Dragoste amară

          Simțise ea ceva, că brigadierul acela înalt, arătos, îi pusese „gând rău’’.

          Dar nu punea la inimă, că el era un bărbat bătrân iar ei, care abia împlinea șaptesprezece la iarnă, nu-i sta mintea la măritiș. Și de i-ar fi stat, parcă i-ar fi plăcut Ion al Noanii, de la vale, care se tot ținea scai după ea, la horă. Maica, așa cum îi spunea maică-sii de-al doilea, o tot sfătuia să se uite și ea la unul cu vreun pogon de pământ. Nici nu știa dacă Ion avea vreun pogon! Că, pe lângă pogonul pe care l-ar fi avut și ea de zestre, ar fi putut să-și ducă traiul. Și, nici nu ar fi vrut să se mărite de pe-acum! Că, de când apăruse difuzorul în sat, se furișa cu Leana până la căminul cultural, intrau în odaia care era „sediul radiodifuziunii locale”. Odată, chiar a cântat o melodie! Dar, când a auzit-o maica la difuzor – și, unde mai pui, că tot satul a auzit-o – a primit o păruială zdravănă de la maica: zicea că s-a făcut de râs în sat!

          Bine că a apărut ferma, unde mergea cu Leana și Tita, și mai câștigau un ban! Acolo era brigadierul. La difuzor nu a mai călcat!

          – Vezi, că Nae, brigadierul, vrea să te ia!

          – Cum, să mă ia?

          – Să te ia de nevastă!

          – Păi, cum? Că eu nici nu îl cunosc, nici nu îmi place de el?! Decât ce l-am văzut de vreo două ori, la fermă!

          – Să zici bogdaproste, dacă o vrea! Că, bărbat frumos, este, ‘nalt și bine făcut! Și salariat! Unde mai vezi tu salariați, să bage în seamă sărace, ca tine? Că nu ai decât un pogon! Că, bietul tac’tu, atât mi-a lăsat, mie, un pogon, și unul, ție. Și pe frate’tu ăsta, de nu se deslipește de fusta mea, cât e ziua de mare! Căsuța, o să cadă pe noi! Și eu n-oi mai duce-o mult, bolnavă, cum sunt! Așa, măcar știu că nu rămâneți pe drumuri, și pot închide ochii liniștită…

          Eee, dar nici maica nu se gândea că nici fata nu era ,,de lepădat”: înaltă, zveltă, cu două cozi groase, arămii, curgându-i pe spate. Așa cum chiar zisese și brigadierul ,,cea mai frumoasă fată din toată Poiana Mare!”

          Deși ca prin vis, își amintește azi că se trezise cu Nae în curte, cu soră-sa, Genica. El vorbise cu maica, și ea, cu Genica. Pricepuse și ea că, da, Naie vrea să o ia de nevastă! Uluită, la început, nici nu știe când, nici măcar dacă, a spus vreun ,,da”. Știa doar că Genica venea câteodată, cu un batic, de cadou. Altă dată i-a adus un cupon de mătase frumoasă, înflorată, să-și facă o rochiță. Când a venit să „o ia”, ea nici nu a mai vrut să se ducă! A început să plângă și i-a zis să o ia pe Leana, prietena ei cea mai bună, că era mai mare! Dar maica și mătușa au dat-o la cale: că el era om la locul lui și, mai ales, salariat, și că ea va scăpa de sărăcie și greutăți.

          Și a fost nevoită să intre parcă într-un vis în care era și nu era ea. Uneori, părea că privește de departe o viață care nu a ei era, și de care se temea în fiecare zi.

          Își mai amintește cum, după nașterea, după nici un an, a băiatului, s-au mutat la ferma de lângă Poiana Mare. Acolo au trăit câțiva ani. Că el așa îi promisese, că nu o va lua din satul ei, de lângă maica. După ce a avut și fetița, la vreo șase ani după băiat, maica s-a stins.

          Și atunci au plecat.

          Au vândut căsuța dărăpănată, el s-a mutat la o fermă de lângă satul lui, și a luat-o din satul natal. Cu bruma pe care o aveau, cu copiii, dar și cu fratele ei mai mic, s-au mutat…

          A plâns mult atunci, semăna cu maica dintâi, plângea din fiește ce. Nu a avut altă alinare, înafară de copii și de șiroaiele acelea de lacrimi care adunau toată tristețea, venite din țărâna locului natal, îi pătrundeau parcă prin tot corpul, prin picioare, urcau, se adunau în copăile ochilor, apoi își dădeau drumul la vale, ca într-un vârtej, brăzdându-i fața. Lacrimile acelea au curs, în timp, cu o din ce în ce mai mare ușurință fiindcă au reușit să-i brăzdeze chipul, să-și facă șanțuri, din ce în ce mai adânci, prin care să curgă și să tot curgă…

          Era un ger cumplit când au intrat în casa cu trei odăi și cu pământ pe jos. În fața sobei cu plită se afla un morman de paie din care din cere se alimenta focul.

          „Doamne, și ai mei au fost săraci, dar oamenii ăștia sunt mai săraci decât noi!”

          Că la ei, la Poiana Mare, era aproape pădurea, și își aduceau lemne pentru sobă.

          I-a cunoscut mai bine pe cumnați, șase la număr. Avea și cumnate, vreo trei, nevestele băieților „rostuiți”. Aceștia locuiau la casele lor. Ceilalți trei, și Genica, singura soră între atâția frați, locuiau tot aici, în casa cu două odăi și sală mică, între ele.

          Când a venit „rândul”, adică peste vreun an, și-au cumpărat casa. Doar a lor!

