Și mâine e o zi!

Îmi place vara, încinsă de soare arzător. Îmi place când nu-i nici țipenie pe drum și o aștept pe Silvia, fiindcă asta-i vremea noastră de joacă, de planuri de tot felul și inițiative rare. I-am spus că, de câte ori trec șoseaua și urc dealul la vară-mea (una, dintre multele pe care le am), îmi tot fac cu ochiul niște clopoței. Avem și noi grădinițe cu flori frumoase dar la al lui Marcu, în micuța grădină de la fereastră, am văzut niște clopoței. Îmi stă gândul la ei, de când i-am văzut. Roșii, șatirați. Noi nu am avut niciodată. Tot vorbindu-i despre clopoței, se hotărăște ,,haidem!”. Nici nu ne mai ostenim să deschidem poarta, lăsăm papucii sub banca din fața acesteia, și o pornim la vale. Desigur, cu Țompi alături. Își flutură coada, bucuros că nu l-am dezamăgit, că am pus din nou ceva la cale. Se plictisise și el de atâta leneveală. Târșâindu-ne tălpile goale prin țărâna încinsă reușim, ca de obicei, să ridicăm cele mai frumoase trombe din câte există…  Traversăm șoseaua, înțepate de pietricelele încinse. Ne place masajul de care se bucură tălpile tăbăcite. Puțin mai mergem pe drum fiindcă a treia pe partea dreapta este căsuța magică. Gardul, din sârmă cu ochiuri mari, este străjuit de porți din lemn obosit, cu uluci vechi, înclinate. Privim printre ochiurile sârmei, vedem  bătătura întinsă, umbrită numai de coroana unui platan, la umbra căruia un câine mare și negru stă tolănit lângă un castron ,,cât roata carului”, cu apă.

Privim în deal, privim în vale: nimeni pe uliță. Mă așez în genunchi, mă târăsc pe coate, pe sub sârma pe care o ridic cu destulă ușurință, în timp ce Silvia stă ,,de șase”. Tompi, târâș-grăpiș, după mine. Dă din coadă, semn că înțelege importanța evenimentului. Rup, cu chiu, cu vai, toți clopoțeii înfloriți, mă întorc și îi dau Silviei, pe sub sârmă. Îmi reiau apoi poziția anterioară  și reușesc să ies fix în momentul în care, deosebit de simțitor, dulăul cel negru mă ajunge din urmă. Nu a prins însă decât un petic din rochiță, pe care reușește să și-l însușească. Mai rău un pic pentru Țompi: înainte să iasă, l-a prins taman de o ureche, pe care i-a franjurat-o, binișor…

Plecăm încântate, cu trofeul. Până ce ajungem acasă, parcă îi piere și din valoare. Lăsăm florile pe bancă și ne așezăm la taclale, pentru noi planuri. Considerăm că, pentru azi, este de-ajuns. Luăm coarda și începem să o învârtim în mijlocul uliței.

Mama iese la poartă, cu șorțul în poale.

– Ce-i cu florile astea pe bancă, de unde le-ați luat, că noi nu avem?!

– De la al”de Marcu?

– Păi, cum, ați strigat la poartă și ați cerut, așa, netam-nesam?

Mai  învârtesc de două ori coarda, nu prea știu ce să-i răspund. Știu precis însă că, dacă află adevărul, va trebui să mă întorc de unde am venit, să îmi cer scuze casei prădate, gospodarilor. Ba, chiar și dulăului…

– Și, ce-i cu rochița ta? Cățelul ce a pățit la codiță?

Tac chitic.

-Îți spun mâine, avem treabă acuma!

-Da, sare și Silvia: și mâine e o zi!

Da, și mâine e o zi, déja mi-a încolțit un plan…

Publicat în Diverse | 9 comentarii

Episodul 1 – Bella

ecaleopi

 ,,Chiar atât de răi să fie? Nu par. Poate proşti, să fie, să nu-şi dea seama că mi se face rău în maşină. Sunt ameţită toată, nu ştiu ce este cu mine…’’

Nu era negru, nici măcar alb, nici măcar ,,el’’. Era o ,,ea’’, mica vietate pe care fiica mea a primit-o în dar de la un prieten, mai degrabă o cunoştinţă apropiată. Îşi dorea nespus un căţel, care să îi ţină companie, căci îi era tot mai greu să locuiască singură în  garsoniera închiriată în oraş, unde era liceul. Cum nu aveam bani să căutăm un căţel ,,de rasă’’, i-am recomandat să ,,scrie pe internet’’, ziceam eu, un anunţ: ,,iubitoare de animale, doresc un căţel, băiat, negru ori alb, nu am bani!’’. Aşa credeam eu, acum câţiva ani, că ,,mergea’’ cu internetul ăsta…

Speriată, cu ochii blânzi, căprui, şi 4blăniţa maron-roşcat, aşa a apărut, pentru prima oară, în familie…

Vezi articolul original 581 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Doamne de poveste de la țară (14)- Vica

                Nu am mai întâlnit-o din vara care a trecut și mă întreb pe unde umblă. Uneori, în câteva dimineți, mi se alătura la drumul zilnic pe care îl parcurgeam până la serviciu.

