Desculță

Îmi bâțâi picioarele goale pe marginea băncii de la poartă. Trec copii din deal, la vale. Au început să plece la denie. Eu nu merg. Fiindcă nu am sandale, și fiindcă fina încă nu a ajuns. O fi avut și ea treabă, cine știe? Fina, singura soră a tatei, dintre ceilalți șase frați pe care îi are, vine mereu pe la noi. Și, atunci când vine, aduce cu ea o sacoșă mare de tot, încărcată cu lucruri pe care Getuța nu le mai poartă. Numai că Getuța este foarte grasă și mama mă ia iute de mână și fuga, cu mine, la croitoreasă, să micșoreze hainele, pe măsura mea. Am o rochiță frumoasă, tot așa, de la Getuța. Este din catifea roșie! Mă gândesc că poate, cine știe, anul acesta i-au rămas mici și vreo pereche de pantofi sau sandale.
S-a făcut târziu și fina nu a ajuns.
Sunt ruptă de oboseală, fiindcă toată ziua am alergat de acolo-acolo: am sărit cu coarda, apoi la gigică, la șotron, și multe alte asemenea activități importante. Sigur, mai ștersesem cu mult sârg geamurile camerelor, mai bine zis ale odăițelor, în care locuiam. Mama trebăluise și ea, toată ziulica. Tăicuțul este la serviciu și eu îl aștept, în fiecare zi, cu mare nerăbdare. Dimineața nu îl pot vedea, căci pleacă mereu cu ,,noaptea pe cap”. De cele mai multe ori, nici seara nu îl văd, fiindcă ajunge tot în noapte, acasă. Dar acum, că așteptăm Paștele, poate, cine știe, ajunge și el mai devreme …? Și mi-a promis el mie că, în acest an, voi avea sandale noi, roșii, de Paște! În fiecare an mama plângea, înainte de Paște. De fiecare dată, când îmi spunea că nici anul acesta nu îmi poate cumpăra pantofi și rochiță de Paște. Degeaba încercam să nu-mi pese, căci îmi păsa! Îmi păsa mai mult de lacrimile mamei, deși gândul la pantofi roșii nu-mi dădea pace deloc.
Nu a ajuns tăicuțul nici azi, mai devreme. Adorm în mirosul de motorină, căci nu există, de Paște, ca ușile și giurgiuvelele ferestrelor să nu fie bine curățite, apoi șterse cu motorină! Mă cuprinde somnul în mirosul oțetului cu care ștersesem fiecare geam, amestecat cu acela de motorină.

Un obraz rece mă trezește cu o apropiere de obrazul meu cald. Mijesc ochii și văd sclipirile celor doi ochi ce mă veghează stăruitor. Mă ridic doar puțin, buimacă de somn: ,, Ți-am adus sandale, de Paște! Două perechi ți-am luat!”. Alături de mine se află două perechi de sandale: o pereche, albe, o pereche, roșii! Le cuprind în brațe și cad în somn adânc, afundată în perna moale.
Dimineața, mă trezesc în miros de esență de rom. Mama umblă ușurel prin odaie, ca să pot eu dormi mai mult.
Mă ridic într-un cot și caut din priviri sandalele. O pereche, albe, o pereche, roșii! Mama mă privește cu coada ochiului.
– Tăticuțul unde este? Iar a plecat la serviciu?
– Da, a plecat…
– Și sandalele? Unde sunt?
– Care sandale?
– Cele două perechi pe care mi le-a adus el, ast” noapte, târziu?! O pereche, albe, o pereche, roșii!?
– Care sandale, mamă? Nu ți-a adus nimic! Pesemne, ai visat. Nici barem fina nu a ajuns, că poate ți-ar fi adus de pe la Getuța…
Lacrimile țâșnesc instantaneu și, înainte să le pot șterge, își urmeză cursul bine stabilit: îmi brăzdează obrajii, ajungându-mi în colțul gurii. Apoi o iau la vale, spre bărbie și în jos, pe gât. Le cunosc bine eu gustul, sunt sărate. Îmi place gustul lacrimilor, mă fac să mă simt mai bine. Da, cred că am visat! De unde să aibă tăicuțul bani, și încă acuma, în ajun de sărbători, să-mi ia mie nu una, ci chiar două perechi de sandale? Mă resemnez și cobor din pat, înfoindu-mi nările pentru a adulmeca mirosul de cozonac ce pătrunsese prin toate coclaurile.
– Ai văzut cât de frumos este afară? Va fi soare, de Paște! Și dă la o parte transperantul de la fereastră. Pe pervazul ei îngust, cuminți, frumos aliniate, stau două perechi de sandale, ale căror curelușe, frumos colorate, îmi paralizează privirea. Bătăile inimii încep să se audă de parcă ea, inima, mi s-ar fi urcat până în creștet!