          „Rândul” era sfânt, în familie. După ce Ion al lui Țuinea a murit, Stana, rămasă cu cei opt copii, șapte băieți și o fată, Genica, au ținut rândul, așa cum le-a lăsat ,,poruncă” tatăl lor: când unul dintre copii ajungea să câștige, o parte din venit se punea în casă, după icoană, pentru ,,rostul” celui care își întemeia familie. A găsit ea o scrisoare, pe care bărbatul ei o primise de acasă, când era la armată: ,,să știi că solda pe care ai trimis-o am pus-o după icoană. Dacă nu te însori tu, luăm loc de vatră pentru Pătru, că și-a găsit nevastă. Pe urmă, trebuie să căutăm vatră pentru Dumitru, că s-a ridicat și el, binișor, și trebuie să mai punem câte ceva și în lacra Genicăi, că a pețit-o un tractorist, băiat bun, și cred că se duce după el. Pe Văsîle îl oprim aici, cu noi, iar pentru Mircea, ne-am gândit că avem destul loc aci, în bătătură, să-i facem casă, alături de noi”.

          În primăvară s-au mutat în casa cea nouă. Casa era mare, frumoasă și goală. Dar era casa ei, a copiilor ei! Acolo și i-a crescut, acolo a muncit și a pâns.

          În satul ei a mai ajuns în doar câteva rânduri. Nu mai erau demult părinții, nu mai erau demult nici neamurile. Nici măcar rânduielile creștinești nu le-a putut face părinților duși. A apăsat-o asta, toată viața! Degeaba a încercat acum, încurajată de copii, să le afle mormintele. Nu le mai poate afla, nu are la cine să mai întrebe. Că, ea, tânără, cu copiii prinși ciorchine de poale, nu a mai putut pleca prin cimitirul din Poiană, să-i afle, să le aprindă o lumânare la căpătîi.

          Vremurile au trecut pe lângă ea. A avut un bărbat bun și cuminte, blând și iubitor. Doar că ea nu a știut ce este iubirea. Căci el i-a fost și părinte, și prieten, și bărbat. I-ar fi îndeplinit orice dorință, de i-ar fi stat în puteri! Nici la ceapeu ea nu s-a dus, ca toate celeleate femei, și-a crescut copii acasă, nu pe drumuri sau pe cîmpuri. Dar ea, în toată viața, nu i-a putut spune nici măcar pe nume! Toată viața a fost  el, pentru ea, al meu, numai Nae, nu. Era destul și atâta fiindcă multă vreme i se adresase cu „nene”, ea așa îl cunoscuse, „nenea brigadierul”.

          El s-a stins, într-o zi. Și ea, uluită, a intrat dintr-un vis, în care avusese timp mult să se obișnuiască, într-un altul, care a zăpăcit-o de tot! Nici măcar nu știuse, până atunci, ce mult l-a iubit! Nici nu știuse ea ceva despre iubire!

          Trei ani de zile a agonisit din bruma de pensie, pentru parastasul lui, de șapte ani, așa cum cer rânduielile din satul acesta. Și a reușit chiar să facă și câte un colac pentru ai ei, pierduți demult, prin cimitire neștiute, de ea neaflate vreodată. Este atât de împăcată cu această realizare!

          O sun în fiecare seară, și de fiecare dată îmi povestește cât de tare o dor picioarele, și cât de mulțumită este că a reușit ea, iată, să facă parastasul ăsta! Și fiecare seară este însoțită de o poveste despre „ta‘tău”. Și în fiecare seară îmi spune că ar fi timpul să se ducă, să treacă în ultimul ei vis.

          Prea rar ajung să o văd. Așezată pe băncuța de la poartă, pare că privește undeva, în trecut. Pare că este în vis. Deși privește înspre mine, nu mă recunoaște decât după voce. Atunci, din ochii stinși, șiraguri de perle se revarsă pe obrajii brăzdați și picură peste mâinile încrucișate în poală, stângând capătul bastonului fără de care nu se poate clinti. Inima mi se strânge cîrlig și îi vorbesc ferm și apăsat. Îi vorbesc tare, hotărât, fără urmă de duioșie. Îi vorbesc cu vorbe reci, mă tem să o fac cu duioșie, să nu intru, cumva, în visul ei. Simt că nu aș mai reuși să ies.

          Doar în suflet păstrez clipa și o prețuiesc atâta timp cât mai există.

          Plecând, o las pe aceeași băncuță, numărându-mi pașii.

          Lacrimile o iau la vale, reușind să-mi brăzdeze chipul, să-și facă șanțuri, din ce în ce mai adânci, prin care să curgă și să tot curgă…

Publicat în Diverse | 1 comentariu

Doamne de poveste de la țară (15)- Mira (prețul)

                Autobuzul ,,deșălat” trosnește din toate încheieturile, atunci când pornește la drum. Călători sunt destui, cât să îl apese, ca o cocoașă grea, încât nu pot fi niciodată prea siguri că îi va duce la destinație. Sau la destinații, fiindcă pe traseu se mai află vreo două sate.

            Ea nu are bagaje atât de voluminoase, așa cum au majoritatea călătorilor, și le instalează pe intervalul dintre cele două rânduri de scaune, să îngreuneze circulația! Ea, Mira, are doar o gentuță, agățată pe umăr, și ochi verzi cu cearcăne adânci. Găsește loc la fereastră și, când lumina soarelui îi inundă prin geamul zgâriat, culoarea ochilor capătă nuanțe albăstrii.

