Doamne de poveste de la țară (13) – Fata fără nume

În dimineața aceasta de toamnă, ploioasă după foarte mult timp de secetă, nu am ce alege din oferta destul de restrânsă a încălțărilor mele decât o pereche de pantofi roșii, cu tocul cel mai scurt dintre cei existenți. Cu haine bleumarin, la care (ne)asortez o geacă bej, cam ca ,,nuca în perete”, pornesc spre slujbă. Este ora de vârf, aceea la care drumul este intens circulat de școlari și pitici de grădiniță. Dintre toți, o fetiță se apropie de mine și mergem așa, alături, o bună bucată de drum. Privește fix către pantofii mei. Prima expresie care îmi vine în minte nu este, ,, cum te cheamă?”, ,, în ce clasă ești?” ori altceva de mai mult bunsimț ci, așa cum s-a dovedit a fi tradițional la noi, ,,a cui ești?”.
– A lui Ionescu.
Stau un pic pe gânduri, să caut în minte, dacă aș putea cunoaște familia. Înainte de a exprima ceva, continuă:
– Părinții mei sunt foarte săraci, doamnă. Nu cred să îi știi.
Întorc privirea către ea, numai că nu o pot privi în ochi.
– De ce să nu îi cunosc, poate că da?! Cunosc multă lume din sat!
– Nu cred! repetă. Sunt foarte săraci, părinții mei.
O privesc cu atenție sporită: micuță, nu cred că are mai mult de opt sau nouă ani. Poartă două codițe strâns împletite și adunate pe creștet. Tenul este măsliniu iar ochii… Ce culoare au, oare? Habar nu am, fiindcă mă izbește agerimea lor! Îmbrăcată, ca și mine, modest, cară în spate un rucsac destul de mare, care nu pare însă a fi o mare greutate pentru trupul uscățiv.
– Nu-i nimic, dacă sunt săraci, asta nu însemnă că nu te iubesc pe tine mai puțin decât dacă ar fi bogați. Poate că aceia bogați nici nu își fac timp pentru copiii lor, poate sunt prea ocupați ca să se facă bogați! zic și eu… poate, tot ,,nuci în perete”. Adevărul este că nu găsesc cuvinte, atât de surprinsă sunt de răspunsul primit.
– Nu am spus că părinții mei nu mă iubesc, decât că sunt foarte săraci, și că de aceea nu cred să îi știi tu, doamnă!
O cuprind după umeri, să mă asigur că traversează în siguranță, alături de mine. Fiindcă, nu știu cum se face, dar trecerea de pietoni este cu mult dincolo de intrarea în curtea școlii, și traversăm ,,neregulamentar”…
– Nu cred că este bine să mă atingi. Mama zice că nu este bine ca persoane necunoscute să ne atingă.
Îmi las brațele să se scurgă pe lângă trupul ei firav.
Ajungem la poarta școlii. Nu mai știu cum să procedez cu ea. Îi întind mâna, fără a avea mari așteptări că îmi va răspunde în vreun fel.
– Scuză-mă, am uitat să mă prezint! Eu sunt … și îmi spun numele care îmi pare mai banal ca niciodată.

Surprinzător, îmi întinde mâna și mi-o strânge cu putere.
Serioasă, răspunde cu dezinvoltură, fără vreo urmă de tristețe, fără vreun complex:
– Eu sunt o fată fără nume. Mă vei uita deja până mâine. Rămâi cu bine, doamnă!
Se întoarce pe un călcâi și pornește, cu fruntea sus și pas hotărât, înspre școală. Eu, perplexă, rămân în loc, neputând să-mi îndepărtez privirea de pașii ei. Nu, nu am puterea să îi strig în urmă că nu am cum să o uit, vreodată!

