Aparenţe

Parcă a luat foc, satul! Flăcări se înalţă de prin toate zările, chiuituri se aud din depărtări. Oamenii, cu bune şi cu rele, îşi strigă bucuria. Sau, poate, tristeţea? Ştiţi că şi tristeţea se poate striga? Îmi spicuia cineva dintr-o carte deşteaptă, precum că, dacă vrei să scrii despre tristeţe, să foloseşti culori sobre, maron, gri… Dacă vrei să scrii despre bucurie, musai să foloseşti culori vii, aprinse!

Şi atunci m-am gândit la aparenţe şi la semnificaţia lor. Eu cred că poţi să scrii despre tristeţe în culori de foc, şi că poţi crea veselie din culorile închise. Nu cred că toţi oamenii care îşi strigă bucuria sunt veseli cu adevărat. Nu cred că toţi triştii lumii sunt tăcuţi, şi că nu strigă, deseori!

Pentru că de prea multe ori am văzut cum aparenţele înşală. Am cunoscut oameni care se arată hotărîţi, emanând putere prin toţi porii, călcând apăsat şi vorbind autoritar, ce sunt mai slabi şi temători decât aceia care umili, sfioşi, par că abia se strecoară prin viaţă. Am văzut oameni bine îmbrăcaţi numai pentru că aveau câteva rânduri doar de haine pedante, şi atât, în timp ce alţii, în zdrenţe, aveau o garderobă imensă pe care, din diferite motive, nu o mai întrebuinţau. Am cunoscut oameni cu multe diplome care nu pot coborî la nivelul acelora fără prea multe studii, aşa cum cunosc ,,netitraţi’’ care se pot ridica la cel mai înalt nivel.

Degeaba par că îşi strigă bucuria. Am văzut prea mulţi lipsiţi de vedere care percep mai bine imaginea decât cei cu privirea ageră. Am cunoscut prea mulţi lipsiţi de auz, care percep sunetul cu mult mai bine decât unii cu auzul fin. Şi cunosc oameni fără putinţa de a vorbi, care se pot face auziţi şi pot exprima mai mult decât unii care turuie într-una.

… Şi de asta îmi umblă mintea prin aparenţele care, de cele mai multe ori, ne pot înşela, cu mare uşurinţă.

 

Anunțuri
Publicat în Diverse | 3 comentarii

Revelionul complet

ecaleopi

Aproape cât casa, atâta e zăpada! Şi ninge încontinuu. De prin sat se aud colinde, pocnitori şi cântări.

Casa toată miroase a cozonaci prospăt scoşi din cuptorul încins. Mama se învârteşte pe lângă mine, nu-i  prea convine dumneaei că merg şi eu să ,,fac revelionul’’ în sat. Până anul trecut, doar fratele meu avea voie să îşi ,,facă de cap’’. Acum, după îndelungi dispute, luaseră măreaţa decizie: pot să merg şi eu la revelion. Desigur, în acelaşi loc cu fratele meu, adică la căminul cultural, în sala aceea mică de la etaj, de unde nea Nae proiectează, de când mă ştiu, toate filmele. Desigur, însoţită de celelalte, adică suita mea, nelipsită, formată din cele patru verişoare mai mici, de care sunt nedespărţită. Suntem un neam ,,stufos’’. Mai am cel puţin încă pe atâtea verişoare, dar de acestea sunt mai ataşată, fiind mai apropiate şi ca vârstă.

Pieptănate cât de bine…

Vezi articol original 572 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Pâinea

E ger. De ,,crapă pietrele’’. Nu-i deajuns gerul, mai şfichiuieşte şi un aprig de vânt, care vine să-i dea tărie, gerului. Ajung acasă cu nasul degerat, urechile înroşite şi picioarele ,,bocnă’’.  Aprind focul, îmi frământ un pic de aluat şi coc două turtiţe pe tigaie. Doar căldura pâinii reuşeşte să-mi alunge frigul, pătruns până în măduva oaselor. Gustul pâinii, în plină iarnă, este unul de limonadă, căldura ei este parcă de nisip încins şi dogoare de vară…

E arşiţă. Cu o sacoşă de in, bine împăturită de mama, o iau la pas. Îl strig pe Ţompi. Leneşul, abia catadicseşte să se ridice de la umbra zarzărului din faţa casei. Totuşi, ştie foarte bine programul de ora două după amiaza şi, după un căscat de tot râsul lumii, începe să se gudure, bucuros de drumuială. Nici ţipenie de om nu-i, pe drumul prăfuit. Pietrişul de pe şosea, încins, ar lua foc, de n-ar fi pietriş… Paşii ne sunt leneşi, nu prea avem spor. Ştim că oblonul nu se ridică niciodată mai devreme de ora cinci, aşa că avem de aşteptat, nu glumă! Măcar de ar fi deschis nea Gore sifonăria, să ne mai bălăcim un pic în apa rece ce pluteşte pe cimentul acoperit doar de vreo două scândurele. Un car cu boi, mai leneşi chiar şi decât noi, greoi din cauza poverii pe care o duc, reuşeşte să ne depăşească.