            Privește în gol câmpul uscat de secetă. Din loc în loc, covorul arid este întrerupt de fâșii de verdeață fiindcă grâul, deși însetat, își cere dreptul la viață și ,,se descurcă” , așa cum poate, cu stropii de rouă. Din loc în loc sunt fâșii negre, acolo unde au ieșit biruitoare tractoarele din încleștarea cu încăpățânarea pământului și au reușit să pregătească terenul pentru ca mici semințe să își poată duce lupta pentru viață.

            Din difuzoare se împrăștie muzică, întreruptă de știri despre război, despre oameni dezrădăcinați și case distruse și pustiite.

            Din nou, a sunat-o un potențial cumpărător.

            Din nou, trebuie să spună ,,prețul”.

            În nici cinci minute de mers de la stația de autobuz, ajunge la destinație. Lângă portița dădrăpănată, omul o așteaptă. Împinge portița cu o forță la care nu te-ai aștepta din partea unei femei micuțe, plăpânde. Urcă poteca pe care pașii o cunosc fără a mai avea nevoie de a fi îndrumați de privire. Deschide lacătele și îl poftește pe om să viziteze casa.

            Mira se așază pe un scăunel fiindcă, deși nu pare să aibă motiv, se simte vlăguită. Verdele ochilor este, acum, întunecat. Cu verdele acesta și cu ochii minții aude vocea mamei. Țipă, în camera de la drum, din cauza loviturilor pe care le primește. După un timp, bufniturile pare că încetează, nu se mai aud. Mama iese apoi și, din ochii albaștri, din care ea, Mira, se așteaptă să curgă șiroaie de lacrimi, ies raze de soare, îndreptate către ea. O  prinde de mână și ies în curte. Mama o așază în leagănul dintre vișinari:

– Hai, să te dau huța! Până sus, sus, la cer!

Tatăl, ieșit în urma lor, le privește, râzând. Cu un râs care nu arată bucurie, sadic și hidos.

Mira știe. Știe că, deseori, ,,bărbatul trebuie să-și mai bată nevasta, să nu și-o ia în cap!”. Iar tatăl său este un fidel reprezentant al celor ce și-au însușit principiul…

            Și Auraș știe. Mai mare decât Mira cu cinci ani, fratele o zbughește pe ușă, coboară poteca și iese, trântind cu furie ușa în urma sa. Părea că așa se născuse, cu furie, așa cum a și trăit. Atât cât a făcut-o. Se întorcea acasă tocmai seara, târziu, nimeni nu știa pe unde umblă, cum se hrănește sau pe unde se joacă.

– Camerele ar fi destul de mari, spațioase, luminoase! Doar că este mult de investit aicea, fiindcă pereții, chiar dacă sunt din cărămidă arsă, nu sunt îngrijiți, încărcați și nici tencuiți!

– Da, pereții nu sunt îngrijiți, îi răspunde…

Ei vizitează, în continuare. A venit și o femeie, zice că-i nevastă-sa. Ei vizitează și comentează. Mira se înalță în leagănul dintre vișinari, până sus, la cer!

După ce tatăl murise, mama a trebuit să plece din casă, fiindcă Auraș, cu toată furia acumulată în suflet, nu a știut ce altceva să facă, și a revărsat-o tot asupra mamei. Și Mira plecase, dar ea a încercat să închidă furia în camera de la drum. Cu multe lacăte o zăvorâse! S-a mai întors doar de câteva ori: atunci când a trebuit să-ți ia rămas bun de la mama, care a tras obloanele peste ochii aceia atât de albaștri. Și încă de câteva ori, când a pregătit casa, pentru a-l putea adăposti pe Auraș, întors de pe meleaguri străine, să-și poată afla sfârșitul. Îl îngrijise cu tot ce a putut.

            Nevasta îl cicălește pe bărbat, nu se hotărăsc dacă le place casa, ori nu!

            Ea privește, din balansul leagănului, grădina, și caișii, și prunii, și casa, când leagănul  este jos; cerul, și ochii mamei, când leagănul o aruncă în sus.

Mai are de împlinit vreo două pomeni, pentru Auraș, pentru a ajunge și el alături de ceilalți. Casa se va prăbuși, ca multe altele din sat, și trebuie vândută. Iar ea, acuma, trebuie să spună un preț. Și nu știe care ar putea fi acesta!

O trec fiori, oprește zborul.

Cei doi au terminat vizita.

– Este cam scump, să știți! Cu banii ăștia, luăm o casă mai bună, mai aranjată, poate și cu etaj, cu ceva utilități…Și curtea este prea mare,  o să fie destul de mult impozit de plătit… Poate vă mai gândiți, să mai lăsați ceva la preț!

Zăvorăște lacătele. Încuie portița. În drum, o oprește vecinul de la vale:

– Mira, vrei să vinzi? Spune-mi și mie un preț, că ar vrea și soră-mea să cumpere, să se mute aici, lângă mine! Și, are destui bani, cât ceri, atâta îți dă!

Îi spune, și lui, prețul.

Pleacă spre stația de unde ia autobuzul care o va duce la casa ei. În micul orășel, are o căsuță drăguță, cochetă, unde o așteaptă soțul care nu, el nu știa că bărbatul trebuie să-și mai bată nevasta, să nu și-o ia în cap!”.  El o ascultă, o privește în ochii, acum, verde-crunt. Știe că Mirei îi vine greu să accepte înstrăinarea casei, cu toată durerea pe care o adunase acolo, dar și cu toată copilăria ei. Știe că din această cauză nu poate vinde.

– Ai hotărât prețul? 

– Da, am hotărât!