Reclame
Publicat în Doamne de poveste de la țară | 7 comentarii

Toamna ,,berbecilor”…

Mă grăbesc să ies din clădire, trebuie să ajung la farmacie, pentru o rețetă.
A fost o săptămână cel puțin ciudată, aș zice.
După niște stări de rău, cauzate de pofte alimentare prost administrate, deși au cam trecut, merg să iau niște medicamente, în urma unui consult deja tardiv.
De dimineață, ajungând la birou, constatasem că șeful nu se află la locul său, un lucru neobișnuit! ,, Este la spital, a ajuns la urgență, are niște probleme”…. Intru în biroul alăturat, dau să salut o mai tânără colegă, pentru a împrumuta, recunosc, și ceva din nelipsitul său entuziasm zilnic, semn de bun augur pentru toți cei care aveau sau nu, chef de noua zi de muncă. Nici ea nu se află în birou!
,,Este la spital, are o alergie de care nu reușește să scape, se simte tot mai rău”.
Așadar, mă precipit spre ieșire, în drumul către farmacie. Mă grăbesc, eu arareori lipsesc din birou… Nu știu când și nici cum, dar mă trezesc lungită pe jos… Mă ridic, frumușel, constat ,,daunele”, care îmi par minore, raportate la faptul că aleea se află în pantă și aș fi putut , eventual, să mai merg și de-a berbeleacul câțiva metri așa, pentru a completa tacâmul… Julituri, niște sânge, acolo, adecvat, și cam atât! Tot aveam drum la farmacie… Mai adaug niște apă oxigenată, pansamente…

Îmi văd de treabă, ca de obicei. Este ora de plecare. Dau să mă ridic, însă piciorul mă doare îngrozitor. Și, când zic mă doare, credeți- mă, nu glumesc! Nu sunt genul care se plânge la cel mai mic disconfort…
Zic, să sun prin birouri, să găsesc o ,,ocazie” care să mă transporte la domiciliu. Apare, între timp, secretara: ,,tot aici sunteți?!” ,,Păi, unde, altundeva?!” ,, Am auzit că ați căzut și v-ați sucit piciorul, am crezut că sunteți deja la spital!” Adaugă, râzând. ,,Că, azi este zi de spital, pentru berbeci”. ,,Care berbeci?”, zic, ,,Păi, și șeful , și aia mică, Dana, cu toții ați pățit câte ceva, și sunteți în aceeași zodie, adică berbec! Mecanicul, tot berbec, și-a julit mâna cu niște clești, tocmai ce l-am pansat. Nu-i grav. Toți ați avut azi probleme de sănătate și, încă, urgențe!”
– Dar operatorul de la calculatoare, că și el este , a pățit ceva?
– Nu. Încă! Ce, s-a încheiat ziua?
Mă ridic și mă târăsc cu greutate spre ușă.
– Hai! se aude o voce (colegul de la calculatoare). Mașina este la scară, am aflat că este cineva pe aici care necesită transport!

Mă târăsc prin curte, azi nu merg la serviciu. Nici la spital nu am mai fost, nu mi se pare corect să irosesc timpul medicilor cu o radiografie care să confirme o luxație, și atâta tot.
Mă așez pe băncuța din fața porții. E adevărat, cam paradită. Când a întors, ieri, mașina, colegul care m-a adus acasă, a izbit-o cu spatele acesteia.
Mă gândesc cum, iată, toamna se numără și berbecii…

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Felie de lubeniță

ecaleopi

Nicio suflare nu tulbură liniştea zilei de vară. Niciun trecător nu se vede pe uliţă, nicio maşină, nicio căruţă nu ridică ţărâna până la cer.

E mare zăpuşeală! Mi se preling stropi de sudoare de pe frunte, îi şterg cu braţul, fiindcă mâinile îmi sunt ocupate. În timp ce amestec bulionul cu un linguroi cât toate zilele, mai împing, cu cealaltă mână, nişte vreascuri sub pirostrii.

