Stăpâna

Gerul crunt a pătruns-o și nu este sigură dacă va mai rezista până când soarele, cu razele lui, îi va oferi căldura. Căldura va fi palidă mai întâi apoi, din ce în ce mai puternică, așa încât ea să poată alerga veselă printre răzoare, să simtă mirosul pământului, să se bucure de tot felul de sunete.

Privește în depărtare spre grădina vecinilor. Este tristă și grădina, și pare tot în așteptare, ca și ea. Simte nevoia să se dezmorțească un pic, să dea o fugă la gospodăriile vecine, trei la număr. Rămase pustii, aliniate, una lângă cealaltă, ca niște surori orfane. Acolo nu mai locuiește nimeni, de multă vreme. Doar aici, ea a rămas, hotărâtă să aibă grijă, atât cât va putea, de gospodăria ei.

Îi este prea frig și, pe lângă gerul acesta, un șfichi de vânt aduce tot mai mult ger care o cuprinde, îi îngheață picioarele, nasul, ochii. Nu și sufletul ei, fărâmă de tăciune încins într-o mare de gheață.

Privește cu atenție încordată pe fereastră. Își concentrează auzul, să afle când va veni vecina. Mașina nu este la poarta de peste drum și ea știe deja că azi nu va veni el, ci ea, să-i aducă ceva de mâncare. De parcă doar mâncare i-ar trebui ei! Nu, ea așteaptă o vorbă bună, un alint și o mângâiere! Uneori, le primește, alteori, vecina este prea grăbită, o strigă doar și așază mâncarea la locul știut. Cu toate acestea, se simte stăpână în curtea și în casa ei! Ea nu va pleca niciodată, așa cum au făcut celelalte! Și-au trădat casele, și-au trădat curțile! Dar nu de voie, ci de nevoie, fiindcă au fost luate ,,pe sus”. Altfel, știe ea că nici ele nu și-au dorit! Ea nu își va părăsi niciodată casa, indiferent de greutățile pe care le întâmpină! Fiindcă ea este tânără și frumoasă și poate, cine știe, va reuși să își încropească o famile nouă, măcar să nu mai stea singură. Și simte în aer că nu multă vreme mai este până când gerul va trece și se va ivi soarele, mai întâi rece, apoi din ce în ce mai cald. Și ea va putea atunci să colinde prin toate curțile și prin toate grădinile, lumea întreagă se va trezi la viață, vecinii vor ieși în grădini și ea va avea cu cine să mai schimbe o vorbă.

Nu, este casa ei, gospodăria ei, și ea nu o va părăsi niciodată! Au încercat vecinii să o ducă în gospodăria lor. Dar, cum ar fi putut ea suporta să lase casa și curtea în care este stăpână? Și mai știe ea că, odată și odată, cineva va vinde altora gospodăria ei, de acum. Și mai știe că, oricât ar încerca să o alunge, ea nu va pleca niciodată, ea iubește casa, grădina, cu toate cotloanele ei! Cum s-ar putea altfel, că doar aici se născuse?! Și se simte ca o adevărată stăpână.

Se aud pași și vocea stridentă a vecinei. Din pat, sare pe pervaz. Mai are un salt, cel mai periculos: ochiul de geam se spărsese în partea de sus iar ea trebuie să sară și să iasă pe acolo, cu mare grijă, așa încât laturile ascuțite să nu o rănească.

– Pisuță, pis, pis! Haide, ți-am adus mâncarea!

Da, Pisuța este noul ei nume, dat de către vecinii de peste drum, de când ea a rămas singură. Cum ar putea pleca tocmai acum, când are și un nume atât de frumos?!

Publicat în Diverse | 10 comentarii

Poveste de Crăciun

                Nu observaserăm, niciuna, faptul că Țica avea abdomenul cam umflat. Era o femeie înaltă, uscățivă, săracă și harnică. Venea, vreme de iarnă, dis-de-noapte,  spărgea lemnele și aprindea focul în cele două sobe de teracotă. Vara o vedeam mai rar.

– Doamnă, mi-e rușine să-ți spun ceva… nu mai pot veni mâine, că nu mi-e prea bine…

– De ce nu ți-e bine, ai răcit? Nu-i nimica, rămâi acasă până te înzdrăvenești! Ar fi bine să mergi la dispensar, să te consulte doctorița, că ești cam palidă, nu arăți bine.

Lasă capul în jos și rostește, abia șoptit:

– Da, dar nu vreau să spun acolo că am născut… Că nu vreau să o păstrez….

