Lumi paralele – Partea I

Pe câmpul învăluit în abur de fum, chilii stau aliniate, cu uşi zăvorâte. Înăuntrul fiecăreia nu se află două lucruri la fel: într-una, o mică icoană, un album cu fotografii. În cea de alături, un cărucior pentru bebeluşi. În cealaltă, o pereche de sandale roşii, alături de o floare de măr. În alta, o fărâmă de turtă dulce. Pe o măsuţă rotundă, joasă, din lemn, cu numai trei picioare, un pahar cu nasturi. Ţipăt de miei, chiar şi fulgi de nea, într-o alta, se găsesc.

O boare se simte apoi, ca la un semnal, uşile se clatină. Zăvoarele doar se zbuciumă, rămânând închise. În toată poiana este rumoare.

Pale de vânt se iscă, vârtejuri. Se lasă linişte. Cea dinainte de furtună.

*

Pe gardurile ce străjuiesc drumul atârnă tot soiul de macate, covoare, pături, care mai de care, mai îmbobocite. Parcă s-au luat la întrecere cu florile de măr, alb-roze, şi ale primelor flori de liliac.

Dintr-un senin ce nu se anunţa a fi stingherit de ceva, vântul se năpusteşte cu foamete. Îmi 3vâjâie vântul, pe la urechi, amestecă voci de gospodine, cu lătrat de câine şi uruit de căruţă. Mă aplec deasupra covorului şi încep să-l perii cu ambiţie.
Atmosfera de curăţenie de Paşte a cuprins întreaga suflare. Şi parcă, mai mult decât îndeobşte, în suflete apar cei plecaţi. Ne cuprind sufletele, ne pătrund gândurile. Îi simt din ce în ce mai aproape. Mirosul varului proaspăt care a ,,gătit’’, de Paşte, trunchiul copacilor, ori vechile şi părăsitele fântâni, reîmprospătează ferecate amintiri.

Pe grumazul stâng simt o adiere, ca un fum. Întorc cu grijă capul şi mă opresc din mişcare ca nu cumva floarea de măr, ce s-a aşezat, cuminte, să se sfiască. Pare că vrea să- mi spună ceva…  Mă aplec asupra covorului maculat, apăsând cu putere peria. Simt  alături o mulţime de suflete, de voci şuşotinde…

 

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Ziua Florilor

red-of-passion

Frumoasele fotografii le găsiți la https://photopaulm.com (Paul Militaru)

Sub stropii reci, gri, ce au început să curgă, pornesc, la pas. Cu degetele strânse, arc, duc geanta cea de zi cu zi, aceeaşi, sobră, nelipsită. Cele ce fac, azi, diferenţa sunt tovarăşele de drum, şi ele strânse, de frig. Sunt şase: patru garoafe roşii şi doi trandafiri, roşii şi ei. Eu sunt grăbită. Ele sunt triste. Şi supărate, aşa cum li se pare că este chipul ce poartă zâmbetul care le-a primit.
Sperau să ajungă, din mâinile unui bărbat galant, în braţele gingaşe ale unei femei frumoase, care să le primească cu bucurie şi, de ce nu, chiar cu dragoste. Dar nu au fost primite decât cu un zâmbet şters, ca răspuns la un simplu gest de amabilitate.
Ajung acasă şi le slăbesc din strânsoare. Pun apă în vază şi le aşez. Holul în care le instalez este plin cu flori. Triste, şi ele. Din cauza vremii, ori din cauza modului în care sunt privite de ceva timp.
freesia-budsMă gândesc la nenumăratele frumoase flori pe care le-am primit de-a lungul vremii.
Îmi vin în minte toţi trandafirii, aşa cum nu pot uita primele mele frezii. Mi-au fost dăruite cu dragoste, iar eu le-am primit şi onorat pe măsură. Mi-au spus dragoste multă şi le-am răspuns la fel. Şi mă întreb dacă nu cumva au purtat ele toată dragostea din lume, iar eu am dăruit-o pe toată, încât nu a mai rămas.