Caisul fălos şi bătrân încearcă să mă ferească de dogoarea soarelui ce mă năuceşte cu suliţele lui încinse. Nici el nu mă poate proteja la nesfârşit! Mă şi întreb, de ce mi-ar fi dator? Ar trebui să mă urască pentru că, peste câteva zile doar, în acelaşi ceaun, pe aceleaşi pirostrii, vor tresălta frumoasele lui fructe! Dar el nu mă urăşte, pare să îşi fi asumat menirea: aceea de a mă umbri şi aceea de a-mi oferi, drept ofrandă, rodul său.

E musai să…

Vezi articolul original 870 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Desculță

Îmi bâțâi picioarele goale pe marginea băncii de la poartă. Trec copii din deal, la vale. Au început să plece la denie. Eu nu merg. Fiindcă nu am sandale, și fiindcă fina încă nu a ajuns. O fi avut și ea treabă, cine știe? Fina, singura soră a tatei, dintre ceilalți șase frați pe care îi are, vine mereu pe la noi. Și, atunci când vine, aduce cu ea o sacoșă mare de tot, încărcată cu lucruri pe care Getuța nu le mai poartă. Numai că Getuța este foarte grasă și mama mă ia iute de mână și fuga, cu mine, la croitoreasă, să micșoreze hainele, pe măsura mea. Am o rochiță frumoasă, tot așa, de la Getuța. Este din catifea roșie! Mă gândesc că poate, cine știe, anul acesta i-au rămas mici și vreo pereche de pantofi sau sandale.
S-a făcut târziu și fina nu a ajuns.
Sunt ruptă de oboseală, fiindcă toată ziua am alergat de acolo-acolo: am sărit cu coarda, apoi la gigică, la șotron, și multe alte asemenea activități importante. Sigur, mai ștersesem cu mult sârg geamurile camerelor, mai bine zis ale odăițelor, în care locuiam. Mama trebăluise și ea, toată ziulica. Tăicuțul este la serviciu și eu îl aștept, în fiecare zi, cu mare nerăbdare. Dimineața nu îl pot vedea, căci pleacă mereu cu ,,noaptea pe cap”. De cele mai multe ori, nici seara nu îl văd, fiindcă ajunge tot în noapte, acasă. Dar acum, că așteptăm Paștele, poate, cine știe, ajunge și el mai devreme …? Și mi-a promis el mie că, în acest an, voi avea sandale noi, roșii, de Paște! În fiecare an mama plângea, înainte de Paște. De fiecare dată, când îmi spunea că nici anul acesta nu îmi poate cumpăra pantofi și rochiță de Paște. Degeaba încercam să nu-mi pese, căci îmi păsa! Îmi păsa mai mult de lacrimile mamei, deși gândul la pantofi roșii nu-mi dădea pace deloc.
Nu a ajuns tăicuțul nici azi, mai devreme. Adorm în mirosul de motorină, căci nu există, de Paște, ca ușile și giurgiuvelele ferestrelor să nu fie bine curățite, apoi șterse cu motorină! Mă cuprinde somnul în mirosul oțetului cu care ștersesem fiecare geam, amestecat cu acela de motorină.