*

Abia am izbutit să termin de copt cozonacii.
Îmi pregătesc pantofii pentru Paște. Am, de tot felul: pantofi roșii, pantofi albi. Plec la denie. Pe drum, pe banca din fața unei portițe, o fetiță își leagănă picioare desculțe. Poartă o rochiță de catifea, roșie, și așteaptă.

Reclame
Publicat în Diverse | 12 comentarii

Pantofi cu povești (republicare din concursuri)

În arşiţa verii, când gospodine obosite de trudă se odihnesc, orătăniile se strâng sub umbra copacilor câutând aer pe care să-l poată respira, noi ne vedem de ale noastre cu sârg: cu ,,ciobul” pregătit şi gigica gata desenată, stabilim regulile jocului. Cea mai strictă este, şi de această dată, aceea că piatra nu va putea fi ,,ştearsă“, ci ,,luată’’ de lângă linie. Asta însemna că, atunci când aceasta era trecută în următoarea căsuţă prea aproape de linie, nu o puteai împinge mai departe ,,ştergând-o’’, ci trebuia să o iei de acolo, făcând loc piciorului lângă ea. Au fetele papucei ori săndăluţe cu vârfuri care mai de care mai ascuţite, dar eu am o piesă de mare rezistenţă, toate o ştiu! Am ajuns cu piatra lângă ,,apă’’. Alerg în casă. În camera de la drum, într-o cutie prăfuită, se află pantofii ,,buni’’ ai mamei, singura ei pereche de pantofi: din piele naturală, cafenii,  cu toc cui micuţ, vârf cât se poate de ascuţit. În partea din faţă au o fundiţă subţire, elegantă. Înşfac dreptul, alerg în drum, îl încalţ, reuşesc să-l strecor între linie şi piatră, trec victorioasă piatra la nivelul următor. Mă descalţ, duc pantoful la locul său. Şi tot aşa, până seara când, rupte de oboseală, întocmim clasamentul şi ne aşezăm pe bancă, la sporovăială. De obosit, a obosit rău şi pantoful mamei.

Atunci când, destul de rar, mergea la vreo nuntă, căci altundeva nu avea unde să îi poarte, ofta lung, mama, vâzând că are un frumos pantof stâng, în timp ce  dreptul era ca vai de el, uzat şi prăfuit.

A fost cel mai iubit pantof din viaţa mea. Sau asta am crezut pentru o perioadă de vreme, aceea a copilăriei mele.

*

Aud poarta trântindu-se. Privesc pe fereastră, dar nu văd nimic deosebit. Se întâmplă de mai multe ori. Aha, m-am prins! Merg in camera de la drum şi deschid dressing-ul cu încălţăminte. Una dintre cutiile cu pantofi este deschisă. Pantoful drept lipsește. Se aude poarta, mă ascund după uşă. Apare ,,vijelia’’,  pune la loc pantoful drept. Gigica se pornise, din nou!

Nu îi spun vorbe, nu o cert. De ce aş face-o, când şi ea își creează propria-i poveste cu pantofi?