– Cum, ai născut?! Când, unde?

– Ast noapte, acasă… O fetiță, și e slabă, ca vai de lume, și vânătă la față. Nici nu țipă, doar scâncește, așa. Mă gândesc că o fi murit, și atuncea scap și de rușine. Că, la anii ăștia, cu băieții mari, mai mare mi-e rușinea….

– Du-te, repede! Dacă a murit, îngroap-o și tu prin grădină, pe undeva, și nu mai spune la nimeni! Și, chiar dacă trăiește, nu o alăpta, las-o, să se ducă…

Așa a îndemnat-o ,,doamna”, pe atunci șefa mea.

Fac ochii mari și amuțesc. După ce iese, reușesc să-mi desprind picioarele care parcă se înfipseseră în podea, o ajung din urmă:

– Să nu faci vreo prostie! Spală fetița, învelește-o, și mergi și anunță la dispensar, dacă nu vrei să fac eu asta, și atunci te va lua miliția!

*

Pe drumul prăfuit, o familie, ea, el și un boț de copil, într-un cărucior, trec adesea. Ea, subțirică, cu picioarele desculțe și arse de soare. El, înalt, brunet, cu pas mare și rar. Boțul, dând din mânuțe în căruciorul din lemn, vechi, hodorogit și uscat de soare. Doar  mânuțele i se văd prin aer, agitându-se, în timp ce clinchete de râs răzbat dinspre căruciorul ponosit. Părinții au privirea ațintită spre copil, a cărui veselie este molipsitoare. Nu îi vezi pe drum decât pe toți trei, alături. Din când în când, ochii negri tăciune ai bărbatului cu pantaloni prăfuiți și piele smeadă caută ochii verzi ai Lizetei care știu, parcă, exact momentul în care să se afunde în negrul ochilor lui. Amândoi își îndreaptă apoi privirea plină de iubire către micuța din cărucior. Azi căpătaseră și haine, și mâncare, erau bucuroși. Ba, chiar, un nene în vârstă îi rugase să treacă pe la el din când în când, să îl ajute cu munca prin gospodărie.

Lumea spune că, deh, sunt cam ,,săraci cu duhul, sărmanii”…

De multă vreme nu i-am mai văzut. Merg  să îi caut, să aflu de ce au nevoie, să încerc să îi ajut cu ceva. Apuc pe răscrucea dintre ulițele înghețate și, după câțiva pași numai, pe partea dreaptă, cu sârg ascunsă între două case maiestuoase cu etaj ajung, dintr-o curte mică, într-o căsuță pe măsură. Mă aplec și intru direct într-o odăiță. Mică, încălzită, cu pământul de pe jos curat și dereticat. Din căruțul atât de bine știut, două bobițe de smarald mă privesc întrebătoare, în timp ce mânuțele dolofane se ridică înspre mine. Bărbatul așază la gura sobei un snop de coceni, pregătiți pentru foc, în timp ce Lizeta amestecă de zor într- un ceaun.

Nu știu ce vorbe să le spun, nu știu ce gesturi să fac. Nu- mi pot dezlipi privirea de pe fețele lor, atunci când se privesc. Ochii lui negri caută aprobare în ochii verzi care se scaldă în ochii lui și apoi, toate privirile se întorc către micuță. Micuța râde și râsul ei seamănă cu râsul Lizetei. Nu au nevoie de nimica, îmi zic. Au ,,de toate”. Așezată pe canapeaua încropită dintr-un balot de paie, acoperit cu o cuvertură înflorată, privesc în jur la patul îngust, cu salteaua și ea, din paie. Din cuptorul sobei cu plită, Lizeta scoate o bucată mare de dovleac, leșinat de dogoarea în care fusese ținut de cine știe când. Apoi, pe un cârpător așezat în mijlocul mesei, răstoarnă mămăliga alături de o tigaie cu ulei, la fel de încins. Cu arătătorul drept, fără a se teme că se arde, aruncă tuturiga la locul său, de unde luase tuciul cu mămăligă.