Un obraz rece mă trezește cu o apropiere de obrazul meu cald. Mijesc ochii și văd sclipirile celor doi ochi ce mă veghează stăruitor. Mă ridic doar puțin, buimacă de somn: ,, Ți-am adus sandale, de Paște! Două perechi ți-am luat!”. Alături de mine se află două perechi de sandale: o pereche, albe, o pereche, roșii! Le cuprind în brațe și cad în somn adânc, afundată în perna moale.
Dimineața, mă trezesc în miros de esență de rom. Mama umblă ușurel prin odaie, ca să pot eu dormi mai mult.
Mă ridic într-un cot și caut din priviri sandalele. O pereche, albe, o pereche, roșii! Mama mă privește cu coada ochiului.
– Tăticuțul unde este? Iar a plecat la serviciu?
– Da, a plecat…
– Și sandalele? Unde sunt?
– Care sandale?
– Cele două perechi pe care mi le-a adus el, ast” noapte, târziu?! O pereche, albe, o pereche, roșii!?
– Care sandale, mamă? Nu ți-a adus nimic! Pesemne, ai visat. Nici barem fina nu a ajuns, că poate ți-ar fi adus de pe la Getuța…
Lacrimile țâșnesc instantaneu și, înainte să le pot șterge, își urmeză cursul bine stabilit: îmi brăzdează obrajii, ajungându-mi în colțul gurii. Apoi o iau la vale, spre bărbie și în jos, pe gât. Le cunosc bine eu gustul, sunt sărate. Îmi place gustul lacrimilor, mă fac să mă simt mai bine. Da, cred că am visat! De unde să aibă tăicuțul bani, și încă acuma, în ajun de sărbători, să-mi ia mie nu una, ci chiar două perechi de sandale? Mă resemnez și cobor din pat, înfoindu-mi nările pentru a adulmeca mirosul de cozonac ce pătrunsese prin toate coclaurile.
– Ai văzut cât de frumos este afară? Va fi soare, de Paște! Și dă la o parte transperantul de la fereastră. Pe pervazul ei îngust, cuminți, frumos aliniate, stau două perechi de sandale, ale căror curelușe, frumos colorate, îmi paralizează privirea. Bătăile inimii încep să se audă de parcă ea, inima, mi s-ar fi urcat până în creștet!

*

Abia am izbutit să termin de copt cozonacii.
Îmi pregătesc pantofii pentru Paște. Am, de tot felul: pantofi roșii, pantofi albi. Plec la denie. Pe drum, pe banca din fața unei portițe, o fetiță își leagănă picioare desculțe. Poartă o rochiță de catifea, roșie, și așteaptă.

Publicat în Diverse | 12 comentarii

Pantofi cu povești (republicare din concursuri)

În arşiţa verii, când gospodine obosite de trudă se odihnesc, orătăniile se strâng sub umbra copacilor câutând aer pe care să-l poată respira, noi ne vedem de ale noastre cu sârg: cu ,,ciobul” pregătit şi gigica gata desenată, stabilim regulile jocului. Cea mai strictă este, şi de această dată, aceea că piatra nu va putea fi ,,ştearsă“, ci ,,luată’’ de lângă linie. Asta însemna că, atunci când aceasta era trecută în următoarea căsuţă prea aproape de linie, nu o puteai împinge mai departe ,,ştergând-o’’, ci trebuia să o iei de acolo, făcând loc piciorului lângă ea. Au fetele papucei ori săndăluţe cu vârfuri care mai de care mai ascuţite, dar eu am o piesă de mare rezistenţă, toate o ştiu! Am ajuns cu piatra lângă ,,apă’’. Alerg în casă. În camera de la drum, într-o cutie prăfuită, se află pantofii ,,buni’’ ai mamei, singura ei pereche de pantofi: din piele naturală, cafenii,  cu toc cui micuţ, vârf cât se poate de ascuţit. În partea din faţă au o fundiţă subţire, elegantă. Înşfac dreptul, alerg în drum, îl încalţ, reuşesc să-l strecor între linie şi piatră, trec victorioasă piatra la nivelul următor. Mă descalţ, duc pantoful la locul său. Şi tot aşa, până seara când, rupte de oboseală, întocmim clasamentul şi ne aşezăm pe bancă, la sporovăială. De obosit, a obosit rău şi pantoful mamei.

Atunci când, destul de rar, mergea la vreo nuntă, căci altundeva nu avea unde să îi poarte, ofta lung, mama, vâzând că are un frumos pantof stâng, în timp ce  dreptul era ca vai de el, uzat şi prăfuit.

A fost cel mai iubit pantof din viaţa mea. Sau asta am crezut pentru o perioadă de vreme, aceea a copilăriei mele.