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Cuie

Miroase a primăvară și, deși încă nu s-a încălzit îndeajuns, simțim nevoia de a face mișcare, de a ieși din casă. La țară, multe activități își așteaptă o rânduială repetitivă.
Și-a luat el o zi liberă, să mai trebăluiască, prin curte, câte ceva.
– Azi, am curățit grădina și am dat foc câtorva resturi uscate care s-au adunat pe aici. Și am spart blănile alea vechi. Am scos toate cuiele de prin ele!
Se apropie sâmbăta morților și, alături de piftie, deasupra aragazului forfotește arpacașul. Pentru un colac pe care îl duc la biserică, să le trimit ceva, în prag de primăvară.
– Care cuie, zici?
– Cuiele vechi, care erau în blăni!
– Te-ai ,,sucit”? Cum să scoți cuie de prin blăni putrede? Și, mai ales, de ce ar face cineva asta?
– La prima întrebare îmi este simplu să-ți răspund: cu ajutorul unor clești! Am luat, pe rând, fiecare blană, am căutat cuiele și le-am scos. La cea de a doua, sincer, nu prea știu să-ți răspund! Așa mi-a venit, pur și simplu! Mai știi cum stătea tatăl tău, cât era ziua de lungă, acolo, pe scara de la casa de jos, și scotea cuiele de prin toată lemnăria veche, să aibă maistorii de ajuns, și să nu fim nevoiți să cumpărăm? Ce faci, pregătești să împarți ?
– Da, împart…
Da, mai știu, cum să nu știu….! Tăicuțul era bătrân și, pentru a-l feri de efort, nu-i dădeam voie să muncească din greu, alături de roiul de meseriași. Căci strânseserăm ceva bani și puteam și noi să construim o baie, o bucătărie, mai acătării. Timp de o lună și jumătate am fost în șantier. Erau multe de făcut și tăicuțul, care nu locuia cu noi, venea în zori și pleca în noapte, bucuros că iată, construiam! Soacra, destul de bătrână și ea, era la fel de bucuroasă. Mai ,,înțepată” din fire, tot timpul trebăluia pe ,,bătătură”, cu pași mici, repezi și deși. Eh, mai ieșea uneori în drum, să le spună ,,ăstora”, de pe aici, că ,,noi avem maistori!”. Și cât de mulțumită era că aveam atât de multe ajutoare! Deși, de departe, cel mai mult se bucura că, iată, ,,cuscrul, toate cuiele de prin blăni le adună! Ba, la îndreaptă, încât sunt ca și nou-nouțe!”, și,, nu mai dăm bani pe cuie! ”. Noi râdeam pe ascuns, de atâta încântare, pentru atâta economie…
Amestec în ceaunul în care forfotește arpacașul. Ies apoi afară, caut măturoiul și încep să mătur curtea. Îmi stă în cale o ladă veche și ruginită, plină cu niște cuie, la fel ca ea. Casa mică, veche, pe care încă nu am dărâmat-o, deși stă să se prăbușească, mai are scara de ciment. Strâng mătura și adun fire de praf de pe scară. Îmi pare că mă mângâie o boare, o boare ca un zâmbet, și simt căldura și dragostea izvorâte din ochi neprețuiți. Un bătrân drag pare că ar fi așezat pe scară și mă privește cu duioșie. Un fuior ca de fum mă face să mă întorc să urmăresc cu ochii minții pași mărunți ce traversează curtea, îndreptându-se către poartă….
Intru în casă.
Deși nu recunoaște și el, ca și mine, este năpădit de amintiri.
– Mai este nevoie de ceva, înafară de esență și lumânări, că merg la magazin?
– Nu, nu mai este nevoie de nimic…

Este sâmbăta lor. A celor ce s-au dus. Amestec arpacașul în ceaun. Adun, fără să știu, niște cuie. Le iau din trecut, de pe Cruce. Le iau din poveste, de la Pepelea. Le iau din prezent, din lada de pe scară. Le amestec în gânduri și în câteva rânduri neînsemnate.