*

Autobuzul ,,deșălat” trosnește din toate încheieturile. La fereastră, Mira se gândește la un preț: Ce preț să stabilească? Al copilăriei, al vieții sau al uitării?

Publicat în Diverse | 7 comentarii

Dona (recviem pentru un trubadur)

Dintre toți cei care se adunau în casa aceea, aproape părăsită și uitată de Dumnezeu, dintre toți membri familiei ea,  Dona, se atașase mult de Trubadur. Nu știa nici ea prea bine de ce. Să o fi atras alura, de om înalt, sau sufletul lui bun, pe care ea îl intuise? Sau, poate, ochii albaștri din care răzbătea o tristețe nemărginită? Ei făceau des petreceri și ea, Dona, era nelipsită. Când plecau ceilalți, ea rămânea cu cei doi. Că Trubadurul era doar chiriaș. Până la o vreme, la care el s-a hotărât să își renoveze vechea lui casă, tot părăsită și uitată de Dumnezeu, și aceea. Ea se mutase atunci cu el, și erau nedespărțiți. Îl însoțea la cumpărături, la doctor, la farmacie, peste tot. La cealaltă casă nu mai mergeau, decât uneori, când el  spărgea lemne sau ducea mâncare celuilalt, ,,fostul” ei, cum ar veni. De o vreme, cam de când s-au mutat, nu au mai participat nici la petreceri. Acum, el pleca des undeva, mai departe. Ea îl însoțea până la stația de autobuz, și tot acolo o găsea atunci când revenea, pe întuneric.  

Ieri, când a plecat, ea a simțit așa, un fior. A privit-o mai trist ca niciodată. Și, cum se întunecase și el tot nu a venit, ea l-a căutat peste tot. Și la fosta locuință, și pe la rudele pe care le vizitau des, ei doi. Că ea cunoștea toate rudele-el avea un neam numeros- și toți o cunoșteau pe ea.

*

Deretic, împreună cu o verișoară, casa unor rude apropiate.

– Pe Dona, tu ai mai văzut-o? I-ai adus și ei mâncare?

– De vreo două zile, nu am mai văzut-o. Afost pe la noi, a fost și pe la mătușa mare.

I-am adus mâncare, tot timpul. Dar nu știu unde este, pe unde o umbla.

Este unul aici, foarte trist, în colțul curții, dar îl strig, ,,Dona”, și nu-mi răspunde, nu se bucură de mine, că doar Dona mă cunoaște bine! Nu, nu cred că este ea.

Ne vedem mai departe de treabă.

Suntem un neam mare, ne-am adunat, cu toții. Toate pregătirile au fost făcute. Îl așteptăm să vină.

A sosit și el, apoi, cu preotul în frunte și gorniștii după, întreg alaiul pornește.

Rămân în urmă, îl privesc pe cel ce stă, trist, în colțul curții. Abia acum observ că, dincolo, în curtea vecinilor zace, după o tufă de ierburi uscate, întinsă, Dona. Celălalt, era fratele ei, care o păzea.

 

  

Publicat în Diverse | 5 comentarii

Stăpâna

Gerul crunt a pătruns-o și nu este sigură dacă va mai rezista până când soarele, cu razele lui, îi va oferi căldura. Căldura va fi palidă mai întâi apoi, din ce în ce mai puternică, așa încât ea să poată alerga veselă printre răzoare, să simtă mirosul pământului, să se bucure de tot felul de sunete.

Privește în depărtare spre grădina vecinilor. Este tristă și grădina, și pare tot în așteptare, ca și ea. Simte nevoia să se dezmorțească un pic, să dea o fugă la gospodăriile vecine, trei la număr. Rămase pustii, aliniate, una lângă cealaltă, ca niște surori orfane. Acolo nu mai locuiește nimeni, de multă vreme. Doar aici, ea a rămas, hotărâtă să aibă grijă, atât cât va putea, de gospodăria ei.

Îi este prea frig și, pe lângă gerul acesta, un șfichi de vânt aduce tot mai mult ger care o cuprinde, îi îngheață picioarele, nasul, ochii. Nu și sufletul ei, fărâmă de tăciune încins într-o mare de gheață.

Privește cu atenție încordată pe fereastră. Își concentrează auzul, să afle când va veni vecina. Mașina nu este la poarta de peste drum și ea știe deja că azi nu va veni el, ci ea, să-i aducă ceva de mâncare. De parcă doar mâncare i-ar trebui ei! Nu, ea așteaptă o vorbă bună, un alint și o mângâiere! Uneori, le primește, alteori, vecina este prea grăbită, o strigă doar și așază mâncarea la locul știut. Cu toate acestea, se simte stăpână în curtea și în casa ei! Ea nu va pleca niciodată, așa cum au făcut celelalte! Și-au trădat casele, și-au trădat curțile! Dar nu de voie, ci de nevoie, fiindcă au fost luate ,,pe sus”. Altfel, știe ea că nici ele nu și-au dorit! Ea nu își va părăsi niciodată casa, indiferent de greutățile pe care le întâmpină! Fiindcă ea este tânără și frumoasă și poate, cine știe, va reuși să își încropească o famile nouă, măcar să nu mai stea singură. Și simte în aer că nu multă vreme mai este până când gerul va trece și se va ivi soarele, mai întâi rece, apoi din ce în ce mai cald. Și ea va putea atunci să colinde prin toate curțile și prin toate grădinile, lumea întreagă se va trezi la viață, vecinii vor ieși în grădini și ea va avea cu cine să mai schimbe o vorbă.