Ajungem la Alimentara. Pe un perete lateral, pietroiul încins, poziţionat în mijloc,  îşi înalţă colţurile către oblonul situat la o înălţime mai mare decât un stat de om. Înafară de mine şi de Ţompi, nu a mai ajuns, deocamdată, nimeni. Mă aşez pe bordura de piatră, încinsă şi ea, îmi scot papucii, şi îmi scald tălpile în ţărână. Nu mi-au fost de nici un folos, papucii, înafară de a lipi dogoarea pământului de pielea bătătorită. Las sacoşa împăturită pe pietroi -semn că sunt prima venită- cu papucii de strajă. Ţompi se rostogoleşte nebun, se aşează pe spate, îl scarpin şi îl smotocesc puţin. Îl îndemn să mergem. Ocolim alimentara şi ajungem de cealaltă parte a clădirii unde, în două odăi răcoroase, avem noroc mare: nea Gore pornise sifonăria, se auzea de aici bâzâitul maşinii. Înăuntru, răcoare. Pe jos, ciment, şi baltă. Ne bălăcim, ne răcorim.

– Săru’mâna, nea Gore!

– Să creşteţi mari! Iar sunteţi primii, la pâine!

– Păi, da, ca de obicei!

– Iaca, e gata şi limonada, pentru tine!

– Nea Gore, nu prea mi-e sete, aşa… Că nici bani nu am, decât pentru două pâini, atât avu mama să îmi dea…

– Lasă banii, că mi-i aduci când oi avea! Ia, colea, să vezi cum este asta, să-mi spui dacă-i bună. E reţetă nouă, din flori de lămâiţă, cu zeamă multă de lămâie, răcoroasă, numai bună pe arşiţă…

Cum putea să fie licoarea galbenă, dulce-acrişoară, acidulată, mirosind a lămâiţă, şi mai rece decât însăşi gheaţa?

– Săru’mâna, nea Gore! Data viitoare aducem banii, că ia ticu’ salariul…

Nu l-am auzit vreodată pe nea Gore să întrebe pe cineva dacă are bani, să plătească licoarea. Tuturor copiilor, de cum apăreau în uşă, la fel le spunea ,,iaca, e gata şi limonada, pentru tine!’’. Iar tu erai convins că licoarea aceea minunată este special creată pentru tine, că este unică, şi că alta la fel nu mai există în toată lumea!

Ne întoarcem la pietroi. Scot coarda din buzunarul rochiţei şi încep să o învârtesc. Ţompi mă urmăreşte cu privirea şi, ameţit de atâtea sărituri, adoarme. Au început să mai vină câţiva ceapişti. Oricum, ai au prioritate: au bon! Mai întâi primesc ei pâine, şi abia când se termină bonurile, cumpărăm noi, adică aceia din familiile cu ,,salariaţi’’, dacă avem noroc să mai rămână. De-asta şi era musai să fiu prima la pietroi, aşa încât, chiar de mai rămânea doar una, să fiu sigură că nu plecăm acasă cu traista goală!

Am obosit doar un pic, mă opresc şi mă aşez pe pietroi. Sunt deja înconjurată de o mare de oameni, dornici să primească măcar o pâine. Soarele ne arde creştetele şi abia spre cinci, aşa, când se mai mută el, ne mai revenim. Nu mai părăsesc deloc pietroiul, nu risc să-mi pierd locul fruntaş!

Nările ni se dilată, involuntar, aţâţate de mirosul care începe să le gâdile.

Un uruit se aude: se deschide oblonul! Toţi mă împing, din toate părţile. Alunec de pe pietroi. Mă împiedic de un papuc şi cad peste Ţompi care, loial, nu se deslipeşte de mine. Ştie şi el că trebuie să muncească, să-şi câştige pâinea, dacă şi-o doreşte! Mă ridic printre fuste, şorţuri şi basmale, care mai de care mai prăfuite şi transpirate, mai mult, parcă, decât mine şi Ţompi, la un loc. Înainte de a-mi îndrepta bustul, mâna dreaptă deja este ţintită în sus, cu hotărâre. Vânzătorul de la ghişeu ştie, auzind larma, că sunt pe acolo, pe undeva. Nu îi înşel aşteptarea, niciodată! Ia două pâini calde şi le apleacă, făra să mă vadă, spre mâna în care strâng banii cu încrâncenare. Reuşesc să ridic şi cea de a doua mână şi, apropiind-o de astălaltă, strîng cu putere pâinile. Slăbesc strânsoarea banilor, aşa încât vânzătorul, lăsând pâinea, să poată lua banii. Ura, am reuşit! Cu pâinile strâns lipite de piept, îmi fac o cărare printre cei ce continuă să mă îmbulzească, invidioşi. Înainte de a ieşi ,, la liman’’, deja aud în urmă oblonul, trântit cu putere: ,, gata, s-a terminat pe azi, nu mai este niciuna! Mâine, care om mai trăi până atunci…’’, aud, invariabil -departe, de acum- în urma noastră.

Picături mari de sudoare mi se scurg pe faţă, simt gustul sărat cum se strecoară printre buze. Ţompi arată de parcă ar fi fost salvat din balta de la Livadie, unde mai ajungem câteodată, la scăldat.

Rup un prim ,,colţ’’ de pâine. Oricât de foame şi poftă mi-ar fi, nu pot să nu mă sacrific: îl dau tovarăşului meu credincios. Rup un al doilea ,,colţ’’. Niciodată nu am înţeles de ce îi spuneam colţ, deşi pâinea era rotundă…

Avem destul timp ca, până acasă, să ne ospătăm cum trebuie.

– Reuşirăţi?

– Da, mamă, reuşirăm!

Sar într-un picior, bucuroasă că o văd pe mama mulţumită. Ţompi se rostogoleşte prin ţărână, de bucurie că mă vede sărind într-un picior. Iau coarda, ies în drum şi încep să pitrocesc ţărâna încinsă.