Publicat în Diverse | 5 comentarii

Balta

Bălțile sunt, ca orice, de mai multe feluri. Dar, înainte de toate, ele pot fi bune ori rele.
Bune sunt bălțile mici formate după o răpăială de vară. Le știm cu toții, acelea în care stropii repeziți încing hora în căușul pământului și în care ne desfătăm apoi tălpile goale, și din care parcă nu mai vrem să ieșim. Pe acestea le soarbe repede pământul însetat.
Bălțile rele sunt acelea în care mașini grăbite înspre oriunde trec în mare goană, fără să le intereseze că tu, pieton pe marginea drumului, îți vezi de traseul tău ocolindu-le, liniștit. Iar ele, mașinile, în goana lor nebună, își zvîcnesc roțile, împroșcîndu-te din cap și până în picioare, și tu nu te poți opune în nici un fel! Îți rămâne doar impulsul unei înjurături la nici nu știi a cui adresă, a bălții, a mașinii sau a șoferului nepăsător.
*
Traficul este infernal. Șoferița mea mă avertizează că, întrucât ne grăbim, va trebui să conducă agresiv. În tumultul de mașini mie îmi pare că, oricum, toți conduc la fel, adică apar de prin toate părțile, îți ,,taie fața”, se strecoară care mai de care. Dimineața este oră de vârf, căci oamenii merg la slujbe. La fel între dimineață și prânz, când orașul este plin cu distribuitori din toate zonele care fac, evident, aprovizionare. Și tot cam așa, toată ziua!
Urmează periplul de după amiază, când toți cei plecați de dimineață se întorc înspre casă ori merg la cumpărături. Și, inevitabil, urmează parcarea! Mașina noastră este mică și ponosită. Iar locuința, cu chirie, nu include loc de parcare. Deci, dacă nu avem mare noroc, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce rămâne după ce vecinii stabili și-au parcat mașinile lor.
Privește jur împrejur:
– Na, că iar am rămas fără loc de parcare!
– Uite, zic, acolo este un loc liber!
– Nu, este al unui vecin care ajunge mai târziu de la muncă. Nu pot parca acolo. Eh, lasă, că mergem tot la balta mea!
O privesc uimită.
– Ce, ți-ai luat tu o baltă pe aici?
Virează brusc și rulează un pic înspre stânga. În fața blocului, o baltă. Este singura zonă în care mai poate opri mașina. Este ,,liberă” balta, deci oprește, fix în mijlocul ei. În rest, sunt aliniate mașini, una lângă cealaltă.
Peste două ore mă duce la gară, de unde am să iau trenul. În gară, toate parcările sunt ocupate. Sunt atâtea mașini, de parcă toți cetățenii orașului ar fi fost conduși la gară în dorința subită de a ajunge într-un tren.
Ocolim zona de vreo două ori.
– Nu-i nimic, am ochit eu o baltă! Dacă nu s-a ocupat între timp….
Nu s-a ocupat, ne așteaptă. De parcă ar ști a face altceva, decât să aștepte?!
Bălțile sunt, ca orice, de mai multe feluri. Dar, înainte de toate, ele pot fi bune ori rele.
De multe ori ne sunt de ajutor. Chiar dacă, de cele mai multe ori, întâlnindu-le, ne dorim doar să nu existe și, dacă ne ies în cale, le ocolim cu dispreț.

 