Dăruim flori, primim flori. Dăruim, de cele mai multe ori, fiindcă aşa ,,se cade’’: din politeţe, din obligaţie. De puţine ori, cred, cu dragoste adevărată. Primim flori, zâmbind din complezenţă şi cu mulţumire, de cele mai multe ori. Nu şi cu dragostea pe care, fără să ştim, ele o aşteaptă de la noi. Şi nici nu cred că ne gândim prea des la asta.
Uităm că ele sunt asemeni nouă, că trăiesc, iubesc şi mor, asemenea nouă. Uităm că simt şi au aşteptări. Iar ziua femeii ar putea fi, la fel de corect, ziua florilor. Fiindcă, în acelaşi timp în care dăruim flori femeilor, putem gândi că dăruim femei, florilor.

Publicat în Diverse | 18 comentarii

Cherches la femme!

ecaleopi

Nu  ştiu de ce o slăvim ,,de ziua femeii’’. Nu ştiu de ce nu o putem slăvi în fiecare altă zi. Sau de fiecare dată când este, cu adevărat, femeie.

Iubeşti femeia pentru că este frumoasă ? Iubeşti femeia pentru că este deşteaptă ?    Iubeşti femeia care este tenace, sau pe cea modestă ?

Iubeşti femeia dedicată ? Ori pe cea rebelă şi independentă ?

Cred că este greşit să îţi spui că iubeşti un anumit gen de femeie. Căci aceea pe care o iubeşti cu adevărat, nu trebuie să îndeplinească decât un criteriu : să fie aceea care ţi se potriveşte. Aceea care te-a ales doar pe tine, dintr-o mare de oameni. Iubeşte pe aceea care a tresărit atunci când te-a cunoscut şi care a încercat să te înţeleagă! Iubeşte femeia care este receptivă la idealurile tale şi caută să te ajute să ţi le împlineşti! Iubeşte femeia care ştie să-ţi înţeleagă entuziasmul şi să-ţi…

Vezi articol original 131 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 9 comentarii

Stendhal spune… (3)

Stendhal spune… (3)

În Scrisori către Pauline, Stendhal mai spune:

„(…) şi a dispreţui un om pentru că-i mai puţin inteligent este tot atît de absurd ca şi a te umfla în pene pentru că ai părul blond în timp ce altul îl are negru.(…)”

Ne întrebăm atunci cine, ce, sau care este măsura ce ne ajută să determinăm, să evaluăm, noi, inteligenţa celui de alături? Cine, ce, ori care este măsura ce stabileşte raportarea noastră la acesta? Cine este, cum este, omul pe care noi îl considerăm inteligent? Căci el poate fi inteligent într-un domeniu în care noi suntem novici, excelând în acela, şi poate fi neştiutor şi slab în domeniul nostru de competenţă. Atunci, sensul se distorsionează, noi devenim mai puţin inteligenţi pentru el, în domeniul său de excelenţă, în timp ce noi îl ,,categorisim’’ pe el ,,mai puţin inteligent” decât noi, într-un mod profund lipsit de dreptate. Legile universale însă au decis că este absolut necesar să ne completăm, pentru a reuşi echilibrul, astfel încât omenirea este întreagă numai dacă există atât oameni cu părul blond, cât şi din aceia cu părul negru…

Publicat în Stendhal spune... | 7 comentarii

Căsuța de turtă dulce

Mă plictisesc să tot aranjez cornul păpuşoiului adus de ultimul Moş Crăciun, şi nu prea mai am nici petice pentru o rochiţă nouă pentru perechea sa, păpuşa. Rochiţa i s-a învechit, are nevoie de o alta, iar eu nu mai am deloc petice.e36d4eb5884cdf9fe87644a2ab21126f

