Episodul 6 – Legi

Există legile naturii. Există legile firii. Studiem totuşi, mai ades, legile instaurate de oameni. Cărora să ne supunem mai întâi, căci sunt atât de multe? Pe toate trebuie să le respectăm, pentru că sunt legi. Fără ele, am trăi în cruntă anarhie.

Legile animalelor sunt diferite şi, cu toate pretenţiile noastre, nu cred că le vom înţelege, vreodată…

*

,,Ai copii, ai necazuri! Bine a zis, cine a zis, asta. Tasha are iar pui, nu ştiu cum de s-a întâmplat, că am stat cu ochii pe ea, cât am putut! A spus fata că-i cam ,,panaramă’’, dar eu m-am simţit jignită, atunci. Iar pe Fram, pe care îl credeam un tont, l-a apucat o colindătură, de nu mai ştim ce să-i facem! 2Îl adunăm, zilnic, de prin toate grădinile. Aşa o educaţie proastă, numai tac’su îi putea da! Că, de la mine nu avea cum să vadă un asemenea comportament lipsit de echilibru. Nu are nicio prestanţă, nici pic de respect faţă de familie ! Sigur, nici atât de tăntălău, cum este Bubu… El este prea cuminte, dar când mă priveşte cu uitătura aia saşie, mă topesc de dragul lui ! Ce să faci, nu sunt două degete la o mână, la fel, darămi’te doi copii…’’

,,…Grădinile se trezesc la viaţă. Ce-mi mai place mie primăvara asta, nu a mai existat alta la fel! Vecina dinspre deal s-a făcut frumuşică, foc! Este tot aşa, albă, ca mine. Şi are ochii ăia seducători, care nu se văd mai deloc, fiindcă laţele îi acoperă întru totul! Nu, nu merge la salon, aşa e ea, naturală… Doar eu îi văd, ochii ăia, frumoşi. Să vedem, pe unde mai găsesc eu o spărtură… Că au reparat gardul, peste tot, şi nu mai am deloc pe unde trece…

 

Pe el nu-l mai îndrăgesc, deloc-deloc! Păi, cum ajunge acasă de la serviciu, nu ştie decât să mă strige pe mine, altceva mai bun nu are dumnealui de făcut! Şi nici nu am prea fost plecat departe, decât până aci, la vecina… Că, ieri, cum stăteam aşa la vorbă, cu ea, mă pomenesc cu el, că mă ia de după ceafă – ce jenant – şi mă aduce cu forţa în curte… Ruşine, ruşine! Îmi vine să plâng de ciudă, m-a făcut de râs!

Acum, sunt iar trist, că mâţa galbenă, prietena mea cea mai bună, iar a umblat prin vecini, şi iar au bătut-o oameni răi. Nu ştiu de ce există oamenii răi… Cine i-o fi făcut? Că eu credeam că oamenii sunt toţi la fel, şi au grijă de noi… Dar am aflat eu acuma că nu-i chiar aşa… Că eu credeam că oamenii au fost făcuţi pentru noi, să ne ajute, să ne mângâie, să ne iubească…’’

 

,,Ia, uite, ce familie numeroasă am devenit! Avem copii mici, ce frumuşei sunt! Şi ea, la două zile, aşa, ne face o ciorbiţă bună de tot! Că trebuie să fie bine hrănită mama! Sunt străbunic! Ehei, generaţie longevivă!

Avem  şi mâţe, destule! Dar astea colindă mereu, vin acasă doar cât să mănânce şi cât să doarmă. Pe ăsta, tot aşa, l-a adunat el de prin grădini, cu piciorul rănit. Este leneş, fără pereche. Aproape mai leneş decât cel negru. Toată ziulica doarme. Când se trezeşte, gura nu-i tace, îi este foame, şi pace bună, e musai să i se dea carne, că altceva, dumnealui nu poate să consume! De aia ei i-au şi spus Cărniţă. Apoi, s-a dovedit că este o ea, dar numele nu i l-au mai schimbat. Ăstuia şi să se joace îi este lene!