*

Azi poartă fustă lungă, înflorată, și o bluză pe măsură. Calcă bățoasă pe tocurile unor sandale cu multe curelușe colorate, și acelea, în toate felurile. Vorbim una-alta, amintiri din școala generală, în principal. Sunt lucruri pe care și le amintește foarte bine. ,,Lasă, fată, că tu erai cea mai deșteaptă din clasă, uite, de-aia ai acuma servici! Da”, eu, dacă eram proastă, de unde să găsesc eu, acuș, servici?”. Nu fusesem cea mai deșteaptă, erau mulți alții…

,, Da, parcă eu nu țin minte?! Că, decât cu tine am stat în bancă. Că noi eram cele mai înalte și eram în ultima bancă, mai erau vreo doi, trei, pe rândul de la mijloc, dar nu a vrut nimeni să stea cu mine în bancă, decât tu!”. Nu uitasem nici eu că mai stătea, uneori, cu mine în bancă, atunci când Crina, de zvăpăiată ce era, avea chef să colinde pe la toți colegii…  ,,Ce, nu mai știi că ai vrut să mă înveți tabla înmulțirii, rămâneai cu mine în pauză? Mai știu și acum că doi ori doi fac patru! Da”, nu mai știu decât atâta, că restul am uitat…” Da, uitase tot, încă de prin clasa întâia, atunci când îi murise tatăl. Ea se afla tocmai la tablă, atunci când a dat buzna maică-sa, țipând și smucind-o de mână…  Îmi amintesc cum a luat mai întâi buretele, și a șters tot ce scrisese pe tablă.

            Vocea spartă  vine de departe și tot departe se și duce… Fața îi este alungită și uscățivă, cu trăsături fine. Am uitat ce culoare au ochii. Poate din cauză că de fiecare dată este fardată strident, cu verde ori albastru. Buzele, subțiri și frumos conturate, sunt acoperite din belșug cu un ruj roșu ca sângele.  Are părul lung și cârlionțat, se văd fire răzlețe de sub baticul, înflorat și el, pe care îl poartă întotdeauna. ,,Eu sunt țărancă, trebuie să umblu cu capul acoperit!”. ,,De ce?”, zic. ,,Așa trebuie!”.

 Tace și privește acolo, departe. ,,Mă duc la social, acuma. De mâine, nu mă mai primește, că trebuia să duc niște hârtii. Și nu am știut ce hârtii să duc, și de-aia, nu mă mai primește acolo, să adun gunoiul de pe stradă. Eu, știu, nu știu ce hârtii? Da, ”ci” că așa trebuie!”.

Nu știu unde locuiește, am înteleș că se descurcă singură. Mă întreb pe unde o mai fi? O fi dus ,,hârtiile” alea? Și mi-e ciudă că am uitat-o. Dacă nu mai este?

*

Este o iarnă cumsecade, fără  ger puternic și ninsori viscolite. Prea cumsecade, aș spune. Raze ascuțite de soare îmi înțeapă obrajii, de parcă ar vrea să le aplice o acupunctură. Bocănituri ce anunță  pași se alătură pașilor mei. ,,Ce mai faci, tot cu serviciul?”. Mă bucur să o văd. ,,Da! Tu?”. ,,Eu, bine. Am fost plecată, o vreme”. O privesc, plecată pare și acum. Mai mult decât era înainte. La picioare poartă niște ghete butucănoase, pe deasupra hainelor, oricare or fi ele, un cojoc gros, lung, cât să îi acopere pulpele subțiri. La fel de fardată, cu același batic îmbobocit de sub care, răzleți cârlionți ies și-i flutură pe față.

,,Știi, a murit și mama… Am rămas, de-acuma, numai cu mine”…

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Lunea pachetelor

În ultima vreme, aflu despre  cea mai depresivă, deprimantă, tristă, albastră zi de luni…

Azi  am constatat că poate exista și o altă luni.