Nu, este casa ei, gospodăria ei, și ea nu o va părăsi niciodată! Au încercat vecinii să o ducă în gospodăria lor. Dar, cum ar fi putut ea suporta să lase casa și curtea în care este stăpână? Și mai știe ea că, odată și odată, cineva va vinde altora gospodăria ei, de acum. Și mai știe că, oricât ar încerca să o alunge, ea nu va pleca niciodată, ea iubește casa, grădina, cu toate cotloanele ei! Cum s-ar putea altfel, că doar aici se născuse?! Și se simte ca o adevărată stăpână.

Se aud pași și vocea stridentă a vecinei. Din pat, sare pe pervaz. Mai are un salt, cel mai periculos: ochiul de geam se spărsese în partea de sus iar ea trebuie să sară și să iasă pe acolo, cu mare grijă, așa încât laturile ascuțite să nu o rănească.

– Pisuță, pis, pis! Haide, ți-am adus mâncarea!

Da, Pisuța este noul ei nume, dat de către vecinii de peste drum, de când ea a rămas singură. Cum ar putea pleca tocmai acum, când are și un nume atât de frumos?!

Publicat în Diverse | 13 comentarii

Poveste de Crăciun

                Nu observaserăm, niciuna, faptul că Țica avea abdomenul cam umflat. Era o femeie înaltă, uscățivă, săracă și harnică. Venea, vreme de iarnă, dis-de-noapte,  spărgea lemnele și aprindea focul în cele două sobe de teracotă. Vara o vedeam mai rar.

– Doamnă, mi-e rușine să-ți spun ceva… nu mai pot veni mâine, că nu mi-e prea bine…

– De ce nu ți-e bine, ai răcit? Nu-i nimica, rămâi acasă până te înzdrăvenești! Ar fi bine să mergi la dispensar, să te consulte doctorița, că ești cam palidă, nu arăți bine.

Lasă capul în jos și rostește, abia șoptit:

– Da, dar nu vreau să spun acolo că am născut… Că nu vreau să o păstrez….

– Cum, ai născut?! Când, unde?

– Ast noapte, acasă… O fetiță, și e slabă, ca vai de lume, și vânătă la față. Nici nu țipă, doar scâncește, așa. Mă gândesc că o fi murit, și atuncea scap și de rușine. Că, la anii ăștia, cu băieții mari, mai mare mi-e rușinea….

– Du-te, repede! Dacă a murit, îngroap-o și tu prin grădină, pe undeva, și nu mai spune la nimeni! Și, chiar dacă trăiește, nu o alăpta, las-o, să se ducă…

Așa a îndemnat-o ,,doamna”, pe atunci șefa mea.

Fac ochii mari și amuțesc. După ce iese, reușesc să-mi desprind picioarele care parcă se înfipseseră în podea, o ajung din urmă:

– Să nu faci vreo prostie! Spală fetița, învelește-o, și mergi și anunță la dispensar, dacă nu vrei să fac eu asta, și atunci te va lua miliția!

*

Pe drumul prăfuit, o familie, ea, el și un boț de copil, într-un cărucior, trec adesea. Ea, subțirică, cu picioarele desculțe și arse de soare. El, înalt, brunet, cu pas mare și rar. Boțul, dând din mânuțe în căruciorul din lemn, vechi, hodorogit și uscat de soare. Doar  mânuțele i se văd prin aer, agitându-se, în timp ce clinchete de râs răzbat dinspre căruciorul ponosit. Părinții au privirea ațintită spre copil, a cărui veselie este molipsitoare. Nu îi vezi pe drum decât pe toți trei, alături. Din când în când, ochii negri tăciune ai bărbatului cu pantaloni prăfuiți și piele smeadă caută ochii verzi ai Lizetei care știu, parcă, exact momentul în care să se afunde în negrul ochilor lui. Amândoi își îndreaptă apoi privirea plină de iubire către micuța din cărucior. Azi căpătaseră și haine, și mâncare, erau bucuroși. Ba, chiar, un nene în vârstă îi rugase să treacă pe la el din când în când, să îl ajute cu munca prin gospodărie.

Lumea spune că, deh, sunt cam ,,săraci cu duhul, sărmanii”…

De multă vreme nu i-am mai văzut. Merg  să îi caut, să aflu de ce au nevoie, să încerc să îi ajut cu ceva. Apuc pe răscrucea dintre ulițele înghețate și, după câțiva pași numai, pe partea dreaptă, cu sârg ascunsă între două case maiestuoase cu etaj ajung, dintr-o curte mică, într-o căsuță pe măsură. Mă aplec și intru direct într-o odăiță. Mică, încălzită, cu pământul de pe jos curat și dereticat. Din căruțul atât de bine știut, două bobițe de smarald mă privesc întrebătoare, în timp ce mânuțele dolofane se ridică înspre mine. Bărbatul așază la gura sobei un snop de coceni, pregătiți pentru foc, în timp ce Lizeta amestecă de zor într- un ceaun.

Nu știu ce vorbe să le spun, nu știu ce gesturi să fac. Nu- mi pot dezlipi privirea de pe fețele lor, atunci când se privesc. Ochii lui negri caută aprobare în ochii verzi care se scaldă în ochii lui și apoi, toate privirile se întorc către micuță. Micuța râde și râsul ei seamănă cu râsul Lizetei. Nu au nevoie de nimica, îmi zic. Au ,,de toate”. Așezată pe canapeaua încropită dintr-un balot de paie, acoperit cu o cuvertură înflorată, privesc în jur la patul îngust, cu salteaua și ea, din paie. Din cuptorul sobei cu plită, Lizeta scoate o bucată mare de dovleac, leșinat de dogoarea în care fusese ținut de cine știe când. Apoi, pe un cârpător așezat în mijlocul mesei, răstoarnă mămăliga alături de o tigaie cu ulei, la fel de încins. Cu arătătorul drept, fără a se teme că se arde, aruncă tuturiga la locul său, de unde luase tuciul cu mămăligă.