20170601_202619

 

Dar, ce-i asta? Nici nu am observat când ea a aşezat ouăle, frumos de tot, în cutia aia care vâjâie. Şi iată, acum, că au ieşit puişori. Vai de mine, ce mult îmi plac! Dar să nu vă gândiţi că îmi plac aşa, ca lui Fram şi lui Bubu. Nuuu…. Că eu nu-mi ling botul când îi văd! Eu mă gândesc cum să am grijă de ei, când vor face ei tot soiul de nebunii şi or să iasă afară din coteţ. Eu îi imobilizez, până când ei vin şi îi iau, şi îi duc la locul lor. Da, da, avem multă treabă în gospodărie de acum, şi eu ştiu să mă fac util! Că doar n-o să sap gropiţe toată vara, să mă răcoresc, aşa cum fac ceilalţi…’’

,,Mai ştiţi că v-am mai zis eu, că ea este mai rea… De exemplu, aseară, el a adus un căţeluş mic, zicea că l-a găsit pe drum, abandonat. L-a certat tare, că zicea că suntem prea mulţi… E adevărat, nici nouă nu prea ne convine, dar asta este situaţia, ne adaptăm… Chiar dacă azi a stat ascuns, că nu ne-am putut abţine să îl smotocim puţin… Că doar trebuie să se obişnuiască şi el cu stilul asta, de joacă… Desigur, ea este rea…”

20170624_104213

*

Ca de fiecare dată, noii generaţii i-am căutat stăpâni. Nu a fost greu, dar nici prea uşor nu a fost căci, în primăvară, mulţi pui apar. Familiile trebuie să ne asigure că îi vor îngriji şi nu numai. Trebuie să ştim că îi vor iubi. Animalele au nevoie de multă dragoste. O merită din plin, căci ele se ataşază şi iubesc necondiţionat.

Am înstrăinat, azi, doi dintre pui. Mâine, pe ceilalţi. Apoi va trebui să găsim un cămin pentru cel nou venit.

Tasha se agită. Vede că nu mai are toţi puii. Ceilalţi, se agită, şi ei. Le miros urmele. Îi caută. Tasha scoate sunete ciudate. Nu se mai joacă nimeni. Nu mănâncă niciunul. Mâţele încearcă să îi mângâie. Supăraţi, nu se mai lasă mângâiaţi de noi. Au simţit că noi suntem aceia care i-am despărţit.

Cine face legile lor, legile animalelor? Cine le ştie? Cine le acordă vreo atenţie? Cine are timp, şi suflet, pentru animale? Ele cum de au şi timp, şi suflet, pentru noi?

Cum vom fi capabili să înţelegem hăţişul propriilor noastre legi, câtă vreme nu le putem asimila pe acelea, mult mai puţin complicate, ale animalelor?

Anunțuri
Publicat în "Ham!" saga | 2 comentarii

Doamne de poveste de la ţară (10)- Ateea

7976d5b6b41c5fce103edc6d42b0e0c1

Trenul înghite infinitul cu repeziciune. Aleargă spre nici el nu ştie unde, purtând poveştile şi  poverile celor pe care îi duce …

Câmpii, dealuri, văi, ape, flori şi păsări, toate, i se perindă sub privirile pierdute. Nu vede nimic din toate acestea. Nu aude niciun sunet din cele ce o înconjoară. Vede doar un sobor de preoţi adunaţi în jurul unui catafalc. Aude doar o slujbă religioasă, ce înalţă rugi aprinse pentru iertarea păcatelor şi înălţarea divină.

*

Fată de preot fiind, crescuse înconjurată de credinţă, dragoste şi frumos. Aproape toată viaţa a trăit alături de biserică, în casa parohială. Încetul cu încetul, dezlegase multe din tainele divinităţii, alături de întreaga familie. El, tatăl său, îi dezlegase multe dintre aceste taine. Dacă se întâmpla să întâlneşti pe stradă pe preotul distins, cu privire ce ardea ca un tăciune, cu barba deasă şi, în ultimul timp, încărunţită, în mod sigur avea, în mâna strânsă protector, mânuţa mică a fetiţei ce îi era copie fidelă. Aceiaşi ochi arzători, aceeaşi privire inteligentă. Acelaşi mers, aceeaşi alură. Erau nedespărţiţi.