*

Aud poarta trântindu-se. Privesc pe fereastră, dar nu văd nimic deosebit. Se întâmplă de mai multe ori. Aha, m-am prins! Merg in camera de la drum şi deschid dressing-ul cu încălţăminte. Una dintre cutiile cu pantofi este deschisă. Pantoful drept lipsește. Se aude poarta, mă ascund după uşă. Apare ,,vijelia’’,  pune la loc pantoful drept. Gigica se pornise, din nou!

Nu îi spun vorbe, nu o cert. De ce aş face-o, când şi ea își creează propria-i poveste cu pantofi?

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Cuie

Miroase a primăvară și, deși încă nu s-a încălzit îndeajuns, simțim nevoia de a face mișcare, de a ieși din casă. La țară, multe activități își așteaptă o rânduială repetitivă.
Și-a luat el o zi liberă, să mai trebăluiască, prin curte, câte ceva.
– Azi, am curățit grădina și am dat foc câtorva resturi uscate care s-au adunat pe aici. Și am spart blănile alea vechi. Am scos toate cuiele de prin ele!
Se apropie sâmbăta morților și, alături de piftie, deasupra aragazului forfotește arpacașul. Pentru un colac pe care îl duc la biserică, să le trimit ceva, în prag de primăvară.
– Care cuie, zici?
– Cuiele vechi, care erau în blăni!
– Te-ai ,,sucit”? Cum să scoți cuie de prin blăni putrede? Și, mai ales, de ce ar face cineva asta?
– La prima întrebare îmi este simplu să-ți răspund: cu ajutorul unor clești! Am luat, pe rând, fiecare blană, am căutat cuiele și le-am scos. La cea de a doua, sincer, nu prea știu să-ți răspund! Așa mi-a venit, pur și simplu! Mai știi cum stătea tatăl tău, cât era ziua de lungă, acolo, pe scara de la casa de jos, și scotea cuiele de prin toată lemnăria veche, să aibă maistorii de ajuns, și să nu fim nevoiți să cumpărăm? Ce faci, pregătești să împarți ?
– Da, împart…
Da, mai știu, cum să nu știu….! Tăicuțul era bătrân și, pentru a-l feri de efort, nu-i dădeam voie să muncească din greu, alături de roiul de meseriași. Căci strânseserăm ceva bani și puteam și noi să construim o baie, o bucătărie, mai acătării. Timp de o lună și jumătate am fost în șantier. Erau multe de făcut și tăicuțul, care nu locuia cu noi, venea în zori și pleca în noapte, bucuros că iată, construiam! Soacra, destul de bătrână și ea, era la fel de bucuroasă. Mai ,,înțepată” din fire, tot timpul trebăluia pe ,,bătătură”, cu pași mici, repezi și deși. Eh, mai ieșea uneori în drum, să le spună ,,ăstora”, de pe aici, că ,,noi avem maistori!”. Și cât de mulțumită era că aveam atât de multe ajutoare! Deși, de departe, cel mai mult se bucura că, iată, ,,cuscrul, toate cuiele de prin blăni le adună! Ba, la îndreaptă, încât sunt ca și nou-nouțe!”, și,, nu mai dăm bani pe cuie! ”. Noi râdeam pe ascuns, de atâta încântare, pentru atâta economie…
Amestec în ceaunul în care forfotește arpacașul. Ies apoi afară, caut măturoiul și încep să mătur curtea. Îmi stă în cale o ladă veche și ruginită, plină cu niște cuie, la fel ca ea. Casa mică, veche, pe care încă nu am dărâmat-o, deși stă să se prăbușească, mai are scara de ciment. Strâng mătura și adun fire de praf de pe scară. Îmi pare că mă mângâie o boare, o boare ca un zâmbet, și simt căldura și dragostea izvorâte din ochi neprețuiți. Un bătrân drag pare că ar fi așezat pe scară și mă privește cu duioșie. Un fuior ca de fum mă face să mă întorc să urmăresc cu ochii minții pași mărunți ce traversează curtea, îndreptându-se către poartă….
Intru în casă.
Deși nu recunoaște și el, ca și mine, este năpădit de amintiri.
– Mai este nevoie de ceva, înafară de esență și lumânări, că merg la magazin?
– Nu, nu mai este nevoie de nimic…

Este sâmbăta lor. A celor ce s-au dus. Amestec arpacașul în ceaun. Adun, fără să știu, niște cuie. Le iau din trecut, de pe Cruce. Le iau din poveste, de la Pepelea. Le iau din prezent, din lada de pe scară. Le amestec în gânduri și în câteva rânduri neînsemnate.