Încă de aseară am pregătit pachete. Pe care de dimineață le-am finalizat, fiindcă am găsit o ocazie prin intermediul căreia să le pot trimite copiilor, la oraș, câte ceva de mâncare… Am pregătit bucate bune. Numai că ele nu sunt așteptate, copiii mei nu au timp. Fiindcă azi, în zi de luni, sunt extrem de ocupați la muncă. Au și subliniat: ”nu ne trimite nimic, avem tot ce ne trebuie, și nu avem timp să ne întâlnim într-un loc x, la ora x, să preluăm pachetul!”. Eu, nu, și nu, las” că văd eu, îmi zic, am să-i conving, în cele din urmă, să facă ,,joncțiunea”. Numai că nu am reușit, cu toate tertipurile încercate, au fost tare ocupați.

                Ies de la serviciu și, pe lângă stropii mărunței și supărați, de ploaie de primăvară-toamnă-iarnă, mă împiedic, aproape, de o femeie tinerică. Încearcă să așeze pe ghidonul bicicletei patru colete, patru cutii de carton, cu nu știu ce. La spate, bicicleta nu are ghidon. Nu-i nimeni în jur, înafară de noi două. Mă roagă să sprijin bicicleta, să poată aranja coletele. Degeaba, este imposibil ca acestea să încapă! Aflu că merge în aceeași direcție cu mine. Iau în brațe două dintre cutii. Una îmi scapă. Mă aplec, o ridic. Stropii de ploaie continuă să ne asalteze. Trec câteva mașini, în goană, pe stradă. Ne împroașcă de sus până jos cu noroi. Am noroc, în parcarea din fața supermarketului oprește o cunoștință care ar fi putut să nu mă observe, dacă ar fi vrut! El, nu și nu, să mă salute, plin de respect…  Îl rog, desigur, acceptă, punem coletele în portbagajul mașinii, împreună cu mine, nu în portbagaj, ci lângă șofer, timp în care femeia pleacă în viteză cu bicicleta, să ne indice destinația, fiindcă nu aveam de unde ști unde locuiește. Lăsăm coletele lângă femeie, apoi, ce să facă omul, mă depune și pe mine la destinație, că doar de asta mă respecta…

Abia intru în casă, căci nebunii mă așteaptă, ca de fiecare dată, cu nerăbdare. Desigur, murdari pe lăbuțele care mă mângâie pe hainele care, parcă, așteptau o desăvârșire a aspectului deja căpătat…

Îmi dau jos paltonul. Sună telefonul. Șoferul căruia îi încredințasem pachetul de dimineață vine cu returul. Ies din nou, mulțumesc omului pentru plimbarea acestora. Intru în curte. Sună telefonul. Curierul îmi cere detaliile adresei, comanda făcută săptămâna trecută sosește fix acuma. În sfântă zi de luni…

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Context

Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică. Acum obsevă că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

*

Zilnic, parcurg satul, dimineața și seara. E ceață și mie îmi place. Mă simt într-o lume de vis. Nu mă gândesc de-o fi bine, de-o fi rău, pentru oameni, pentru culturi. Treaba lor, acum nu-mi pasă, iubesc ceața, iubesc acest peisaj!

De ieri, au început școlile, și mă mai depășesc niște pici, unii, gălăgioși, alții, tăcuți.

Unde-i cărarea, doamnă învățătoare?…..

Mă pregătesc să ies din birou, abia aștept să o iau la pas, prin feeria de nedescris.  Îmi umblă, de ieri, versurile, de prin niște niște cotloane deșucheate. Nu mai știu, fiindcă am ani destui, de pe unde mi s-au lipit de minte, și întreb niște colegi mai tineri:

– Ziceți-mi, că eu am uitat, Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă, ce-i cu versurile astea, nu îmi amintesc, cine le-a scris?

Măresc ochii, ridică din umeri și nu se obosesc  măcar să intre pe google, să afle. La ieșire, mai fac o încercare:

– Zi-mi, ce-i cu astea … repet versurile. Cred că tu știi sau, dacă nu, vezi, pe net. Că eu am avut treabă, nu am  avut timp. Le am de câteva zile, și nu mai știu ce-i cu ele.

-Surâsul Hiroshimei, zice, dar nu-mi vine acum cine le-a scris. Tastează pe fugă și continuă: Eugen Jebeleanu.

A, da, nu mai știam că Jebeleanu…

Iau la pas șoseaua și în piept ceața, de care mă bucur în toată splendoarea sa.

Cu sufletul plin de ceață, îl caut pe Jebeleanu și parcurg în fugă cele douăzeci și patru de poeme comemorative. Ajung  la Corul copiilor uciși. Și în memorie îmi revin aproape în totalitatea lor, versurile, cândva atât de bine știute.