Când ea s-a îndrăgostit pentru prima dată, pe la şaişpe ani, a fost şi sigură că tânărul frumos şi blând, care îi ceruse mâna la scurt timp după ce s-au cunoscut, va fi cel alături de care va rămâne pentru tot restul vieţii, aşa încât, fapt mai puţin obişnuit în zilele noastre pentru o tânără cultă, educată, la optsprezece s-a şi căsătorit.  Era încă un copil, iar schimbarea a surprins-o. Avea o altă familie, în care nu regăsea întotdeauna căldura sufletească în care ea se ridicase…

Dar, ori de câte ori dorea să îşi ,,încarce bateriile” cu spirit, căldură, se întorcea la casa parohială, unde afla divinitate şi credinţă. Nu regretase însă nici o clipă alegerea făcută, căci soţul său era, într-adevăr, destinul ei, marea sa iubire.

Prea puţin timp a trecut după aceasta şi până când boala tatălui avea să-şi arate colţii. Degeaba au căutat leacuri, căci nu au găsit. Degeaba s-a rugat, căci nu a fost ascultată. Ea a sperat până în ultima clipă. Se agăţa de vorbele naşei sale: poate că Dumnezeu, pe care l-a slujit o viaţă, va face o minune. Şi îl va salva. De aceasta se agăţa şi ea. În asta spera. Şi îl ruga pe ascuns să facă o minune pentru tatăl ei. Poate că Dumnezeu a încercat, dar puterea lui nu a fost îndeajuns să învingă moartea.

Încă îi sună în urechi slujba religioasă. Încearcă să pătrundă sensul unor cuvinte auzite de nenumărate ori, atunci când îl însoţea la slujbe. Nu reuşea să le mai pătrundă niciun sens. Oricâtă credinţă ar fi avut ea, acum era năruită. De ce, după ce s-a rugat atâta, nu s-a înfăptuit o minune, ca el să îi rămână alături? Căci ea nu ştia cum va reuşi să mai trăiască, de acum, fără el…

După despărţire, şi-a pierdut, parcă, busola. Cu ultimele imagini în minte, cu ultimele rugi în urechi, nu a ştiut ce face altceva decât să urce în primul tren ce duce departe, atât de departe…

La capăt de linie, un tânăr urcă în tren, se apropie de stinghera pierdută, aflată la fereastră. Nimeni nu o deranjase, călătorii parcă ştiu povestea. Băiatul o ia de mână, ea îl urmează, cuminte. Odată ajunsă acasă, se întoarce în lume, alături de el.

Apoi  ea iar pleacă, iar el o găseşte, de fiecare dată…

*

Clopotele bisericii ,,din sus’’, al cărei paroh fusese tatăl ei, se zbuciumă puternic, anunţând o veste: o fi sărbătoare,  o fi murit careva? Ar trebui să se închine, atunci când bat clopotele. Ar trebui să se gândească la divinitate, şi la tot ce învăţase de la el. Toate au fost acoperite, învăluite în fumul şi mirosul de tămâie care i se impregnase în toţi porii. Numai că ea nu mai crede.

Trenul înghite infinitul cu repeziciune. Aleargă spre nici el nu ştie unde, purtând poveştile şi  poverile celor pe care îi duce …

Câmpii, dealuri, văi, ape, flori şi păsări, toate i se perindă sub privirile pierdute. Nu vede nimic din toate acestea. Nu aude niciun sunet din cele ce o înconjoară. Vede doar un sobor de preoţi adunaţi în jurul unui catafalc. Aude doar o slujbă religioasă, ce înalţă rugi aprinse pentru iertarea păcatelor şi înălţarea divină. Sufletul ei se zbuciumă să alunge slujba, se zbuciumă, să alunge rugile, se zbuciumă, să scape de mirosul de tămâie. Le forţează să plece, le alungă, cu tărie. Căci nu mai crede în ele.