Las în urmă mirosul gogoşilor dospite şi sfârâitul uleiului încins în tigaie, pregătită pentru prima ,,şarjă’’. Nu mă aude mama când ies din casă. Ajung la poartă, mă uit din deal în vale. Nu o iau la deal, că pământul este dezgheţat şi drumul acoperit de nămol. Trec printre băltoace şi împing portiţa de la casa de peste drum. Nu o împing prea tare, ca să nu cadă peste mine, mi s-a mai întâmplat. Nu au reparat-o până acum, iar de pus drugul, nici vorbă nu poate fi. Pe o parte şi alta a potecuţei late de un pas, dau să scoată capete ghioceii. Au mulţi ghiocei, ei. Şi liliac mult au, primăvara, toată curtea aceea mititică miroase a liliac. Am şi eu liliac la poartă, dar nu miroase atât de bine. Din doi paşi ajung la cele trei trepte de piatră, spartă şi ponosită, ca şi portiţa. Casa lor este foarte mică, are o prispă, o bucătărie în stânga, în faţă, odăiţa de vară, iar în dreapta, camera bună, de la drum. Sar într-un picior de pe scara de jos, ajung la ultima şi deschid uşa, care scârţâie veselă. Veselă, pentru că mă ştie! Din prispa de vreo doi metri, aud voci. ,,Ia vezi, că veni rumânca!’’. Rita mă întâmpină în prag, bucuroasă de vizită. Veta, maică-sa, întoarce turte pe maşina de foc. Nu mă descalţ, pe jos este pământ. Ne văităm, eu şi Rita, că nu prea mai avem materiale pentru păpuşi. O întreb dacă mai ştie să ,,se iscălească’’. ,,Am uitat, nu pot să ţin minte!’’ O învăţ din nou, abia reuşeşte, a trecut mult timp, de săptămâna trecută. Iar au venit învăţătorii, să o roage să mergă la şcoală. Dar ea nu vrea deloc, cică nu poate ,,să înveţe carte’’. Nu seamănă Rita cu Mitică, taică-su. El este ,,titratul casei’’. Şi toată familia este conştientă de asta, căci Mitică şade în pat, cât e ziua de lungă, şi ,,citeşte cărţi’’. Ţiganul, cu tenul alb, este răsfăţatul, nu numai al familiei, ci şi al întregului neam. Ei erau negri şi înţelegeau să respecte superioritatea bărbatului, şi alb, şi cult. Veta era neagră tăciune, mică şi cocoşată. Dintre degetele de la mâna dreaptă, fumul de Carpaţi curgea ca un fuior şi o însoţea peste tot, fie că frământa pâine, ori amesteca în mâncare.

Acum, tăiase o găină care sfârâia pe plită. Când este gata meniul, trecem în camera de la drum. Acolo se serveşte mâncarea atunci când au musafiri, iar eu, bag seamă, sunt unul ,,de soi’’. Este cald acolo şi pe jos sunt preşuri. Două paturi sunt, de o parte şi alta a camerei, străjuite, fiecare, de câte o băncuţă. Apropiem băncile de masa din mijloc. Veta instalează tigaia, aduce turtele, toată lumea întinge cu spor în tigaia arsă, încinsă. După ce terminăm, fiecare luăm o bucată de carne. Veta aduce şi un castronel cu ciocantină. Rita mă ia într-un colţ al camerei: are o bucăţică de turtă dulce, o căpătase ea de la cineva, şi vrea să o mâncăm împreună, jumi-juma. Este dulce, pufoasă. Şi miroase a scorţişoară şi cuişoare. Mai vorbim, una-alta, o pun pe Rita să jure ,,pe roşu’’ că va merge la şcoală de săptămâna viitoare şi că va repeta zilnic ,,iscălitura’’, căci am să o verific! Ne aşezăm din nou la masă. Nu ştiu când s-a întunecat afară, auzim paşi apăsaţi pe lângă casă. În scurt timp, în prag apare fratele meu. Sar repede de pe băncuţă, pe marginea patului. ,,Aici erai, şi noi te căutăm de trei ceasuri, fusei şi prin deal, la Silvia, după tine! Hai, acasă, ne aşteaptă mama cu masa!’’. Bosumflată, merg prin întuneric în faţa lui. Nu vorbesc nimic, încerc să mestec şi să înghit ce-mi mai rămăsese… ,,Uite-o, mamă! Era la masă, la ţigani!’’. ,,Bine, mamă, nu ai ce mânca, acasă, le mănânci mâncarea ţiganilor? Că nici nu or fi avut ce  pune pe masă, oamenii!’’. De voie, de nevoie, încerc să gust din ceea ce-mi pregătise mama. Nu-mi amintesc ce. Dar nu era nici pe departe atât de bună mâncarea, ca turtele calde şi subţiri mânjite cu ulei încins. Erau bune şi gogoşile mamei, dar nici pe departe ca turta dulce, şi nici a cuişoare nu miroseau.