 

În toiul iernii, când este ger încât crapă pietrele, muşc din pâinea caldă şi nu pricep de ce simt un gust de limonadă cu miros de lămâiţă, iar căldura ei este de nisip încins şi arşiţă de vară…

Publicat în Diverse | 11 comentarii

Satul din ploaie

Plouă necontenit. Plouă paşnic. Lacrimile ploii ne cuprind. Vin parcă nu doar din cer, vin de peste tot, se unesc, se adună. Este o ,,horă a Unirii’’ molcomă, chitită. Satul este adăpostit în ploaie, stă ascuns în ploaie. O stradă, principală, un pic şerpuită, cu uliţe cuminţi, rânduite de o parte şi de cealaltă. Pe la jumătate, uliţele sunt  ,,tăiate’’, prin ,,răscruci’’, de câte un alt drum, paralel cu strada principală. Nici ţipenie de om, pe drumuri. Pe şosea doar maşini grăbite împroaşcă noroi în stânga şi în dreapta. Nu deranjează pe nimeni, căci nimeni nu iese din casă, azi. A fost zi de sărbătoare, este zi de sărbătoare! Case măreţe, în care locuiesc familii numeroase, te duc cu gândul la veselie şi voie bună. Sunt foarte puţine însă, acestea. Trăiesc, alături, cel puţin două generaţii, ori trei. Cele mai numeroase sunt căsuţele mici, pitite printre stropii ploii, adăpostind bătrâni singuri.

Mă întreb ce fac oamenii din sat, azi, în casele lor? Îi cunosc bine, ştiu că toţi se odihnesc. Desigur, în stilul specific fiecăruia. Majoritatea îşi masează ochii, deranjaţi de lumina televizorului, calculatorului, ori tabletei. Puţini dintre vecinii mei au tablete, ori telefoane ,,meseriaşe’’, cum îi aud deseori spunând. Şi mai puţini, spre deloc, au laptopuri ori calculatoare. Fiindcă cei mai mulţi locuiesc în căsuţele cele mici.

Nu cred să existe cineva care să îşi obosească ochii citind o carte. Bătrânele încă îşi mai cârpesc o bluză ruptă, încă mai taie petice, să le fie de folos în primăvară, când via se va cere să fie ,,legată’’. Dacă vor ,,ieşi’’ din iarnă…

Indiferent de preocupările pe care le au, azi, sătenii mei, le este foarte clar că este 1 Decembrie, ziua Marii Uniri! Nu prea ştiu ei să petreacă. Nu prea ştiu toţi să citească. Dar unii au trăit vremurile. Şi au ştiut să povesteacă. Iar cei ce nu le-au trăi, fiind tineri acum, au ştiut să le asculte poveştile şi s-au priceput să le înţeleagă, pentru a le putea duce mai departe. Cu toţii simt sărbătoarea.

Şi mai este şi ploaia asta, ce cade fără oprire! Lacrimile ei ne cuprind, ne unesc şi ne adună într-o horă cuminte. Domoală, însă de nestăvilit.

Chiar de nu ştim, cu toţii învârtim, azi, Hora Unirii!

 

 

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Labirint autumnal

Stropi mărunţi de ploaie tristă se preling de-a lungul geamului, către pământ. Castanii imenşi, supăraţi că toate fructele le sunt pe jos, neajutorate, prin curtea şi pe aleile pustii, îşi scutură şi ultima haină, ultimele frunze. Peticele arămii cad, covor, peste alt, şi peste un altul, acoperind castanele, să le ocrotescă, parcă, de tristeţea naturii… să aline durerea despărţirii…

Ferestrele sunt deschise. Mă simt o caracatiţă. Mii de fire pleacă ori vin, dinspre şi către mine, mă leagă de ceva nedefinit, mă unesc cu necunoscut. Un piuit constant mă bântuie, şi nu pricep ce-i cu el! Aud şoapte. Nu le înţeleg. Mă plictisesc.

Iubesc toamna. E toamnă frumoasă iar eu am chef să bântui.

Cu nările inflamate de parfumul gutuilor ce dansează în ceaun, amestec, roată. De la stânga, în dreapta, de la dreapta, înspre stânga. Bucăţelele tresaltă, voioase, aruncându-mi câte un strop fierbinte, provocâdu-mă, parcă, la joacă. Mă retrag cu viteză fiindcă joaca jocul lor mie nu-mi convine. Or fi ele hazlii, dar sunt fierbinţi şi obrazul meu se teme de fierbinţeală! Râd şi le las în pace, să-şi continue dansul. Mă aşez pe scările ce mărginesc aleea din curtea casei şi mă grăbesc să termin de spart nucile pe care gutuile nebune le  aşteaptă, pentru a le putea conferi perfecţiunea. Printre crengile caisului ce străjuieşte deasupra mea, suliţe palide îmi trimit mângâieri şi-mi dau o senzaţie de bine. Pekinezii mei, cinci la număr, îmi dau târcoale. De unde, până acuma, erau încântaţi când le dădeam căte o nucă în coajă, pe care erau mândri să o poată sparge între colţi, acum s-au ,, boierit’’ , dumnealor: nu doar că le doresc gata sparte, ar pofti numai miezul extras din coajă! Altfel, nu mai sunt interesaţi… Îmi continui munca şi pocnesc puternic nucifera drept în ,,creştet’’. Carapacea se deschide, frumos, arătându-mi miezul plin, frumos, apetisant. Distribui fiecărui căţeluş câte un fruct, mie, unul, următorul, în castron. Poate, până spre seară, voi reuşi să pun la cuptor o tavă înteagă, fiindcă aşteaptă nebunele, bucăţelele jucăuşe din ceaun, ce fac baie în sirop…

O adiere uşoară se transformă într-un mic vârtej care iscă zâzanie între toate frunzele, cele deja aşternute, şi între acelea care încep să curgă de prin copaci. Le învârteşte, le răsuceşte, le plimbă prin toată curtea. Ca din senin, se face linişte. Deplină. Umerii îmi sunt frunze, braţele, frunze. Sunt copac. La picioare mi s-a aşternut covor magic. Caisul a rămas  gol, puşcă – mai mare ruşinea- şi mă priveşte, întrebător, neînţelegând ce se petrece.