La capăt de linie, tânărul ei soţ se apropie cu grijă. Îi sare în braţe. El o strânge, uimit, la piept, pe noua lui iubită. Atee.

 

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 12 comentarii

Trei vivante (3)

Port sandale roşii, cu barete subţiri. Sar de pe un picior, pe celălalt, păzindu-mă de coarda nebunatecă. ,,Degeaba’’ am ,,opş’pe ani’’, cum îmi zicea, adesea, mama! Căci mintea nu-mi evoluase cu mult peste aceea a unei puştoaice de 5 ani…

Sunt în parcul Herăstrău, şi am un chef de joacă aşa cum demult nu am avut. Oamenii din jur mai strâmbă din nas, căci coarda îi mai atinge uneori… Nu-i pot ajuta, căci sunt binedispusă, cânt, şi sar, într-una! Şi tot aşa, de pe un picior, pe celălalt, ajung pe o alee unde, într-un mod magic, nimeni nu mă apostrofează. Este linişte deplină, iar societatea aceasta, curios, alcătuită din domni şi doamne cu stil, nu se simte deranjată de voioşia mea! Am obosit un pic. Dau jos sandalele jos şi aşa, târând coarda, potolită ca prin farmec, mă aşez pe băncuţa apărută de nu ştiu unde.

Privesc cu atenţie apariţiile care mă fixează. Sunt statui! 18698209_798011827032085_7437170957310358202_nAtunci, cum de mă privesc? Le simt privirile! Le simt, parcă, gândurile! Ce fel de statui sunt acestea? Că doar mai văzusem eu statui, nu era prima oară! Iată, Doamna cu umbrela mă urmăreşte, chiar, cu privirea! Sunt şi cele două Franţuzoaice vesele, dar şi o Doamnă în vârstă, ce pare a depăna amintiri! Mă învârtesc, uluită de personajele lui Caragiale printre care m- am trezit, fără să fi putut spera, măcar, vreodată! Mă bucur de Andersen, la fel de mult cum mă minunez de Einstein. Şi, cum să nu tresalt de bucurie la vederea lui Walt Disney? O zeiţă grecească, venită din Fântâna Trevi, alături de frumoasa Pallas Athena!  Sunt atât de frumoase!  Tocmai din anii ‘60 a venit Marilyn Monroe, preferata mea!

18813643_798011947032073_1363962291248491775_n

Lângă fiecare dintre ele, pleoapele mi se închid, grele, iar gândurile îmi umblă prin timpuri, prin lumea în care fiecare dintre statui, odată ce mă apropii, mă trimite…

Un văl se aşază deasupra statuilor mele dragi, iar un altul îmi pătrunde pe sub pleoape, ridicându-mi-le. Sunt grele, pleoapele.

Adâncă, pufoasă, canapeaua din sufragerie aproape ne-a înghiţit. Pe pieptul meu, chipul frumos al Măriucăi se ridică, ori coboară, odată cu respiraţia mea. Pe umărul meu drept, mama ei îşi linişteşte neodihna unei zile încărcate. Braţele lor, aflate de o parte a mea, şi de cealaltă, mă cuprind. Rămân neclintită, să nu stric feeria. Suntem, parcă, trei vivante. Vreau să rămânem aşa, ca statuile din visul pe care l-am avut. Vălul îmi apasă, iar, pleoapele.

– Repede, repede, să nu întârziem! Mă trezeşte vocea fiicei mele. A, te-ai trezit! Bagajul este pregătit, maşina, jos, ne aşteaptă!

– Ce se întâmplă, unde mergem?

– Stiu, eşti obosită după călătoria cu trenul. Mergem la Bucureşti!

– Păi, ce căutăm acolo? Eu, mai ales?