Publicat în Diverse | 7 comentarii

După-atâta frig și ceață…

Mai că mi-vine să-mi ,,iau câmpii”, de la atâta ceață, și gheață, și frig! Scot nasul pe fereastră și un aer proaspăt îmi deșteaptă simțurile. Raze de soare se strecoară printre crengile amorțite ale caisului și mă îmbie să ies afară, să le salut. Privesc mai departe un pic, peste gard. Vecina de vis-a-vis, care a trecut demultișor de optzeci, mătură de zor în fața porții.
Sorb fără grabă cafeaua, apoi ies în curte. Da, este o zi tocmai bună pentru măturat! Iau mătura de curte și ies în drum. Trebuie să mențin datina și să-mi înlocuiesc soacra, care nu mai este ori, ea era ,,lider” de grup!
– Bună ziua, tanti Mită! Devreme te-ai pornit!
– Bună ziua, fetiță! Păi, da! Că, nu am închis un ochi, toată noaptea! Că azi e târg și trece lumea în vale și nu apuc să mătur dinaintea porții!
Privesc în jur. Pământul, uscat și bătătorit, ca-n palmă. Nici o frunză, nici măcar un fir de gunoi, adus de pe undeva. Plimb mătura de acolo până acolo, ca să mă aflu ,,în treabă” și ,,în rândul lumii”…
De alături de vecina de peste drum, portița scrâșnește din toți rărunchii apoi, după un pocnet puternic apare, ca o furtună, tanti Ficuța. Este ceva mai tinerică, mai are vreun an până la optzeci.
– Bună ziua! Ce, voi nu dădurăți mâncare la păsări? Ori, asta, la ce să dea, că nu mai are nici gheară, pe bătătură? zice, privind cu coada ochiului pe cealaltă, bag seamă, cu invidie, că i-o luase înainte, iar vecinii vor constata că, iată, țața Mita ce harnică este, iar are măturat la poartă în timp ce ea, Ficuța, nu! Râd înfundat, că doar nu-i pentru prima oară când se repetă replicile astea…
O mașină oprește ceva mai sus. Cu o sacoșă mititică în mână coboară, salutând înțepată, tușa Aurica.
– Bună ziua! îi răspundem la salut.
Iernase în satul alăturat, la copii, care nu mai aveau curajul să o lase singură peste iarnă, de bătrână ce era.
– E” te! Și trecurăți la măturat!
Peste cinci minute apare cu ditamai măturoiul.
– Pe voi când v-au adus? li se adresează celorlalte două.
– Eu am ajuns ieri! îi răspunde Ficuța. Da, asta- și face semn către Mita, care- i surdă, bocnă- asta a venit de cum a plecat, nu știi că nu șade la copii?
– Păi, așa face în fiecare iarnă!
Mai degrabă bănuind decât auzind ce vorbesc cele două, ,,asta” le răspunde tăios:
– Nu șed, că nu vreau! Ce, plec așa, ca voi? Să stau toată iarnă închisă în casă, să nu ies deloc în drum? Să-mi las mâțele să moară de foame? Că știi, Aurico, tu cum ți-ai lăsat cățelul în lanț, iar asta- arată înspre mine cu măturoiul- i-a dus mâncare și apă vreme de vreo săptămână, pănă l-a găsit sugrumat în lanț și i-a dat drumul, și el a plecat, săracu, unde a văzut cu ochii! L-a căutat asta câteva zile. Nu l-a găsit și pe urmă tot tu faci mutre, că ți-a dispărut cățelul… Păi, da, să stau la copii, să se împiedice de mine prin casă… Și să mănânc de trei ori pe zi, la ore fixe, să beau