Simt oboseală, dar nu mă lasă toamna să mă las învinsă! Mă poartă pe drumuri, sunt pe o alee îngustă, înconjurată de un gard viu imens, deasupra căruia zăresc doar cerul. Privesc cerul şi văd cum se adună nori. Cuminţi, frumoşi, de toamnă. Aleea s-a sfârşit…ba nu… Începe o alta, spre stânga.

Curioasă, pornesc.

Şuieră vânt în noapte târzie de toamnă, dar sub plapuma din puf e cald şi bine. Târziu, mă trezesc şuşotelile ,,secretoase’’ ale părinţilor. Dorm alături de tăicuţul meu, eu. Aşa a fost dintotdeauna. La picioarele mele, mama îl ţine în braţe pe fratele, ceva mai mare decât mine. Cu mâinile încolăcite pe după gâtul tăicuţului, cu respiraţia lui caldă gâdilându-mi obrazul şi mângâindu-mi sufletul, mă bucur că există. Abia aud, şi abia respir, trag cu urechea la vorbele mamei : ,,vine iarna curând, s-a făcut frig, şi lemne nu avem! Să afli dacă mai sunt coceni de boabe pe câmp, pe undeva, să merg, să adun. Să avem aci, până om reuşi să luăm lemne! Copiilor le trebuie ghete. Fata le poate încălţa pe ale băiatului, că îi vin bine ei, acuma, nu sunt decât o ţâră mărişoare, dar merg cu şosete de lână. Până colea, la grădiniţă, merg, că-i aproape. Dar lui, e musai să-i luăm încălţări, că e şi el la clasa a cincea, acuma, nu mai poate merge aşa…’’ Strâng ochii, nu-mi place ce aud în şoaptele mamei, mă cuprinde grija, că nu vom avea căldură şi că iar voi purta lucruri rămase mici fratelui meu. Ploaia îmi simte îngrijorarea şi îşi izbeşte cu putere stropii, lacrimi de noapte, de geamul aflat deasupra capului meu. Îmi stârneşte, ploaia, ochii. Îi stârneşte să plângă. De ce plâng ochii, că doar ei nu sunt cer? De ce plâng ochii, că doar ei nu sunt toamnă? Atunci, de unde s-au strâns, buluc, lacrimile astea sub pleoapele mele? Somnul încearcă să mă cuprindă, grija însă mă menţine trează. Trebuie să ştiu. ,,Lasă, n-avea grijă, că aduc şi lemne! Şi te-oi duce şi la adunat de coceni, sunt destui pe câmp, găsesc o remorcă… Le luăm şi ghete copiilor! ’’. Vorba caldă şi domoală a tatei mă face să mă simt, ca întotdeauna, în siguranţă. Îi cuprind mai bine gâtul cu braţele. Îi simt respiraţia caldă. Ochii nu mai plâng, că doar ochii, mă gândesc, nu sunt cer, nici toamnă nu sunt…

Apuc înspre dreapta…

Silvia, care tot timpul are un leu, chiar doi -că,de, taică-su este cel mai bun tâmplar din sat- nici nu apucă bine să spună mamei ,,săru mâna’’, că întreabă ,, tu ai leu?’’. Privesc cu emoţie faţa mamei, aşteptând un răspuns care, de cele mai multe ori, este negativ. ,,Are!’’, răspunde mama, băţoasă, în locul meu. Uimită că am azi ,,leu’’, îl primesc cu evlavie. Pornim, alături, prin ceaţa de toamnă, deasă, să o tai cu cuţitul. Plecăm la grădiniţă. Ajungem la şosea. Mergem pe marginea pârâului ce străjuieşte şoseaua. Curge printr-un canal, pârâul. Toată vara ne bălăcim şi ne jucăm acolo. Mă dor degetele, aproape că nu le mai simt, atât de strâns îmi ţin moneda, sugrumată. Nu pot răbda până să ajungem în dreptul Alimentarei, vreau să mă asigur, încă o dată, că am astăzi bani pentru o eugenie şi jumătate. Doi lei mi-ar fi ajuns pentru trei eugenii. Dar mie, trei îmi sunt mereu prea mult, îi spun Silviei. Mie, una şi jumătate este fix cât îmi trebuie! Desfac degetele,  eliberez din chingă averea preţioasă. Nu realizez bine dar cumva se întâmplă că moneda, transpirată, asemeni palmelor ce o ţinuseră prizonieră, îmi alunecă la vale şi, rostogolindu-se, ajunge în părâu, în canal!