– Mergem la festival. Mi-a spus Măriuca ieri că nu ai văzut statuile vivante, niciodată. Anul acesta este a şaptea ediţie, şi vreau să te duc! 18698108_798011830365418_9059348914861488389_nEu sper să ajungem la timp pentru Noaptea statuilor vivante. Apoi ne vom odihni, căci vom avea un program destul de încărcat: Festivalul se desfăşoară între 30 mai şi 5 iunie, exact în minivacanţa asta. Şi programul este, zilnic, de la ora 16. Merită, intrarea fiind gratuită, să vedem 60 de spectacole! Locaţiile sunt diferite, fiindcă anul ăsta se va desfăşura şi în două cartiere mărginaşe, Militari şi Ferentari, dar şi în parcul Herăstrău, care este cel mai mare şi mai important din capitală. La Roata Mare. Teatrul Masca va avea 15 statui, alături de creatorii din Europa, de la Great  Names din Viena, şi de cei conduşi de Yvonn Hollander din Olanda.

Aruncăm, în viteză mare, ultimele bagaje, în maşină, alături de noi. Pornim spre capitală. Fiică-mea, ,,cu nasul’’ în tabletă, trimite mailuri către nişte prieteni,  invitându-i la festival. Postează pe facebook şi răspândeşte vestea. Nici Măriuca nu se lasă mai prejos!  Intră pe site şi îşi invită prietenii.

Eu nu am laptop, şi nici tabletă. Telefonul meu nu este prea evoluat. Am adunat însă în suflet, am adunat în minte, un întreg festival!

 

Publicat în Diverse | 6 comentarii

Trei vivante (2)

Gara se află la vreo şapte kilometri de sat. Sătenii ies demult către civilizaţie cu maşini şi microbuze, mai degrabă decât cu trenul. Şi, cum maşină nu am, şi nici nu îmi permit costul unei călătorii cu vreo maşină ce face ,,taxi’’, iar autobuzele circulă cu un program nepotrivit cu planurile mele, pornesc pe jos, ca în anii studenţiei, spre gară.  Traversez satul la pas. Vremea este tocmai bună pentru plimbare, chiar dacă a trecut de ora prânzului, iar soarele s-a cam aprins. Satul pare amorţit. Majoritatea îşi fac, probabil, siesta. Copiii sunt la şcoală, tinerii, cei mai mulţi, au luat la cutreierat ogoarele, este vremea lor.

Mă opresc la una dintre desele lăzi frigorifice cu îngheţată, să îmi iau una. Intru în magazin, să achit. Vânzătoarea tânără, cu părul ridicat într-un coc bonţat pe creştetul capului, pare că nici nu mă vede. Aşezată pe scaun, priveşte într-un punct fix, cu gândurile doar ea ştie unde. Este frumoasă, aşa melancolică, visătoare. Parcă ar fi o statuie. O statuie vivantă, aşa cum mi-a arătat, acum câteva zile, Măriuca.

Îmi continui traseul, privind în stânga, în dreapta, pentru a saluta căci, într-un sat mic de ţară, aşa cum este al meu, oamenii se cunosc aproape cu toţii, între ei, şi îşi dau bineţe la tot pasul. Şi, chiar de nu se cunosc, tot se salută. Pe o bancă învechită de ani, un bătrân uitat de vreme şi lume priveşte în gol. Îl salut cu respect. Nu mă vede, nu mă aude. Are trăsăturile unui fost frumos flăcău, falnic, ce a fost cândva. Nu ştiu ce vede, nu ştiu pe cine aude. Mâinile, încrucişate pe capătul bastonului ros de cari, în care se sprijină, sunt nemişcate. Îmi imaginez că stă astfel încă de dimineaşă, şi că va fi acolo azi, şi mâine, mereu. Alături de veşnicie şi de poarta căsuţei cu pridvor, care nu pare a mai avea alţi locatari.

În gând şi, pe măsură ce ies din sat, parcă şi în suflet, cu cele două statui care m-au ignorat, ajung la intersecţia dintre drumul judeţean şi cel naţional, care reprezintă cam jumătate din traseul până la gară. Nu sunt obosită. Privesc piaţa care se deschide în fiecare primăvară aici, în intersecţie. Este săracă acum, piaţa. Şi nimeni nu face cumpărături la această oră. O singură vânzătoare tronează la una dintre cele doar trei mese instalate în faţa corturilor. Cu mâinile încrucişate în poală, priveşte lung şoseaua, doar-doar s-o opri vreun client, să facă ceva vânzare azi. Nu opreşte nimeni şi ea, pierdută, nu-şi schimbă privirea.