ceaiuri și alte bazaconii, în loc să-mi fierb o ceșcuță de țuică și să beau un pahar de vin! Să stau la altul în casă, să mănânc ici, în odaia asta, și să mă duc alături, tot în casă, să- mi fac nevoile! Cine a mai pomenit una ca asta? Și să stau cu gura căscată într-un televizor, în loc să-mi iau cărligele să fac niște căpute, să am în ce umbla? Da, să umblu în niște papuci, că sunt mare cocoană, eu… Nu tu, preșuri sub picioare, nu, lemn să trosneacă în sobă! Numai gresii peste tot, că am alunecat și, dacă nu mă prindea fie- mea, pe acolo îmi rămâneau creierii, acuș două ierni, când am stat o lună la ei! Și mă gândeam, atunci, într-o dimineață, că se făcuse ceasul zece și eu, dacă eram la casa mea, treceam de trei ori drumul la Catarina lu” Smocu, de mai aflam una, alta, cine se mai duse, care se mai luară… Și mormintele, cui le lăsam? Că nu ați mai dat toată iarnă cu ciobul cu tămâie pe la morminte, că nu mai aveți nici un Dumnezeu…
– Așa, stai aici, ca o sălbatecă! Până te-or găsi vecinii înțepenită în casă! Îi dă replica, pe fugă, Aurica. Că nici barem televizor nu ai!
– Bine că ai tu! Parcă nu știe toată lumea că îl ții de frumos, nu îl pornești niciodată, să nu plătești curent! Și pe mașina de spălat ții ghivecele cu flori, speli rufele în mijlocul bătăturii, cu apa încălzită la soare! Că, de aia te culci odată cu găinile, să nu aprinzi nici becul, că și ăla consumă curent!
Aurica tace mâlc.
– Nu mai bombăniți ca proastele, că ia uite, ce vreme frumoasă! Râde soarele de noi, și vecina asta mai mică!
– Hai, mai repejor că, uite, încep vecinii să treacă în vale!
O vreme se aude doar tărșitul măturii pe drumul ca o spinare ce nu se vrea deloc scărpinată.
,,Iar s-arată soarele”…
După o vreme, Ficuța tresare, deschide cu grijă acul de siguranță ce prinde buzunarul de la șorț și exclamă, grăbită:
– Eu intru, mă sună fie-mea pe oațap! O ia iute la pas, trântind în urmă portița oablă ce stă să se prăbușească .
Mita o privește prostită:
– Fă, ce i-au făcut ăsteia? Că nu prea mai pare în toate mințile? Ce o fi vorba asta, pe ea?
Aurica îi răspunde, bățoasă:
– Ce să fie, proasto? Că ți-am zis să mai ieși și tu în lume! Ce să fie, e așa, ca un fel de feisbuc!
Eu pufnesc în râs neîmpărtășit.
Alte două portițe se trântesc în liniștea uliței.
Mita se apleacă înspre icoana prinsă pe perete și ia stebla de busuioc, o udă în paharul cu apă mare și stropește prin toate colțurile, de trei ori. Privește în jur și, parcă furișându-se de cineva, deschide fereastra dinspre Ficuța și zvârlește cu busuiocul ud, tot de trei ori. Cine știe, poate reușește să-l alunge pe Necuratul și de prin casa ăsteia…
Intru și eu în grabă. Nu am ,,oațap” și nici ,,feisbuc”. Mă simt, oarecum, depășită de vremuri. Mă gândesc serios să dau o ,,raită” printre bloguri. Cine știe, aș putea avea surprize…
,,De-acum, nu ne mai îngheață nasul și picioarele”…

Publicat în Diverse | 6 comentarii

,,Mulțumesc!”