Merg rareori la mama. Casa ei, casa copilăriei mele, este nu doar mare, dar şi măreaţă. De la stradă şi până la ea, încă mai sunt familii de ţigani, urmaşii celor din trecut. Pe toţi îi cunosc, ne dăm bineţe şi ne întrebăm de sănătate. Aproape niciodată însă nu privesc în curtea de peste drum, în care nimeni nu mai intră prin aceeaşi portiţă, părăginită. În curte nu se mai află acum, nimic. S-au stins demult ţiganii părinţi, iar Rita şi fratele ei sunt pe unde eu nu ştiu.

De multe ori însă, când mă gândesc la copilărie, îmi zboară gândul la poveşti cu Hansel si Gretel. Şi simt un miros de turtă dulce, acum puţin sărată…

De lacrima ce se prelinge pe obraz.

Publicat în Diverse | 33 comentarii

Stendhal spune… (2)

Aşadar, în Scrisori către Pauline, Stendhal mai spune:

„(…) nu ne putem face altfel decît suntem (…)”

Stendhal face afirmaţii adânci într-un mod maxim concentrat. Astfel, în destul de puţine cuvinte, acestea reprezintă concluzii cât pentru o viaţă. Clar, nu ne putem face altfel decât suntem! De câte ori nu încercăm să fim altfel? Să fim cum ne-am dori, să fim aşa cum, la un moment dat, credem că ar trebui să fim? De câte ori reuşita acestor încercări este dovedit eşuată? Fiindcă, oricât am încerca, nu reuşim să schimbăm ,,cum’’ suntem, ori mai mult sau mai puţin de ,,cât” – de ,,cum” suntem, spre a fi  ,,cum am dori’’ să fim ori cum ,,ar trebui’’ să fim.

Publicat în Stendhal spune... | 4 comentarii

Regăsire

Citind articole de pe blogul meu, verişorul meu din Spania a dorit să încerce să scrie. Am să vă povestesc odată mai multe despre el. Până atunci, deoarece mie mi-a plăcut, vă cer şi vouă părerea: ce credeţi, a reuşit să scrie un prim articol bun?

Regăsire

…Linişte… întuneric… Există linişte? Există întuneric? Sunt, înainte de a fi. Ceva se mişcă. Există se mişcă? Sunt, înainte de a şti. Iarăşi nu mai este nimic. Trece ceva timp. Cât timp? Nu ştiu, căci sunt înainte de intrebare. Iarăşi se mişcă! Acum ştiu, se mişcă, doar atât. Ceva se mişcă, din nou! Acum simt ceva aspru. Ce este? Este ceva pe care-l ating cu degetul. Ah, ştiu, deget, dar nu-l ştiu pe nume. Îi ştiu doar forma. Deci, în sfârşit, ştiu ce se mişcă, dar nu mai ştiu nimic altceva şi cred că este totul. În acest moment, universul întreg este un deget. Iarăşi trece ceva timp, dar nu ştiu cât trece căci nu am noţiunea timpului. În plus, sunt doar un deget pierdut în nemărginire! bed94b2253d91d3fff8390a7fb352107Simt din nou ceva, ceva care mă deranjează. Cum deranjul nu  încetează, mă scarpin. Era o gâdilătură! Unde m-am scărpinat este piciorul, dar nici lui nu-i ştiu numele, căci sunt  înainte de a-mi pune întrebări. Acum ştiu că degetul nu este totul, că mai este ceva înafară de el. Timpul continuă să treacă, dar de fapt nu are sens pentru mine. Totuşi, ceva insistent îşi face loc în capul meu şi mă mişc. Era celălalt braţ şi-l aveam sub cap. Îmi amorţise şi îl scot de acolo. Acum, totul se lărgise. Mai era şi un braţ, un braţ amorţit. Eram pe punctul de a şti! Dar totul era ceţos, încă… Cel care trebuia să ştie era şi, parcă, nu era. Şi când nu era, unde era? Simt o durere. Ceva mă doare, şi mă doare tare. Da, este capul. Atunci deschid ochii. Fac un efort de gândire. Ce este? Este începe deja să aibă sens, dar nu răspund căci nu-mi este prea clar. Cel care trebuia să ştie venea de departe. Spun venea pentru că nu ştia unde se afla şi ce făcea acel corp întins pe jos. Acum când scriu aceste rânduri ştiu că vine de undeva, căci mă trezesc câteodată cu savoarea unei lumi îndepărtate în suflet, o lume fascinantă şi plină de sens. Dar acolo unde călătoreşte îşi aduce aminte de aici? N-o voi şti niciodată, căci mă găsesc în partea asta a existenţei!