Multe toamne s-au scurs de atunci. Pironită pe marginea canalului, privesc în adânc, întrebându-mă dacă leul meu o mai fi acolo ? Eu cred că este. Nici nu mai contează că am primit de la tăicuţul, în următoarele zile, câte doi lei, ba, chiar, o monedă de trei. Nici Silvia nu a avut, vreodată, o monedă de trei lei! Eu, toată viaţa, l-am iubit numai pe acela, cel prăvălit în apă, în timp ce îl priveam, învăluită în aburul ceţii de toamnă…

Aleea ,,face’’, brusc, în stânga. Şi eu, la fel…

A început şcoala şi, ca în fiecare an, înainte de a intra la clasă, mergem pe câmp, să adunăm ştiuleţi rătăciţi, pierduţi pe câmp. Pieptul aproape că nu face faţă aerului proaspăt ce vine să-l inunde. Suntem numai râsete şi voie bună. Ne jucăm cu ştiuleţii, este întrecere mare: cât de departe putem face o grămadă moţată pe care, la final, tot noi o vom încărca in remorcă. Timpul trece repede. Este ultima zi de ,,practică’’. De mâine intrăm la clasă.

Simt agitaţie. Mâini mi se plimbă pe corp, parcă mi se aplică ventuze. Ce o mai fi şi asta? Nici că mă interesează! Îmi place prea mult labirintul pe care l-am descoperit, pentru a renunţa la el din cauza unora…

Încăperea pare nesfârşită, cu peste treizeci de paturi, pentru tot atâtea fete din toate colţurile ţării. Mă simt singură, nu reuşesc să mă adaptez. Lacrimile udă perna în fiecare noapte. Nu reuşesc să adorm. De teama ţipătului ce-mi va izbi timpanele, dimineaţa. Vocea pedagogei este stridentă şi rea, nu seamănă cu vocea paşnică a mamei.

Plecasem de la şcoala din sat ,,de nota 10’’ şi debutasem cu ,,doi’’ şi chiar ,,trei’’aici, la liceu, un motiv în plus al lacrimilor mele. Nu pot să învăţ în sala de lectură, este gălăgie tot timpul, şi nu mă pot concentra. Mâncarea de la cantină nu-mi place, iar bani nu am deloc, încât să-mi mai pot cumpăra câte ceva. Banii de dus-întors acasă, unsprezece lei, dus, şaisprezece, întors…total douăzeci şi şapte. Eu primesc treizeci de lei. Prea puţini pentru a-mi putea permite vreun ,,lux’’ . E toamnă, şi eu sunt veselă, vinerea, când ajung acasă, sunt tristă, duminica, atunci când mă întorc la internat…

Mă strigă careva, mă enervează… nu ştiu de ce nu înţeleg să-mi dea pace?

Labirintul mă  ademeneşte, mă atrage şi mă poartă pe unde vrea el…

Am părul prea bogat şi prea lung, mi-l răvăşeşte vântul toamnei, mi-l învolburează. Ne ţinem de mână, alergăm, nebuni, pe câmp. Lapoviţa plesneşte din bici şi ne scaldă feţele. Este amurg de toamnă târzie, satul a rămas la distanţă bună de noi, ne îmbrăţişăm, ne rostogolim în iarba udă. Din vârful câte unei căruţe, ne mai privesc câţiva ochi, iviţi de sub câte o bucată de folie, curioşi să afle ce-i cu veselia asta a unei fete dezmăţate, nelalocul ei, alături de băiatul care nu o scapă din priviri şi o sărută…  Pentru noi, nu există oameni, nu există lume. Suntem doar noi, şi toamna! Nu ne pasă ce a fost ieri, nu ne pasă ce va fi mâine!

Am obosit şi aş vrea să mă odihnesc. Dar nu ştiu cum să ies din labirint. Cred că mă apropii de sfârşit.

Pornesc spre ceea ce pare a fi ultima cărare, în dreapta.

Trăsura, trasă de doi cai frumoşi, albi, este condusă cu măiestrie de un vizitiu mândru şi voios. Sunt în spatele său, mireasă! Alături de mine este mirele meu. Ne urmează nuntaşii, înveseliţi de taraful de lăutari. Este o toamnă caldă şi frumoasă. În drum mai întâlnim un alt alai de nuntaşi. Sunt douăsprezece nunţi azi, în sat. Cobor din trăsură şi schimb cu mireasa acul care prinde voalul. Aşa ,,e bine’’, să alungăm ghinionul…

Dar mai are, labirintul, o ultimă alee.

Ce toamnă frumoasă, cea mai frumoasă din câte au existat, vreodată! Sunt în spital, ţin la sân o minune! Atât de mică, atât de frumoasă! Puternică, ştiu că va schimba lumea! Puternică fiindcă, iat-o, tocmai ce s-a născut şi, în plină toamnă, o toamnă furioasă şi rece, apăsătoare şi gri, de plumb, a adus cu ea soarele, care nu se mai arătase de nu ştiu câtă vreme!

Sunt o caracatiţă. Mii de fire pleacă ori vin, dinspre şi către mine, mă leagă de ceva nedefinit, mă unesc cu necunoscut. Un piuit constant mă bântuie, şi nu pricep ce-i cu el… Parcă se aud nişte şoapte, nu le înţeleg…

Cineva mă tot strigă. Mă strigă puternic, autoritar. Nu, nu este  pedagoga cea rea din liceu. Nu-i mama, nici tăicuţul, ei nu strigau aşa la mine. O fi, oare, arcuşul viorii din alaiul nunţii mele? Nu-mi convine şi dau să mă ridic.

Pare un labirint şi cărările sunt prea scurte…. una se termină când, repede, trebuie să o iau când la stânga, când la dreapta…. nu am mult timp de gândire. Trebuie să mă hotărăsc repede, prea repede…. şi nu ştiu dacă decizia este cea corectă.