Dau ,,respins’’, unul după celălalt, apelurilor telefonice. Chiar și celui de la ,,mama1’’. Nu, nu am mai multe, am- din fericire,încă- una singură. Cea căreia i-am spus că, dacă sunt la serviciu, există posibilitatea să nu-i pot răspunde, urmând să o sun eu, dacă am timp, iar de nu, o sun seara, când ajung acasă. Dacă însă este o urgență, ,, să insiști!’’. Insistă. ,,Sărut mâna! Ce faci?” ,,Bine!”, zice. ,,Tu, ce faci, ești la servici?”,, Da, la ora asta, sigur că la serviciu, da! Este ceva urgent, că am mult de lucru?” ,,Nu!”, zice, ,, …Așa, voiam să văd ce mai faci?” ,, Fac bine!”, zic. ,,Dacă nu-i ceva urgent, te sun mai târziu”. ,,Ai zis că vii la mine, azi?!”. ,,Da, dar după program!”, ,,Bine, bine, că eu te aștept! Da, la cimitir fuseși?” ,,Da, da!”. ,, Aaa, bine! Înseamnă că îi puseși lui tat’ tău lumânare?”. ,, Da, îi pusei!”. ,, Of, ce bine, mămă, că puseși lumânarea! Îți mulțumesc, îți mulțumesc, din tot sufletul meu!’’.
În vâltoarea zilei nici nu am realizat că mama îmi mulțumise că am pus o lumânare taicuțului meu, la căpătâi!
Era seara lui 2005. Ninsese, doar că mult mai mult decât acum. Se deschiseseră toate porțile cerului. Niciuna, cât de mică, nici măcar o ferestruică, nu a mai rămas ferecată. De aceea a căzut toată zapada din cer, pe pământ. Ori, poate, atât de mult ni se strânseseră păcatele, pe care zăpada le mai acoperea, uneori, iarna, încât în iarna aceea aproape că nu mai era de ajuns, să ni le acopere… Ca și în noaptea asta, satul luase, parcă, foc. Din toate părțile, ca și în noaptea asta, se ridicau flăcări către cer. Brațele oamenilor disperați, înalțate către Dumnezeu. Se păzeau fântânile satului și se auzeau chiote de voie bună pe toate ulițele.
Aveam părinți sănătoși și ,,în putere”, cum se spune la noi, la țară. Chiar dacă mai greoi, tăicuțul, cu treisprezece ani mai mare decât mama, își purta anii cu demnitate și frumusețe. Înalt și drept, cu obrajii îmbujorați, mereu calm și zâmbitor. Locuiau în sat, cu fratele meu.
Atunci, tot așa, a sunat telefonul și vocea mamei mi-a părut ireală ,,Vino, repede, că moare ta’tău!”. Nu știu în cât timp, prin troienele de afară, am parcurs cei vreo doi sau trei kilometri care ne despart. Părea că el murise și nu mai știu decât că îmi frângeam mâinile de durere. Până în clipa în care, tot pe jos, tot prin troiene, a apărut doctorița noastră, pe care o anunțasem. Mai știu că a luat un ac, acela i-a scăpat pe jos, fiindcă avea mâinile înghețate de frig. Apoi a zis ,,Dacă îi fac injecția, risc o infecție, dar poate îl ajută să-și revină. Dacă nu-i fac injecția, oricum, va muri!”. Nu știu ce a avut în fiola aceea fiindcă, într-adevăr, a început să respire. ,, Încercați să ajungeti la spital, am sunat la Salvare. Îmi pare rău că trebuie să îți spun, șanse nu prea mai sunt!”.
Salvarea nu a putut ajunge, am aflat că era pe drum, împotmolită în nămeți. Între timp, a ajuns soțul meu. Conducea o mașină bună. ,,Hai, să mergem!”. Toți cei care se strânseseră în jur spuneau că nu se poate circula, că toți cei care încercaseră rămăseseră împotmoliți în zăpadă. Soțul este Taur și Ion. Atunci nu m-am gîndit la asta, nu ascultam vreun zodiac și nici nu plecam prea mult urechea la religie.
Pe tăicuțul l-au dus la mașină cinci sau șase bărbați, într-o pătură. Înafara faptului că respira, nu mai dădea vreun alt semn de viață. Mașina a mușcat fiecare felie de zăpadă, printre fulgii grei și denși ce continuau să cadă. A părut o veșnicie. Cuprinzându-l cu brațele, nici nu mai știu ce invocam. Soțul, cu geamul lăsat, își ruga tot timpul mașina ,,Hai, știu că poți! Vom reuși, știu că vom reuși! Să nu ne blocăm nici pentru o clipă, altfel, aici rămânem! Măcar să nu pierdem firul drumului, să nu ieșim în câmp ori să o luăm în cine știe ce direcție, că nu se vede drum, nu se vede nimic! Doar zăpadă, și atât!”
Am reușit să ajungem la spital. De gardă era un medic anestezist. După ce l-a pus pe aparate și a aplicat medicamentația de urgență, mi-a spus: ,, A făcut un edem pulmonar. Nu vreau să vă supăr mai mult decât sunteți dar să știți că aici, în spitalul nostru, doi medici, directori ai spitalului, au murit, de la edem pulmonar. Șansele de supraviețuire sunt minime”. Mai știu doar că i-am răspuns da: ,, da, dar noi nu suntem directori…”. Țipam, îl imploram pe Dumnezeu, spunându-i că nu se poate! Îl strigam pe tăicuțul, spunându-i că nu vreau, și nu vreau, și nu se poate, ca el să moară!
A revenit la viață.
La câteva zile, atunci când a fost bine, am sărutat mâna doctoriței, spunându-i că ea a fost aceea care i-a redat viața, fiindcă a ajuns în timp util să-i aplice primul tratament.
– Se poate să fi fost și eu. Însă cred că eu am fost doar o verigă dintr-o înlănțuire. Ce se întâmpla dacă nu ajungeați la spital, atunci când pe drum era urgie și nimeni nu putea circula, și ați fi rămas împotmoliți prin nămeți? Sau dacă, odată ajunși acolo, nu s-ar fi întâmplat ca de gardă să fie un anestezist care este foarte bun? Nu, a fost întreagă magie ceea ce s-a întâmplat cu tatăl tău!
În fiecare an, de atunci, mă gândesc la această noapte ca fiind magică.
Ce să fi fost în urmă cu atâția ani, în noaptea aceea? Poate Boboteaza? Să fi fost, poate, o zi sfântă, care urma să vină, al cărei nume îl purta șoferul?
…. Și-a revenit și a mai fost alături de noi timp de încă zece ani. Dacă au fost mulți sau puțini, dacă au fost de ajuns, știu și eu și voi toți.
De mult timp încerc să scriu o poveste de dragoste. Nu stiu dacă voi reuși vreodată. Căci singura care merită scrisă este cea despre cât de mult mi-am iubit părintele. Și nu cred că voi fi în stare să o aduc la nivelul la care merită.
Deci, cum vă povesteam, mă sună mama, să-mi mulțumească, mie, fiica tatălui meu, că am reușit să-i duc o lumină la căpătâi, și să-i spun cât de mult îl iubesc!…