Îmi iau rămas bun, promițând că mă voi întoarce. În urma mea, Lizeta aleargă, merge, zice, să îi ducă și maică-sii, Țicăi, o bucată de mămăligă, că este singură, zice, și ,,a căzut la pat”…

 Se apropie Moș Nicolae și eu mă gândesc cum să fac, să-i spun ca, atunci când va duce daruri în ghetuțele aflate la ușile caselor mai mari, să fie foarte, foarte atent fiindcă, între casele mai mari se află multe case mărunte, curate și ponosite, în al căror prag așteaptă foarte multe ghetuțe, mititele sau poate mai mari. Deși nu au nevoie, ar primi cu drag orice dar, și ar dărui, la schimb, dintr-o căsuță mică, o mare de iubire…

Publicat în Diverse | 5 comentarii

Toartele

  • – Ro, îți amintești unde eram acum fix un an, și ce făceam, noi, două, acum fix un an?

Habar n-aveam de vreun răspuns, de fiecare dată când îmi adresa ,,întrebarea imposibilă”, cum ajunsesem să o numesc.

Verișoara mea avea această ,,manie”, de a-și aminti subit unde eram și ce făceam în urmă un an, cinci ani , sau câți îi mai treceau ei prin cap. Ea continua, relatându-mi, cu lux de amănunte, unde eram noi în urmă cu…, ce făceam atunci și cum ne simțeam, eventual, câte păsări zburau pe cer sau dacă era lună plină ori nu.

*

Două fete și doi băieți născuse soacra mea. Cu unul dintre ei  locuia aici, alături de mine.

Fetele, una, în același sat cu noi, cealaltă, la oraș. Ne vizitau, deseori. Îi aduceau una, alta. Dar ea, ce credeți că își dorea mult, mult de tot: toarte de aur! Le-a lăsat chiar să înțeleagă însă fetele nici măcar nu au luat-o vreodată în serios. Ce-i trebuiau ei, femeie de la țară, CAP-istă , cercei de aur? Nu putea șă dea cu sapa ori să așeze cloțele în cuibare fără cercei de aur la urechi?

Treceau ani și ea, de cele mai multe ori, după ce-i plecau fetele, bombănea mereu:

– Degeaba am avut fete, că nu mi-a luat și mie, niciuna, o pereche de toarte de aur…

În anul acela, în urmă cu o veșnicie, se apropia, ca și acum, Sf. Maria cea Mică. Am mers la oraș cu piticania, pe atunci avea vreo patru sau cinci anișori.

– Haide, să-i luăm lui mamaie cadou, de ziua ei! Ea fiind Maria. Atunci mi-am amintit de dorința ei neîmplinită. Am intrat într-un magazin de bijuterii și am ales o pereche de cercei, mici, delicați, din aur.

Bucuria ei nu o pot descrie! Părea totuși să aibă o umbră de tristețe, și-ar fi dorit ca fetele să-i fi făcut acest cadou, nu o noră! Eee,  dar treacă-meargă, și așa!

Acum peste douăzeci de ani, în Sânta Maria Mică, nu era atât de cald, ca azi. Vremea era foarte rece. De aceea m-a surprins, când m-am apropiat de casă, să le văd pe cele trei cumetre, prietene, așezate pe banca de la poartă, acolo unde ele, zilnic, stăteau ,,la sfat”, adică, la bârfă.  Erau cam zgribulite din cauza frigului. Prietenele aveau basmalele înnodate sub bărbie. Mama soacră avea basmaua prinsă la spate și cumva mai sus, astfel încât cerceii, pe care îi dăruisem cu o zi înainte, străluceau la vedere,  triumfători! Și tot așa avea să poarte basmaua, până când gerul îi înroșea urechile.

Când am ajuns, a intrat și ea în curte.

– Le văzuși pe-astea?  Ce, crezi că nu văzură toartele? Le văzură! Dar nu ziseră nimic, nici de-ale dracului! Să fi zis și ele ceva, că sunt frumoase, că de când le am, de unde le am?! Nimic! De necaz. Că lor nu le-a luat nici al”de fie-sa, de al”de noră- sa, ce să mai zic!

Când a ajuns la spital, printre primele observații făcute de cumnate, au fost cerceii.

Auzi, nu crezi că ar trebui să-i dăm jos cerceii de la urechi, să nu îi ia careva, se mai întâmplă?!

– De ce? Sunt ai ei, și îi sunt tare dragi. Sunt ai ei!

După multe zile de priveghi, ea s-a stins, în cele din urmă.

Nu înainte însă ca una dintre fiice să mă sune:

– Auzi, tu, eu am visat ast”noapte că mămica nu mai avea cerceii la urechi!

Într-adevăr, aceștia nu mai erau. Probabil vreo vecină îi luase când venise să o vadă. În timpul priveghiului. Am gândit să îi fie ,,de pomană”.