13221665_598324647000805_7596238405979960238_n

Ajung la gară în timp util, mi-am calculat bine… Sunt prima, constat că şi ultima, la casa de bilete, iau unul, şi ,,prind’’ loc la fereastră. Oricum, nu este vreo bătălie pe locuri, căci nu-i nimeni, altcineva, în compartiment. Aveam să aflu că eram doar câţiva călători în tot trenul.

Gândul la statuile lăsate în urmă îmi porneşte către alte statui despre care am aflat de curând. Până acum, nu ştiam că există! 12717308_555455247954412_9134308343014142595_nCum, adică? Actorii nu sunt doar aceia care joacă roluri în filme şi piese de teatru? Cum, se transformă în statui? Şi rezistă, aşa, nemişcaţi, ore în şir?! Eu nu am văzut aşa ceva. Nici nu aş fi crezut asta aşa, din prima, dar m-au convins cei de la Teatrul Masca. Nu sunt eu prea umblată pe la capitală, dar în Herăstrău tot am ajuns o dată. Acolo zic ei că vor avea un spectacol. Ba, chiar şi în Ferentari vor prezenta unul. Mult aş mai vrea să văd! Cine ştie, poate că, într-una din cele şapte zile, din 30 mai şi până pe 5 iunie, cât ţine anul acesta festivalul, reuşesc să ajung şi eu… Oricum, programul este zilnic, de la ora 16 şi va avea nu mai puţin de 60 de spectacole. Apoi, dacă intrarea este gratuită, chiar merită să sper! Au mai fost încă 6 ediţii, până acum!  Şi eu habar nu am avut! Că, uite, aşa, luam trenul, şi dusă eram… unii ar spune că deja sunt …

– Ce stai, tanti, ca o statuie? Nu vezi că-i capăt de linie?

 

Publicat în Diverse | 8 comentarii

Trei vivante

16938803_747764725390129_1760133684806936942_n

Plouă din cer şi din pământ, dinspre toate zările, plouă.

Este weekend, iar eu am dispoziţie să continui şcoala altfel cu Măriuca, pe care maică-sa, adică fiică-mea, mi-a ,,predat-o’’, la pachet cu instrucţiuni severe: fără ,,nas în tabletă, laptop ori alte asemenea chestiuni’’, deci şi mai puţin televizor. Şi ce mă fac eu, mă rog, cu copila, toată numai veselie, şi cu ploaia asta? Nu-i vorbă, că ei îi place ploaia… Cum altfel, că doar de mică am învăţat-o că bălăcitul în apa caldă a ploii de vară, amestecată cu ţărâna încinsă, este cea mai mare bucurie! Renunţăm la tradiţionalul bălăcit, fiindcă apa ploii încă nu este caldă atât pe cât ne-ar trebui. Hrănim puişorii de prin coteţe, umplem ochi blidele căţeluşilor cu ciorbiţă şi, haidem, iar, în casă! Nu deschidem televizorul, nu ne atingem de laptop. Urmăm, cu sfinţenie, dispoziţiile primite.

Acum, ploaia a stat – pentru cât timp, nu ştim – dar vrem să profităm de asta. Ieşim în drum. Nu suntem primele, deja cei câţiva pitici de prin vecini aleargă, cât îi ţin picioarele, prin băltoacele formate pe marginea drumului. Nici măcar nu am închis bine poarta în urmă că Măriuca, desculţă deja, cu părul lung, negru, alergându-i pe umeri, intră în jocul lor. Ce mă fac eu cu fata, dacă răceşte? Ştiu, este obişnuită dar, dacă află maică-sa, iar nu îmi mai lasă fata la ţară, vreun an de aci înainte!

– Stop, joc!