Îmi iau rămas bun, promițând că mă voi întoarce. În urma mea, Lizeta aleargă, merge, zice, să îi ducă și maică-sii, Țicăi, o bucată de mămăligă, că este singură, zice, și ,,a căzut la pat”…

 Se apropie Moș Nicolae și eu mă gândesc cum să fac, să-i spun ca, atunci când va duce daruri în ghetuțele aflate la ușile caselor mai mari, să fie foarte, foarte atent fiindcă, între casele mai mari se află multe case mărunte, curate și ponosite, în al căror prag așteaptă foarte multe ghetuțe, mititele sau poate mai mari. Deși nu au nevoie, ar primi cu drag orice dar, și ar dărui, la schimb, dintr-o căsuță mică, o mare de iubire…

Publicat în Diverse | 7 comentarii

Toartele

  • – Ro, îți amintești unde eram acum fix un an, și ce făceam, noi, două, acum fix un an?

Habar n-aveam de vreun răspuns, de fiecare dată când îmi adresa ,,întrebarea imposibilă”, cum ajunsesem să o numesc.

Verișoara mea avea această ,,manie”, de a-și aminti subit unde eram și ce făceam în urmă un an, cinci ani , sau câți îi mai treceau ei prin cap. Ea continua, relatându-mi, cu lux de amănunte, unde eram noi în urmă cu…, ce făceam atunci și cum ne simțeam, eventual, câte păsări zburau pe cer sau dacă era lună plină ori nu.

*

Două fete și doi băieți născuse soacra mea. Cu unul dintre ei  locuia aici, alături de mine.

Fetele, una, în același sat cu noi, cealaltă, la oraș. Ne vizitau, deseori. Îi aduceau una, alta. Dar ea, ce credeți că își dorea mult, mult de tot: toarte de aur! Le-a lăsat chiar să înțeleagă însă fetele nici măcar nu au luat-o vreodată în serios. Ce-i trebuiau ei, femeie de la țară, CAP-istă , cercei de aur? Nu putea șă dea cu sapa ori să așeze cloțele în cuibare fără cercei de aur la urechi?

Treceau ani și ea, de cele mai multe ori, după ce-i plecau fetele, bombănea mereu:

– Degeaba am avut fete, că nu mi-a luat și mie, niciuna, o pereche de toarte de aur…

În anul acela, în urmă cu o veșnicie, se apropia, ca și acum, Sf. Maria cea Mică. Am mers la oraș cu piticania, pe atunci avea vreo patru sau cinci anișori.

– Haide, să-i luăm lui mamaie cadou, de ziua ei! Ea fiind Maria. Atunci mi-am amintit de dorința ei neîmplinită. Am intrat într-un magazin de bijuterii și am ales o pereche de cercei, mici, delicați, din aur.

Bucuria ei nu o pot descrie! Părea totuși să aibă o umbră de tristețe, și-ar fi dorit ca fetele să-i fi făcut acest cadou, nu o noră! Eee,  dar treacă-meargă, și așa!

Acum peste douăzeci de ani, în Sânta Maria Mică, nu era atât de cald, ca azi. Vremea era foarte rece. De aceea m-a surprins, când m-am apropiat de casă, să le văd pe cele trei cumetre, prietene, așezate pe banca de la poartă, acolo unde ele, zilnic, stăteau ,,la sfat”, adică, la bârfă.  Erau cam zgribulite din cauza frigului. Prietenele aveau basmalele înnodate sub bărbie. Mama soacră avea basmaua prinsă la spate și cumva mai sus, astfel încât cerceii, pe care îi dăruisem cu o zi înainte, străluceau la vedere,  triumfători! Și tot așa avea să poarte basmaua, până când gerul îi înroșea urechile.

Când am ajuns, a intrat și ea în curte.

– Le văzuși pe-astea?  Ce, crezi că nu văzură toartele? Le văzură! Dar nu ziseră nimic, nici de-ale dracului! Să fi zis și ele ceva, că sunt frumoase, că de când le am, de unde le am?! Nimic! De necaz. Că lor nu le-a luat nici al”de fie-sa, de al”de noră- sa, ce să mai zic!

Când a ajuns la spital, printre primele observații făcute de cumnate, au fost cerceii.

Auzi, nu crezi că ar trebui să-i dăm jos cerceii de la urechi, să nu îi ia careva, se mai întâmplă?!

– De ce? Sunt ai ei, și îi sunt tare dragi. Sunt ai ei!

După multe zile de priveghi, ea s-a stins, în cele din urmă.

Nu înainte însă ca una dintre fiice să mă sune:

– Auzi, tu, eu am visat ast”noapte că mămica nu mai avea cerceii la urechi!

Într-adevăr, aceștia nu mai erau. Probabil vreo vecină îi luase când venise să o vadă. În timpul priveghiului. Am gândit să îi fie ,,de pomană”.

*

Am avut câteva perechi de cercei, și câteva inele, din aur. Era o modă, pe la noi, pe vremuri. Le-am vândut la amanet, atunci când am fost la ananghie. Mai târziu, am mai cumpărat sau primit cercei și inel. Nu port ,,toarte” deloc, niciodată. Nu port inel. Nu din aur.

Nu m-am auzit demult cu verișoara mea.

– Salut, ce mai faci?

– Bine, tu?