– Haide, mami, termină cu prostiile! Iar începi cu aiurelile tale… Să mergem acasă, că am treabă, să iau copiii de la şcoală, că începe vacanţa, şi nu-i mai ţine nimeni, azi, peste program! Iar tu ai face bine să termini odată dulceaţa aia de gutui, că ştii că ăstora nu le place decât dulceaţa pe care o faci tu! I-ai răsfăţat şi pe ei prea mult, aşa cum m-ai răsfăţat şi pe mine! Haide, ştiu că nu vei pleca acum, ştiu că iubeşti prea mult toamna!

Mă aşez pe scările ce mărginesc aleea din curtea casei şi mă grăbesc să termin de spart nucile pe care nebunele de gutui desigur, le aşteaptă, pentru a le putea oferi perfecţiunea. Printre ramurile caisului ce străjuieşte deasupra noastră, suliţe palide ne trimit mângâieri şi-mi dau o senzaţie de bine. Nepoţii mei, destoinice escorte în amurg de toamnă, abia aşteaptă miezul de nucă. Pocnesc puternic nucifera drept în ,,creştet’’. Carapacea se deschide, frumos, arătându-mi miezul plin, frumos, apetisant. Aşa… fiecăruia, câte un fruct, mie, unul, următorul, în castron. Poate, până spre seară, voi reuşi să pun la cuptor o tavă înteagă, fiindcă aşteaptă nebunele, bucăţelele jucăuşe din ceaun, ce fac baie în sirop… Un strop de licoare fierbinte se repede către mânuţa dolofană ce-mi cuprinde gâtul. Nu o ajunge, dar mărgele cristaline ţâşnesc din ochii de culoarea castanei şi se avântă pe obrazul trandafiriu.

,,Nu plânge, iubito, că ochii nu sunt cer! Nu plânge, iubito, că ochii nu sunt toamnă!’’. Faţa i se înseninează şi-mi zâmbeşte larg.

Îi seamănă maică-sii: în zi de toamnă, mi-a adus soarele şi mi-a schimbat lumea!

Publicat în Diverse | 3 comentarii

Călătoare în zi de toamnă

Peste ciorapii cu jartea poartă şosete vechi, gri şi ponosite, aşa cum sunt şi bocancii, cu vreo două numere mai mari, ce îi poartă picioarele micuţe printre pietrele de pe drum. Corpul, mărunţel şi încovoiat, acoperit cu haine mult prea subţiri pentru vremea de toamnă, ce se instalase de curând, se apleacă umil către pământ. Privirea caută, printre pietre, frunzele din rugină, prigonite de picurii reci ce cad din cer.

E prea devreme şi prea frig. Parcă nici o toamnă nu fusese atât de timpurie, şi ea avusese destule până acum. Maşini circulă în toate părţile. Nu sunt prea mulţi trecători, abia acum au început să apară câteva mămici care îşi duc copiii pe la şcoală şi grădiniţă. Nu o salută mai nimeni. De unde să o cunoască lumea? Că ea plecase demult din sat. De, ce era să facă, dacă bărbatul îi murise, şi o lăsase tânără, cu doi copii mici agăţaţi de poale, şi fără de niciunele? De, ce să fi făcut, dacă venise unul, tocmai de pe la munte, şi-i promisese că o ia, cu copii, cu tot, să aibă grijă de ei? Că era tânără, şi frumuşică, şi harnică, foc!

Numai că, află şi ea tocmai acuma, minte multă nu prea avusese, căci îşi vânduse casa, plecase cu acela şi, când a trebuit să îşi aducă şi copiii, el nu i-a mai vrut. A vrut copiii lui, nu pe ai altuia. Pe copiii ei i-au crescut rudele. Acum ei plecaseră prin ţări străine, nu vor să mai audă de ea. Acum murise şi acesta, ,,de-al doilea’’, şi ea fusese nevoită să se întoarcă de unde plecase, căci nici acolo copiii, ai lui, nu aveau loc şi inimă pentru ea. Neamurile păreau să nu o mai recunoască. Şi, în mod sigur, nu o doreau în apropierea lor. Era, demult, o străină, şi lor nu le prea plăceau străini prin satul lor, străini veniţi de pe niciunde, aşa, fără vreun rost. Nu avea nici un adăpost deasupra capului, acuma. Toată ziua şi toată noaptea ce trecuseră a stat neclintită pe băncuţa de la poarta casei ce fusese a ei. Ca prin vis îşi amintea că iscălise nişte hârtii şi, odată cu asta, casa nu îi mai aparţinea. Strigase la poartă şi femeia tânără, frumoasă, ce ieşise să afle ce vrea, îi răspunsese că nu are camere de închiriat, că are familie numeroasă, că nu o poate primi pe ea, o străină, în curte.

Rămăsese pironită acolo, privind printre gard cum, alături de casa cu etaj, frumoasă şi arătoasă, se iţea una mai micuţă, cu pridvor. Se vedea legănându-şi copilul, cântându-i, ţinându-l la sân. Era tot aşa, o toamnă ca asta, iar în poarta încă îmbrăcată cu stuf mai rămăsese atârnat un ,,bine aţi venit!’’, căci tocmai în urmă cu trei zile avusese loc nunta, cu botezul ălui mic, la un loc. Ce bucuroasă fusese că, iată, după multă muncă şi agoniseală, bărbatul ei vrusese să o vadă îmbrăcată mireasă, aşa cum ştia că şi-a dorit ea! Şi a meritat, căci era ,, fată mare’’ când fugise cu el… Şi tot burniţă şi rece era când au venit la poartă vecinii, anunţând-o că ,,al ei’’ nu mai trăieşte. Iar când a auzit vorbele, mintea a refuzat să mai primească orice, altceva. O cuprinsese ceaţa aceea, de toamnă. În ceaţă vânduse casa, lăsase copiii, şi plecase cu acela.