Aa, este o expresie a lor, le place, mă ascultă şi se opresc. Nu vreţi voi să îi arătaţi Măriucăi cum jucăm ,,statuile’’? Măriuca, mirată, ascultă.

-Nu ştiu jocul ăsta!

Alături de copii, intru în joc. Ne atingem cu palmele, strigând ,,statuie!’’. Cel atins încremeneşte pe loc, aşteptând dezlegare….

Şi tot aşa, preţ de vreo juma’de oră, cât ploaia îşi mai ,,trage’’, oleacă, ,,sufletul’’, până să înceapă, din nou, să răpăie…

Alergăm în casă. Bujorii din obrajii Măriucăi nu o lasă să se liniştească.

– Bunico, jucăm, amândouă, statuile? Îmi place foarte mult….

Continuam, un copil şi o bunică nebună, să ne jucăm prin casă.

Am obosit. Fata trage cu ochiul la laptop. Îi spun o poveste, îi împletesc părul în cosiţe.

– Bunico, ţie îţi îţi plac statuile! Haide, dă-mi voie să deschid laptopul, am să-ţi arăt ceva!. Te rog, te rog…! Îţi va plăcea foarte mult!

– Nu, nu, am promis mamei!

– Te rog, nu se va supăra, când îi vom spune despre ce este vorba!

Ochi negri şi vioi, obraji rumeni, veselie debordantă, în preajma cărora mă aflu doar câteva zile din an. Cât să mă mai pot împotrivi?

Pare că ,,mă las’’ înduplecată cu greu. Oricum, ea ştia că voi ceda.

– Ştii, bunico, există oameni cărora le plac mult statuile, aşa cum ne plac şi nouă. Sunt actori care, costumaţi şi machiaţi, imită statui autentice. Ei pot sta nemişcaţi o perioadă îndelungată. Astfel, realizează o formă de teatru stradal, care îi încântă pe oameni.

Ştiam că am nepoată deşteaptă, dar de unde o mai fi inventat ea şi chestia asta, cu oameni mari care se transformă în statui?

– Uite, aici! Îmi arată un site.

Curioasă , citesc: ,, anul acesta, cei de la Teatrul Masca organizează cea de a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Statui Vivante. Pentru prima oară la această ediţie, durata festivalului va fi de şapte zile, spre deosebire de anii precedenţi, în care erau doar trei. Acestea vor începe cu Noaptea Statuilor Vivante, în data de 30 mai, şi vor continua cu 6 zile pline, desfăşurate în nu mai puţin de trei spaţii diferite de pe teritoriul Bucureştiului. Festivalul va începe în fiecare zi la ora 16 şi va cuprinde în total 60 de spectacole la care participă artişti din ţări precum Austria, Olanda şi China’’.

Apoi, este prezentat programul celor şapte zile de desfaşurare şi locurile unde acestea vor avea loc.

– Nu-i aşa că este frumos, bunico?

– Foarte frumos, draga mea!

Îmi vine în minte primul meu rol, ,,doamna Clara’’, în care m-am costumat la primul meu bal, organizat în clasa a patra.

– Ce spui, bunico? Nu ar fi frumos să mergem? Uite, intrarea este gratuită!

Îmi vin în minte o mulţime de roluri pe care le-am admirat, de-a lungul timpului. Cel mai mult îmi vin în minte roluri pe care le-am jucat, ca actor al vieţii mele. Aş vrea să fiu o statuie vivantă.

Nu răspund. Mă mai gândesc.

Hmm, statui vivante, şapte zile, Bucureşti, trei spaţii diferite, intrare gratuită! Pe deasupra, în cadrul deschiderii festivalului, va fi organizat şi blogmeet! Şi Noaptea Statuilor!

Ce părere aveţi, mergem?

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Lumi paralele (2)

 

Mieii şi-au ţipat disperarea, dându-şi sfârşitul.

Ne-am pus hainele de sărbătoare, am luat lumină.

Cu flori de măr pe umăr, am aprins lumânările şi am trecut, de trei ori, căţuiul fumegând, cu miros de tămâie, peste colăceii alăturaţi cu ouă roşii, felii de brânză şi cozonac.

