar au dispărut şi ei. Acu, pe lângă motanul ăla, negru şi leneş fără seamăn, adus de la cealaltă bunică a fetii, a mai apărut încă o mâţă. Asta-i sălbatică rău, stă numai pe acoperişul casei. Se teme de noi, şi bine face, că nu o suport deloc. Pe ăsta negru îl mai las pe aci, când sunt ei de faţă, dar după aceea, îl pun la respect imediat. Stă mai mult cu prostul, că el nu are demnitate, ce să ştie un netot despre lucrurile astea… Că noi, câinii, avem nişte treburi, în timp ce astea, mâţele, le au pe ale lor. Ar face bine să prindă nişte şoareci, dar dumnealor, nu şi nu, tot pe la castronele dau târcoale. De parcă ciorbiţa ar fi pentru toate orătăniile…

Ei au multe griji, şi eu, la fel, doar suntem o familie. Mă gândesc uneori aşa, cum fulgerele şi tunetele aste vin şi se duc, poate aşa va fi şi în casă, who knows… ’’

Publicat în "Ham!" saga | Lasă un comentariu