– Ia, zi-mi, îți mai amintești unde eram acum douăzeci și cinci de ani, și ce făceam, noi două, în această zi, la aceeași oră?

– Nu erai cu mine! Eu eram acasă, și tu ai fost la oraș, cu fata. Cred că atunci i-ai cumpărat lui tanti Maria cerceii ăia de aur, de care era atât de mândră!

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Divorțul

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie.

Mă uit la ea și mă minunez, a câta oară, de cât este de frumoasă! Are pielea albă, părul negru, ,,ca abanosul” (nici nu știu cum naiba este abanosul ăsta, dar așa este comparația veche, ,,din popor”…).

Poartă o rochie cu volane la mâneci, alb. Cu ciclame. Tot ciclame a avut și frezia prinsă în păr atunci, la nunta lor, când le-am așezat pe creștete cununiile. Îi și spun cât este de frumoasă iar ea, mândră, sfidătoare, îmi arată că știe deja! O întreb ,,ce-a fost asta” și, la fel de sfidătoare, îmi zâmbește, ghiduș, mă provoacă să ghicesc eu, ce a fost.

Ea, în față, albă, frumoasă și mândră. Noi, în urmă. Ne bate soarele drept în moalele capului.  De pe o parte și alta a străzii oameni ne privesc, muți, mirați, contrariați.

Ce a fost asta? Cu toții se întreabă, și eu, la fel. După îndelungi căutări, aflu răspunsul pe care, cred, ea mi-l transmite: ,,divorțul!”

Mai este puțin, doar, și ajungem la finalul drumului. Acolo de unde cale de întoarcere nu mai este.

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie!

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Context

Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică.  Acum obsevăm că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

*

Zilnic, parcurg satul, dimineața și seara. E ceață și mie îmi place. Mă simt într-o lume de vis. Nu mă gândesc de-o fi bine, de-o fi rău, pentru oameni, pentru culturi. Treaba lor, acum nu-mi pasă, iubesc ceața, iubesc acest peisaj!

De ieri, au început școlile, și mă mai depășesc niște pici, unii, gălăgioși, alții, tăcuți.

Unde-i cărarea, doamnă învățătoare?

*

Mă pregătesc să ies din birou, abia aștept să o iau la pas, prin feeria de nedescris.  Îmi umblă, de ieri, versurile, de prin niște cotloane deșucheate. Nu mai știu, fiindcă am ani destui, de pe unde mi s-au lipit de minte, și întreb niște colegi mai tineri:

-Ziceți-mi, că eu am uitat, Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă, ce-i cu versurile astea, nu îmi amintesc,  cine le-a scris?

Măresc ochii, ridică din umeri și nu se obosesc  măcar să intre pe google, să afle. La ieșire, mai fac o încercare:

-Zi-mi, ce-i cu astea … repet versurile. Cred că tu știi sau, dacă nu, vezi, pe net. Le am de câteva zile, și nu mai știu ce-i cu ele.

Surâsul Hiroshimei, zice, dar nu-mi vine acum cine le-a scris. Tastează pe fugă  și continuă: Eugen Jebeleanu.

A, da, nu mai știam că Jebeleanu…  

Iau la pas șoseaua și în piept ceața, de care mă bucur în toată splendoarea sa.

Cu sufletul plin de ceață, îl caut pe Jebeleanu și parcurg în fugă cele douăzeci și patru de poeme comemorative. Ajung  la Corul copiilor uciși. Și în memorie îmi revin aproape în totalitatea lor, versurile, cândva atât de bine știute.

 ,, Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama. Unde e tata? Unde este mama?
Nu ne vedem nici între noi deloc. Şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!
Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă …”

Ies afară, în ceață.

Și mă gândesc  la ceață, numai că într-un alt  context.

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Despre Ana

În ultimele două zile, am fost plecată. Într-un alt timp. Într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

De curând, am achiziționat o carte, Ana. Scrisă de Em Sava.

Am cunoscut un tărâm fermecat, care ar fi fost  greu de descris. Am cunoscut oameni fermecați, cu povești și istorie. Am cunoscut dragoste, ură, dârzenie, am cunoscut viață și moarte.  Am cunoscut, într-un cuvânt, destine. Am cunoscut, într-un cuvânt, istorie. Am cunoscut diferențe între idei și mentalitate, specifice între generații. Dar și specifice între timpuri.

Din tot ce a reliefat Em, citind, am rămas cu sentimentul care predomină, în întreaga carte, printre fiecare dintre rândurile sale: dragoste. Aflați și voi de ce, pentru că este dragoste, în toate cuvintele, în toate situațiile. Că este pentru locuri, pentru lucruri, pentru pământ, pentru ființe. Este dragoste față de rădăcini. Și, de la primele pagini, am așteptat rândul acela, de final, care a reprezentat și scopul de a fi citit pe nerăsuflate: acela de a o cunoaște pe autoare, fără a mai fi nevoie să mă întreb de unde a ajuns ea acum, prin lume.

 Dacă îți dorești să fii pe un tărâm de vis, să cunoști dragostea, ura și dârzenia unor vremuri, nu eu voi reuși, în câteva cuvinte, să te ajut să o faci. A reușit cu prisosință autoarea, și acesta este faptul cel mai important.

Nu vă așteptați la o recenzie. Cine sunt eu, să îndrăznesc a scrie o recenzie? Am pierdut, pe drum, multe cuvinte. Nu am citit de peste douăzeci de ani. Să nu mint, cred că trei cărți am citit, în tot acest răstimp.