Uliţa s-a însufleţit, porţile s-au trântit în toate gospodăriile. ,,Hristos a înviat!’’ ,,Adevărat, a înviat! ,,să-i fie tăicuţului meu’’…. ,, Bogdaproste,  să fie primit…” ,,să-i fie….’’

Fuioarele de fum au inundat drumul spre cimitir. I-am vizitat, iar. Am înconjurat, de trei ori, morminte străjuite de cruci scrijelite. Dedesubt, materie. Deasupra, spirit. Căci spriritele sunt printre noi, au venit să vadă pregătirile, au venit să vadă ce mai fac păcatele lor, lăsate în urmă, printre noi….

Familiile s-au adunat în jurul mesei bogate de Paşte. Apoi, fiecare şi-a reluat ritualurile cotidiene.

*

Roţile căruţelor răscolesc drumurile. Uruitul lor răscoleşte minţile şi sufletele.

Este Înălţarea. Mirosul de tămîie invadează toate ungherele. ,,Bogdaproste, să fie primit…”

Au bântuit printre noi, ne-au simţit aproape, i-am simţit mai aproape. Au înconjurat casele, uliţele.

…Pe câmpul învăluit în abur de fum, chilii stau aliniate, cu uşi zăvorâte.

O boare se simte apoi, ca la un semnal, uşile se clatină. Zăvoarele doar se zbuciumă, rămânând închise. În chilii, mesele sunt, acum, îmbelşugate: ouă roşii lucesc la flacăra lumânării. Câte o felie de cozonac aşteaptă alături.

În toată poiana este rumoare.

Pale de vânt se iscă, vârtejuri. Se lasă linişte. Deplină.

 

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Stendhal spune… (4)

Tot Stendhal, tot în Scrisori către Pauline, spune:

(…) ,,Acuma că eşti mai înţeleaptă te invit să examinezi succesiv tot ce-a trebuit să înveţi pînă acum şi să nu crezi nimic… în afară de ceea ce ţi se pare vrednic de crezare.

Există mai multe grade de verosimilitate. Poţi paria o sută de milioane contra unu că ceea ce ai văzut există într-adevăr. Nu poţi paria decît zece milioane contra unu că ceea ce îţi spune (cineva)…că a văzut există într-adevăr.’’(…)

(…),, Iată singura metodă raţională de a crede…

Orice lucru pe care un om îl spune altui om se poate concentra, totdeauna, explicat fiind, la un adevăr tot atît de evident ca acesta:

Orice băţ are două capete,

sau la o idee falsă ca următoarea

Există beţe care n-au două capete”(…)

Adevărul, şi doar adevărul, sintetizat, ca de obicei la Stendhal, în puţine cuvinte, care exprimă atât de mult! Convingerea sa pare a fi aceea că adevărul este absolut, constând în certitudini. Iar certitudinea este strâns unită cu faptul de a vedea tu însuţi lucrurile despre care poţi fi sigur că există cu adevărat. Pare să ne transmită îndemnul de a nu  crede în adevărul reliefat prin altă prismă decât aceea a propriei percepţii, nu şi a altora. Pare să nu creadă în adevărul deducţiei. Căci şi acesta poate fi un adevăr la fel de îndreptăţit. Iată, ne provoacă la un exerciţiu complex.

Desigur, adevărul absolut este acela căutat de cei mai mulţi dintre noi. Ce facem însă atunci când acesta ni se prezintă cu nuanţe: adevărul relativ, ori cel văzut prin ochii şi sita altora decât noi? Căci acesta poate fi, de multe ori, tot pe atât de relevant precum cel absolut, sau poate deschide calea către acesta atunci când, după eterne căutări, ajungem în impas şi nu-l putem afla… Şi atunci ne poate ajuta adevărul aceluia care, susţinând că ,,există beţe care n-au două capete’’, ne ajută să deducem ori să putem avea noi certitudinea că ,,orice băţ are două capete’’…

Publicat în Stendhal spune... | 1 comentariu