Trăgând cu stoicism de bocanci, ieşi de pe drumul pietruit şi, odată ajunsă la şosea, îi veni gândul să meargă la primărie. O fi tot în satul ălălat, cum era odată? Nu ştie,  trebuie să afle. O găsi vreun sprijin acolo, poate o casă părăsită, lăsată de izbelişte, în care să o lase să stea, barem peste iarnă…  Odată ieşită din sat, ceaţa devine atât de deasă,  încât nu vede decât vreo doi paşi, în faţa sa. E e de plumb, ceaţa, o învăluie şi o apasă. Nu ştie de unde vine, merge spre nicăieri, călcând pe plumb, cu inima, plumb.

Ies din casa cu parfum de gutuie, rămas în haine, rămas în păr, de la dulceaţa pe care târziu, în noapte, am desăvârşit-o. Calc peste covorul de frunze pe care toamna mi-l  dăruieşte cu dragoste. Nu sunt trişti copacii dezgoliţi, îmi par mai degrabă mândri, conştienţi de faptul că, iată, şi ei au contribuit la acest dar. Mândri că, deşi nu-mi mai dau roade ori  nu mă mai pot răsfăţa cu umbra care să mă apere de arşiţa soarelui, îmi întind frumos covor din minunate frunze ruginii. Ies, şi faţa mi se înviorează, toată oboseala dispare când stropi reci, supăraţi, o ating. Îi simt ca pe nişte copii bosumflaţi, treziţi prea devreme, pentru a merge la şcoală. Ori este doar o amintire frumoasă a clipelor când, ţinând în mâna caldă mânuţa fetiţei mele, mergeam alături, zi de zi, una, spre şcoală, cealaltă, spre serviciu, spunând poveşti, ori repetând cu sârg tabla înmulţirii? Am ceva drum de mers, pe care, zilnic, îl parcurg pe jos. Satul se întinde pe câţiva kilometri buni, iar mie îmi place să îl traversez. Burniţa a încetat, şi-a făcut parcă datoria, de a mă înviora. Intru într-un văl de ceaţă. Îmi place ceaţa. Mă cuprinde, mă izolează de tot şi de toate, îmi stârneşte gânduri şi amintiri frumoase. M-am născut toamna. Am iubit, toamna. Am fost mireasă, toamna, în parfumul crizantemelor galbene, în miros de castane coapte. În ceaţa de toamnă am primit darul vieţii.

Este prea devreme şi sătenii, obosiţi, nu se dau duşi de la căldură. Fuioare de fum se răsucesc din hornurile ce stau, capete de ţaţe curioase, cocoţate pe creştetele caselor, să numere trecătorii… Sunt o zână, învăluită în mister, ridicând bagheta magică pentru a revărsa viaţa asupra tuturor.

Pe scândurile subţiri ce încropesc o băncuţă pe capătul podului din faţa Sfatului stă, cu mâinile cruce aşezate pe poală şi capul plecat, o femeie. Cine ştie, poate o nălucă izvorâtă din toamnă…

Mă întorc spre casă, după o zi de muncă. Ceaţa s-a ridicat, demult. Soarele, răsărit de pe nu ştiu unde, aruncă aramă în toate părţile. Covorul feeric din jur mă îmbie la drum.  Ajunsă  la băncuţa din centrul satului, mă gândesc la năluca din ceaţă, pe care o zărisem dimineaţa. Nu fusese tocmai o nălucă. Mă apropii, curioasă. Femeia ridică spre mine ochii mari, căprui, sticloşi, două castane. Pare a fi de vîrsta mea. Vârsta toamnei. Oare, stătuse aşa de azi dimineaţă? Nu se rostesc, între noi, multe cuvinte. Gândurile ni se întrepătrund şi înţelegem, eu, că am un acoperiş prea încăpător deasupra capului, ea, că va avea un loc  alături de mine.

Pornim la drum. O toamnă, alături de altă toamnă.

Razele soarelui îi scaldă chipul frumos. Ne îndreptăm spre casă.

Suntem două călătoare ce visează să trăiască încă o toamnă, şi încă una…

 

Articol participant la concursul de proză scurtă desfăşurat pe Negru pe Alb, unde a fost publicat pentru prima oară

 

 

 

 

 

 

Publicat în Diverse | 17 comentarii

Episodul 6 – Legi

Există legile naturii. Există legile firii. Studiem totuşi, mai ades, legile instaurate de oameni. Cărora să ne supunem mai întâi, căci sunt atât de multe? Pe toate trebuie să le respectăm, pentru că sunt legi. Fără ele, am trăi în cruntă anarhie.

Legile animalelor sunt diferite şi, cu toate pretenţiile noastre, nu cred că le vom înţelege, vreodată…

*

,,Ai copii, ai necazuri! Bine a zis, cine a zis, asta. Tasha are iar pui, nu ştiu cum de s-a întâmplat, că am stat cu ochii pe ea, cât am putut! A spus fata că-i cam ,,panaramă’’, dar eu m-am simţit jignită, atunci. Iar pe Fram, pe care îl credeam un tont, l-a apucat o colindătură, de nu mai ştim ce să-i facem! 2Îl adunăm, zilnic, de prin toate grădinile. Aşa o educaţie proastă, numai tac’su îi putea da! Că, de la mine nu avea cum să vadă un asemenea comportament lipsit de echilibru. Nu are nicio prestanţă, nici pic de respect faţă de familie ! Sigur, nici atât de tăntălău, cum este Bubu… El este prea cuminte, dar când mă priveşte cu uitătura aia saşie, mă topesc de dragul lui ! Ce să faci, nu sunt două degete la o mână, la fel, darămi’te doi copii…’’