Simt întunericul din jurul meu, dar ignor dacă este tot timpul întuneric. Plutesc în necunoscut. Totuşi, această senzaţie de a fi, de a exista, îmi este insuficientă, căci simt o presiune înăuntru, de a şti cine sunt. Este o aspiraţie spre mai mult, spre un echilibru, acum pierdut. Dintr-o dată, imagini, zgomote, senzaţii încep să-mi defileze prin minte, la început fără legătură între ele, după care încep să capete sens. M-am reîntors complet. Ştiu unde sunt şi ce fac, întins pe covor. Mă reîntâlnisem cu un prieten şi, de bucurie, petrecuserăm până târziu în noapte. Nu prea-mi aminteam cum ajunsesem acasă, dar ce mai conta? Parcă nemulţumit de descoperire, adorm din nou, ca să uit. Când mă trezesc mă simt mai bine şi mă reîncorporez imediat. Nu mai fac niciun efort ca să ştiu cine sunt. Acum sunt treaz, dar încă stau cu ochii închişi. Mi-e frică să mă scol şi mi-e frică să aprind lumina şi să-mi reiau viaţa de zi cu zi. În plus, remuşcările! Aşa că rămân cu ochii închişi, rămân cu mine însumi. Mă chircesc cum pot, îmi strâng genunchii la piept şi-mi pun pătura-n cap. Această poziţie şi întunericul mă protejează, mă linişteşte. Rămân o bună parte de timp, aşa. Totuşi încep să mă gândesc la ce mi se întâmplase. Era pentru prima dată când nu putusem să ajung la mine. Este ca şi cum stăpânul a plecat de acasă şi la întoarcere a găsit uşa închisă. Minele ăsta se constituie atunci când cel plecat se întoarce şi poate intra. Poate că ar trebui să fiu mulţumit cu ce mi se întâmplase. Până acum mi se părea normal să mă trezesc dimineaţa şi să mă regăsesc. Acum ştiu că această normalitate nu este obligatorie. Îmi pun multe întrebări, dar nu găsesc un răspuns satisfăcător. Toate aceste întrebări mă apropie de o lume fantastică, o lume care mă învăluie într-o senzaţie de mister. Mă las cuprins de acest mister şi lumea din jurul meu îşi pierde consistenţa. Legile se diluează şi totul se umple de posibilităţi. Am impresia că pot schimba totul, dar n-o fac, ci numai experimentez această senzaţie de imponderabilitate, de pace. Barierele se dizolvă şi nu mai există decât aici şi acum.  Simt că mă împrăştii prin lucrurile din jur, iar esenţa mi se contopeşte cu a lor. Totul este în tot şi este bine aşa. Nici timp, nici spaţiu. Nimic. Doar o acută senzaţie de contopire. Încerc să prelungesc cum pot aceste momente dar, până la urmă, misterul se pierde.

Reîntoarcerea este tristă. Acum îmi dau seama cât de chinuitoare este senzaţia de a fi, senzaţia de normalitate. Totuşi, rămân cu o stare de spirit schimbată, renovată. Acum pot să-mi reiau viaţa de unde o lăsasem ieri.

                                                                                                   Pîrvu George Samirel

Spania, Vila Seca, 6 februarie 2017

Publicat în Diverse | 16 comentarii