Publicat în Diverse | 6 comentarii

Doamne de poveste de la țară (12) – Crina

Bate un vânt tăios. Chiar dacă soarele trimite sulițe, sunt ascuțite precum colții unui fierăstrău. În spatele meu, un gard de sârmă ghimpată, ponosit, își arată neputința de a mai proteja o grădină neîngrijită, toată, numai buruieni uscate. În stânga este drumul din marginea satului, pe care pașii trecătorilor frământă nămolul, lăsând în urmă amprentele încălțărilor ce îl străbat. Frigul trece dincolo de haina din fâș și căciula de blană, amândouă, la fel de vechi ca și mine. Simt nevoia să mă încălzesc.
*
Sunt în fața aceleiași porți. Am ajuns aici pe același drum de pe marginea satului. Chicotind și sărind de pe un picior pe altul, învârtind, prin țărâna încinsă, o coardă chinuită care nu se plânge de nimic. Nici de palmele ce o țin strâns, nici de faptul că ne ciondănim și o trecem de la una la cealaltă, după cum ne este cheful. Privesc ochii Crinei, colega mea de bancă, ochi ce râd mereu, cât pentru toată ființa ei. Sunt verzi, ca două pietre de smarald. La școală eram ,,de dimineața’’ și, de cum am ajuns acasă mi-am lăsat ghiozdanul la ușă și am zbughit-o pe poartă, alături de Crina. Am luat la pas ulița și, la margine, la dreapta, am pornit înspre casa ei. Bine ar fi fost și la mine, numai că leagănul meu se rupsese, și noi avem chef, azi, de leagăn! Deci mergem la ea, că are un leagăn bun și care ne încape pe amândouă. Şi, în plus, tanti Anica nu cultivă roșii în grădină, încât să ne pună, imediat, la treabă, așa cum ar fi făcut mama. Azi a făcut gogoși din pâine, mari, albe, cu mult zahăr pe deasupra. În mare grabă mâncăm, una pentru fiecare, de ajuns să ne înșele foamea. Ne grăbim, că avem chef de leagăn, încă de la prima recreație ne venise acest chef! De asta nici nu am mai fost prea atente la ultima oră de matematică, așa că, după ce ne vâjâim suficient în leagăn, intrăm în casă. În camera de la drum este răcoare. Sunt atentă la ochii ei, care și-au accentuat verdele, de smarald. Fața îi este alungită, forma ochilor, la fel. Este șatenă, uscățivă, veselă și frumoasă. Scoatem cărțile din ghiozdanul Crinei și tălmăcim lecția pe care nu o prea băgaserăm în seamă în timpul orei. Rezolvăm pe fugă şi câteva exerciții, le dăm ,,de cap” cu destulă ușurință. Mă hotărăsc să plec acasă. Dar, mai înainte, luăm un pic și gramatica la revizuit. Nu îi place să învețe. Îi place să meargă la câmp, cu căruța. Eu nu am căruță. Ea, da, și are și un cal frumos, mare, alb, pe Blanc. ,,Să te petrec”, zice, ,,hai!”, zic, și pornim în goană, pe margine (casa ei este ultima de pe uliță). Trombe de țărână se ridică în urma noastră.
A doua zi ne reîntâlnim, în bancă. Nu știu ce-i face panglicii aceleia, că mereu i se lasă într-o parte! Şi ochii aceia, verzi, îi sticlesc… ,, Mâine nu vin la şcoală, merg cu tata și cu Blanc la câmp, la arat”. A doua zi, nu vine. Când ajung acasă, un fluierat puternic mă scoate din letargie şi pe ferestră o văd, cocoţată în căruţă. ,,Hai, dăm o tură, trebuie să plimb calul!”. Blanc izbește pământul uscat cu copita. Pornește în galop și coama albă îi flutură în raze de soare. La fel și coama ei, cocoțată pe creștetul capului, flutură, de o parte şi de alta a ochilor verzi.
Nu ne-am văzut prea des după cei opt ani de şcoală în care, zi de zi, eram umăr la umăr, în banca a doua. În câteva rânduri doar ne-am revăzut. S-a îndrăgostit și s-a măritat devreme, Crina. Când veneam de la serviciu, auzeam, din spate, tropot de cal pe șosea, însoțit de un strigăt vesel: ,,Păzea!”. Mă trăgeam iute într-o parte. O vedeam atunci, râzând, cu fața arsă de soare, cu ochii scânteind, cu hățurile în mână. Venea de la câmp ori trecea către câmp.
Plecase apoi din țară, ca să-și poată crește copiii, nu avusese altă soluție. Se despărțise de ,,marea iubire’’. De o vreme, se întorsese să-și crească nepoții aici, acasă. M-am trezit luată în brațe și îmbrățișată furtunos. Venea de la muncă, din străinătate. Era schimbată complet. Doar ochii verzi și coama de cal mai rămăseseră…
Ne-am mai întâlnit de câteva ori, întâmplător, pe stradă. Mă cuprindea cu brațele, mă cuprindea cu ochii de smarald, de fiecare dată.
*
Ce rece este vântul acesta, uscat, de decembrie! Printre coroanele agățate de o parte și de alta a dricului, privesc fix în ochii verzi ce-mi râd din fotografia aninată în colțul casei. Vocea predicatorului răsună în marginea de sat. Câteva mașini trec dintr-o parte în cealaltă. Oameni cenușii ascultă în tăcere. Un cățel rătăcit se învârtește în jurul lui Blanc, care bate din copită. Pornește, în zi de Crăciun. O duce pentru ultima oară. Ochii verzi din fotografie mă fixează. Frământ nămol, din țărâna de odinioară. Lacrimile ce șiroiesc la vale, vântul le usucă. Merg în neștire. În ochi mă privesc două boabe de smarald. În urechi îmi țipă un fluierat.

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 2 comentarii