Nu, aceasta nu este o recenzie. Este despre cum afli cine sunt oamenii, din propriile lor povești. Fiindcă, dacă citești tot ceea ce scriu, fie că este despre ei înșiși, fie că este despre cei din jurul lor, îți dai seama cine sunt, de unde vin și, de ce nu, încotro se îndreaptă.

Am fost plecată. Într-un alt timp, într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

Publicat în Diverse | 6 comentarii

Lina

 

Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână, de fiecare dată. Sunt veseli și par fericiți, de fiecare dată.

*

Adeseori  văd  trecând  o tânără cu un cărucior, cu un copil mic. Nu știu cine este, am văzut-o doar de câteva ori.

Mama soacră, informată cu tot ce se întâmplă pe uliță, mă pune la curent cu ultimele noutăți:

  • I-auzi, nu știi? Păi, n-a luat Licu alta?! A lăsat-o pe aia, cu copilu ăla de un an, și a luat-o pe asta, cu unul de două luni! El, nenuntit! Ce-o avea și băiatul ăsta, nu știu, de îi plac numai muieri măritate, și alea, cu copii!

Un vecin de pe deal, destul de tânăr, își caută, de mult timp, jumătatea. Pare greu de găsit.

*

Am de renovat câte ceva prin bucătărie și, cum nu este mult de lucru, și nici prea sofisticat, cu greu găsesc ,,maistor”. Îl rog pe Licu să mă ajute, fiindcă el este meșter de ocazie, se descurcă el cu niște reparații simple.

– Vin, tanti, chiar de mâine! Dacă te rog, aș putea să o aduc și pe Lina, să deretice în urmă? Că, poate, matale nu ai timp?

Eu, obișnuită să deteric singură în urma reparațiilor, gândesc totuși că îi pot face hatârul. Îmi este mie mai ușor și aflu și eu pe  Lina.

Am văzut-o de câteva ori însoțită de către doi băieți, frumoși, rotofei și veseli, care nu uită niciodată să strige ,,sărut mâna!”. Ochii le sclipesc ca două bobițe –amândoi au ochi negri, ageri. Alteori coboară, doar ei, în viteză, pe două biciclete, apoi urcă, înapoi, la fel de repede. Aud  ,,sărut mâna!”, strigat din toate puterile.

Îl întreb cum s-au cunoscut.

-Mi-e cam rușine să vă zic… dar… de pe internet. Așa ne-am cunoscut. Am intrat în vorbă, una-alta….

-De ce să-ți fie rușine? întreb, ușor amuzată.

-Păi, mama zice că râde lumea de mine, de-aia! Dar noi ne iubim…

 

E frumușică, Lina, are ochi mari, blânzi și căprui. Fața, ovală, cu pielea netedă, frumoasă. Are buze pline, frumos arcuite dedesubtul unui nas fin și puțin năstrușnic, ,,în vânt”.

Vorbesc despre lucruri diverse, facem o conversație care devine din banală, la început, destul de  interesantă, pe parcurs. Când vorbesc, Lina ridică privirea spre mine și mă privește cu o mirare nesfârșită. Observ că Licu repetă cele spuse de mine, îndreptându-se către ea, în timp ce atenția ei se mută asupra lui.

-Știi, tanti, Lina aude mai greu…

Atunci când ea vorbește, observ că nu o face prea clar, are o greutate și în vorbire.

Privesc spre el, întrebător.

-Știi, tanti, Lina nu poate vorbi prea bine. Deocamdată, până ce reușim să mai facem rost de bani. Arată-i! zice, adresându-i-se. Lina întredeschide buzele. Nu are dinți. Nici măcar unul! Pe locul unde ar fi trebuit să se afle, are un fel de ațe, înnodate. Are atâtea ațe câți dinți ar fi trebuit să fie.

Simt cum toată pielea mi se încrețește, și rămân nemișcată. Nu mă pot obișnui cu imaginea pe care nici măcar nu bănuiam vreodată că ar putea exista!

Nu pot să mai articulez nimic, dar Licu, da:

-De la ,,fostul”. A lovit-o atât de tare, încât i-a spart timpanul, și a lovit-o de calorifer, până ce i-a distrus toți dinții. Strângem, acum, bani, să punem dinții. Și pe urmă să vedem dacă putem face ceva cu timpanul. Dar asta, după ce reușim să agonisim pentru copii, că începe școala, și le trebuie ghiozdane, și câte și mai câte…

 

Nu am mai văzut-o de multă vreme pe Lina. Și nici nu m-a mai strigat nimeni, în gura mare, pentru a-mi adresa vreun salut. Puținii copii care mai trec pe drum ascultă la căști sau tastează telefonul încât abia dacă îmi aruncă o privire, însoțită de o înclinare ușoară a capului.

 

Întreb o vecină dacă a mai văzut pe Lina sau pe Licu.

-Cum, nu ai aflat?! A plecat, a alungat-o soacră-sa! Nu știi că Licu este la spital, că l-au găsit agățat într-o funie, în odaia de la drum? Săracu, bine că a nimerit mă-sa la timp, de l-a dat jos de acolo, și a sunat la Salvare!

 

Traversez, merg la grădina de peste drum. Deschid portița. Mă aplec să smulg iarba care, iată, a cotropit răzorul de ardei, a nu știu câta oară. Aud din spate  voci care îmi bucură sufletul:

-Sărut mâna, tanti!

Aproape că îmi dau lacrimile în timp ce răspund la salut. Nici nu știu dacă m-au auzit, atât de veseli sunt, în timp ce zboară, parcă, pe biciclete.

Trec înapoi, spre casă.

Privesc pe uliță, în sus. Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână. Sunt veseli și par fericiți, ca întotdeauna.

 

 

 

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 6 comentarii