,,…Grădinile se trezesc la viaţă. Ce-mi mai place mie primăvara asta, nu a mai existat alta la fel! Vecina dinspre deal s-a făcut frumuşică, foc! Este tot aşa, albă, ca mine. Şi are ochii ăia seducători, care nu se văd mai deloc, fiindcă laţele îi acoperă întru totul! Nu, nu merge la salon, aşa e ea, naturală… Doar eu îi văd, ochii ăia, frumoşi. Să vedem, pe unde mai găsesc eu o spărtură… Că au reparat gardul, peste tot, şi nu mai am deloc pe unde trece…

 

Pe el nu-l mai îndrăgesc, deloc-deloc! Păi, cum ajunge acasă de la serviciu, nu ştie decât să mă strige pe mine, altceva mai bun nu are dumnealui de făcut! Şi nici nu am prea fost plecat departe, decât până aci, la vecina… Că, ieri, cum stăteam aşa la vorbă, cu ea, mă pomenesc cu el, că mă ia de după ceafă – ce jenant – şi mă aduce cu forţa în curte… Ruşine, ruşine! Îmi vine să plâng de ciudă, m-a făcut de râs!

Acum, sunt iar trist, că mâţa galbenă, prietena mea cea mai bună, iar a umblat prin vecini, şi iar au bătut-o oameni răi. Nu ştiu de ce există oamenii răi… Cine i-o fi făcut? Că eu credeam că oamenii sunt toţi la fel, şi au grijă de noi… Dar am aflat eu acuma că nu-i chiar aşa… Că eu credeam că oamenii au fost făcuţi pentru noi, să ne ajute, să ne mângâie, să ne iubească…’’

 

,,Ia, uite, ce familie numeroasă am devenit! Avem copii mici, ce frumuşei sunt! Şi ea, la două zile, aşa, ne face o ciorbiţă bună de tot! Că trebuie să fie bine hrănită mama! Sunt străbunic! Ehei, generaţie longevivă!

Avem  şi mâţe, destule! Dar astea colindă mereu, vin acasă doar cât să mănânce şi cât să doarmă. Pe ăsta, tot aşa, l-a adunat el de prin grădini, cu piciorul rănit. Este leneş, fără pereche. Aproape mai leneş decât cel negru. Toată ziulica doarme. Când se trezeşte, gura nu-i tace, îi este foame, şi pace bună, e musai să i se dea carne, că altceva, dumnealui nu poate să consume! De aia ei i-au şi spus Cărniţă. Apoi, s-a dovedit că este o ea, dar numele nu i l-au mai schimbat. Ăstuia şi să se joace îi este lene!

20170601_202619

 

Dar, ce-i asta? Nici nu am observat când ea a aşezat ouăle, frumos de tot, în cutia aia care vâjâie. Şi iată, acum, că au ieşit puişori. Vai de mine, ce mult îmi plac! Dar să nu vă gândiţi că îmi plac aşa, ca lui Fram şi lui Bubu. Nuuu…. Că eu nu-mi ling botul când îi văd! Eu mă gândesc cum să am grijă de ei, când vor face ei tot soiul de nebunii şi or să iasă afară din coteţ. Eu îi imobilizez, până când ei vin şi îi iau, şi îi duc la locul lor. Da, da, avem multă treabă în gospodărie de acum, şi eu ştiu să mă fac util! Că doar n-o să sap gropiţe toată vara, să mă răcoresc, aşa cum fac ceilalţi…’’

,,Mai ştiţi că v-am mai zis eu, că ea este mai rea… De exemplu, aseară, el a adus un căţeluş mic, zicea că l-a găsit pe drum, abandonat. L-a certat tare, că zicea că suntem prea mulţi… E adevărat, nici nouă nu prea ne convine, dar asta este situaţia, ne adaptăm… Chiar dacă azi a stat ascuns, că nu ne-am putut abţine să îl smotocim puţin… Că doar trebuie să se obişnuiască şi el cu stilul asta, de joacă… Desigur, ea este rea…”

20170624_104213

*

Ca de fiecare dată, noii generaţii i-am căutat stăpâni. Nu a fost greu, dar nici prea uşor nu a fost căci, în primăvară, mulţi pui apar. Familiile trebuie să ne asigure că îi vor îngriji şi nu numai. Trebuie să ştim că îi vor iubi. Animalele au nevoie de multă dragoste. O merită din plin, căci ele se ataşază şi iubesc necondiţionat.

Am înstrăinat, azi, doi dintre pui. Mâine, pe ceilalţi. Apoi va trebui să găsim un cămin pentru cel nou venit.

Tasha se agită. Vede că nu mai are toţi puii. Ceilalţi, se agită, şi ei. Le miros urmele. Îi caută. Tasha scoate sunete ciudate. Nu se mai joacă nimeni. Nu mănâncă niciunul. Mâţele încearcă să îi mângâie. Supăraţi, nu se mai lasă mângâiaţi de noi. Au simţit că noi suntem aceia care i-am despărţit.

Cine face legile lor, legile animalelor? Cine le ştie? Cine le acordă vreo atenţie? Cine are timp, şi suflet, pentru animale? Ele cum de au şi timp, şi suflet, pentru noi?

Cum vom fi capabili să înţelegem hăţişul propriilor noastre legi, câtă vreme nu le putem asimila pe acelea, mult mai puţin complicate, ale animalelor?

Publicat în "Ham!" saga | 2 comentarii