Publicat în Diverse | 5 comentarii

Balta

Bălțile sunt, ca orice, de mai multe feluri. Dar, înainte de toate, ele pot fi bune ori rele.
Bune sunt bălțile mici formate după o răpăială de vară. Le știm cu toții, acelea în care stropii repeziți încing hora în căușul pământului și în care ne desfătăm apoi tălpile goale, și din care parcă nu mai vrem să ieșim. Pe acestea le soarbe repede pământul însetat.
Bălțile rele sunt acelea în care mașini grăbite înspre oriunde trec în mare goană, fără să le intereseze că tu, pieton pe marginea drumului, îți vezi de traseul tău ocolindu-le, liniștit. Iar ele, mașinile, în goana lor nebună, își zvîcnesc roțile, împroșcîndu-te din cap și până în picioare, și tu nu te poți opune în nici un fel! Îți rămâne doar impulsul unei înjurături la nici nu știi a cui adresă, a bălții, a mașinii sau a șoferului nepăsător.
*
Traficul este infernal. Șoferița mea mă avertizează că, întrucât ne grăbim, va trebui să conducă agresiv. În tumultul de mașini mie îmi pare că, oricum, toți conduc la fel, adică apar de prin toate părțile, îți ,,taie fața”, se strecoară care mai de care. Dimineața este oră de vârf, căci oamenii merg la slujbe. La fel între dimineață și prânz, când orașul este plin cu distribuitori din toate zonele care fac, evident, aprovizionare. Și tot cam așa, toată ziua!
Urmează periplul de după amiază, când toți cei plecați de dimineață se întorc înspre casă ori merg la cumpărături. Și, inevitabil, urmează parcarea! Mașina noastră este mică și ponosită. Iar locuința, cu chirie, nu include loc de parcare. Deci, dacă nu avem mare noroc, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce rămâne după ce vecinii stabili și-au parcat mașinile lor.
Privește jur împrejur:
– Na, că iar am rămas fără loc de parcare!
– Uite, zic, acolo este un loc liber!
– Nu, este al unui vecin care ajunge mai târziu de la muncă. Nu pot parca acolo. Eh, lasă, că mergem tot la balta mea!
O privesc uimită.
– Ce, ți-ai luat tu o baltă pe aici?
Virează brusc și rulează un pic înspre stânga. În fața blocului, o baltă. Este singura zonă în care mai poate opri mașina. Este ,,liberă” balta, deci oprește, fix în mijlocul ei. În rest, sunt aliniate mașini, una lângă cealaltă.
Peste două ore mă duce la gară, de unde am să iau trenul. În gară, toate parcările sunt ocupate. Sunt atâtea mașini, de parcă toți cetățenii orașului ar fi fost conduși la gară în dorința subită de a ajunge într-un tren.
Ocolim zona de vreo două ori.
– Nu-i nimic, am ochit eu o baltă! Dacă nu s-a ocupat între timp….
Nu s-a ocupat, ne așteaptă. De parcă ar ști a face altceva, decât să aștepte?!
Bălțile sunt, ca orice, de mai multe feluri. Dar, înainte de toate, ele pot fi bune ori rele.
De multe ori ne sunt de ajutor. Chiar dacă, de cele mai multe ori, întâlnindu-le, ne dorim doar să nu existe și, dacă ne ies în cale, le ocolim cu dispreț.

 

Publicat în Diverse | 7 comentarii