 ,, Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul/Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!/Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …/Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama. /Unde e tata? Unde este mama?
Nu ne vedem nici între noi deloc/ Şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,/Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!
Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă ..

Ies afară, în ceață.

Acum, însă, într-un cu totul alt context.

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Momentul potrivit

 

,,Măi, tocmai acum și-au găsit!”, a exclamat un fiu atunci când a aflat că tatăl este la Urgențe, în același timp în care bunica, aceea care îl crescuse, a încetat din viață. El avea programate niște întâlniri importante, și nu îi cădeau bine evenimentele care îi perturbau vitalele activități.

La rândul meu, am împietrit atunci când, cu patru zile înainte de a îmi cununa finii – nunta fiind stabilită cu un an înainte – tatăl meu a încetat a mai fi. Lacrimile și durerea s-au transbordat doar peste ziua nunții și peste bucuria care ar fi trebuit să însoțească acea zi. Abia apoi s-au întors pe făgașul lor, pentru a putea fi depline.

Avem de făcut alegeri, avem de analizat opțiuni. Acestea sunt urmate de acțiunile sau inacțiunile noastre. Acționăm ori nu. Luăm imediat decizia ori o amânăm, considerând că nu este momentul potrivit.

Cum poate fi determinat momentul potrivit? Care este unitatea de măsură a momentului potrivit? Cum putem ști dacă un eveniment a avut loc, sau nu, la momentul potrivit? La ce ori cui anume se raportează momentul potrivit? Aspirațiilor noastre, destinului nostru? Potrivit, cărui scop, țel, ar trebui a fi raportat?

Dacă aș ști când este momentul potrivit pentru desfășurarea unui eveniment, pentru alegerea unei variante, pentru așteptare sau demers, v-aș spune. Cum, însă, nu știu, și mi-a dat puțin de gândit, m-am gândit să mă întreb în câteva cuvinte…

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Alviță! Haai, la alviiiță!

Fix  în moalele capului se pare se pare că m-a nimerit căldura asta, care mi-a tăiat tot cheful de joacă. Țărîna mi-a albit tălpile, altfel negre, arse de soare.  Nimeni nu-i pe drum, au adormit și muștele. Alături, mâța neagră toarce lângă botul umed al lui Țompi, care este nelipsit din preajma mea. Am reușit să îl tund și i-am executat o freză modernă: are breton și vârful cozii suficient de pletos încât să poată alunga muștele. În liniștea completă, o voce îmi trezește simțurile :

– Alviiiță! Haaai, la alviiiță!

Devin brusc atentă. Din vîrful dealului se ivește o mogâldeață care, pe măsură ce se apropie, îmi întărește convingerea -de parcă ar mai fi fost nevoie- că Lena își încărcase căruciorul cu  alviță și plecase prin sat, să ne ispitească. Escortată de Țompi , dau fuga în casă și o rog pe mama să-mi dea cincizeci de bani. Cu chiu, cu vai, că doar nu se găseau bani așa, prin casă, de câte ori pofteam eu, mama îmi dă douăzeci și cinci. Nu, nu mi-a cerut să aduc și rest… Până ce ies din nou în drum, Lena ajunsese și se oprise fix la poarta mea. Lângă căruciorul vechi, alături de fustele Lenei, se holbează doi pici, ai vecinilor din vale. Fixez cu privirea batoanele colorate în fel și chip. Întind monedele și arăt înspre cele mai roșii, și cele mai galbene, verzi și albastre, minuni ale lumii! Doar trei alvițe îmi dă Lena. Că, asta e, ăsta-i prețul! Lena își șterge cu brațul gol sudoarea de pe frunte și o ia la vale, în hurducăitul căruciorului și în colbul atotstăpânitor. Rămân în urmă alături de trei alvițe, doi pici mucoși și un cățel mai pofticios până și decât mine… Rup una dintre alvițe și o împart ălora doi mici, care mă sorb din priviri. O rup pe cea de a doua, pe care o împart frățește cu Țompi. O pun pe cea de a treia în buzunarul rochiței și o duc mamei, să o împartă cu fratele meu, după ce avea să vină de la scăldat. Știu eu, are o slăbiciune pentru el, ea nici nu va gusta…

E ger uscat, cerul este asaltat de artificii, de lumini în toate culorile. Pare că niște batoane lungi de alviță, împinse de resorturi neștiute dintr-un cărucior hodorogit, se aruncă înspre cer, unde se multiplică, urmând a cădea spre pământ, în brațe întinse de toți copiii lumii!

Publicat în Diverse | 5 comentarii