*

Am avut câteva perechi de cercei, și câteva inele, din aur. Era o modă, pe la noi, pe vremuri. Le-am vândut la amanet, atunci când am fost la ananghie. Mai târziu, am mai cumpărat sau primit cercei și inel. Nu port ,,toarte” deloc, niciodată. Nu port inel. Nu din aur.

Nu m-am auzit demult cu verișoara mea.

– Salut, ce mai faci?

– Bine, tu?

– Ia, zi-mi, îți mai amintești unde eram acum douăzeci și cinci de ani, și ce făceam, noi două, în această zi, la aceeași oră?

– Nu erai cu mine! Eu eram acasă, și tu ai fost la oraș, cu fata. Cred că atunci i-ai cumpărat lui tanti Maria cerceii ăia de aur, de care era atât de mândră!

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Divorțul

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie.

Mă uit la ea și mă minunez, a câta oară, de cât este de frumoasă! Are pielea albă, părul negru, ,,ca abanosul” (nici nu știu cum naiba este abanosul ăsta, dar așa este comparația veche, ,,din popor”…).

Poartă o rochie cu volane la mâneci, alb. Cu ciclame. Tot ciclame a avut și frezia prinsă în păr atunci, la nunta lor, când le-am așezat pe creștete cununiile. Îi și spun cât este de frumoasă iar ea, mândră, sfidătoare, îmi arată că știe deja! O întreb ,,ce-a fost asta” și, la fel de sfidătoare, îmi zâmbește, ghiduș, mă provoacă să ghicesc eu, ce a fost.

Ea, în față, albă, frumoasă și mândră. Noi, în urmă. Ne bate soarele drept în moalele capului.  De pe o parte și alta a străzii oameni ne privesc, muți, mirați, contrariați.

Ce a fost asta? Cu toții se întreabă, și eu, la fel. După îndelungi căutări, aflu răspunsul pe care, cred, ea mi-l transmite: ,,divorțul!”

Mai este puțin, doar, și ajungem la finalul drumului. Acolo de unde cale de întoarcere nu mai este.

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie!

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Context

Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică.  Acum obsevăm că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

*

Zilnic, parcurg satul, dimineața și seara. E ceață și mie îmi place. Mă simt într-o lume de vis. Nu mă gândesc de-o fi bine, de-o fi rău, pentru oameni, pentru culturi. Treaba lor, acum nu-mi pasă, iubesc ceața, iubesc acest peisaj!

De ieri, au început școlile, și mă mai depășesc niște pici, unii, gălăgioși, alții, tăcuți.

Unde-i cărarea, doamnă învățătoare?

*

Mă pregătesc să ies din birou, abia aștept să o iau la pas, prin feeria de nedescris.  Îmi umblă, de ieri, versurile, de prin niște cotloane deșucheate. Nu mai știu, fiindcă am ani destui, de pe unde mi s-au lipit de minte, și întreb niște colegi mai tineri:

-Ziceți-mi, că eu am uitat, Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă, ce-i cu versurile astea, nu îmi amintesc,  cine le-a scris?

Măresc ochii, ridică din umeri și nu se obosesc  măcar să intre pe google, să afle. La ieșire, mai fac o încercare:

-Zi-mi, ce-i cu astea … repet versurile. Cred că tu știi sau, dacă nu, vezi, pe net. Le am de câteva zile, și nu mai știu ce-i cu ele.

Surâsul Hiroshimei, zice, dar nu-mi vine acum cine le-a scris. Tastează pe fugă  și continuă: Eugen Jebeleanu.

A, da, nu mai știam că Jebeleanu…  

Iau la pas șoseaua și în piept ceața, de care mă bucur în toată splendoarea sa.

Cu sufletul plin de ceață, îl caut pe Jebeleanu și parcurg în fugă cele douăzeci și patru de poeme comemorative. Ajung  la Corul copiilor uciși. Și în memorie îmi revin aproape în totalitatea lor, versurile, cândva atât de bine știute.

 ,, Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama. Unde e tata? Unde este mama?
Nu ne vedem nici între noi deloc. Şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!
Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă …”

Ies afară, în ceață.

Și mă gândesc  la ceață, numai că într-un alt  context.

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Despre Ana

În ultimele două zile, am fost plecată. Într-un alt timp. Într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

De curând, am achiziționat o carte, Ana. Scrisă de Em Sava.

Am cunoscut un tărâm fermecat, care ar fi fost  greu de descris. Am cunoscut oameni fermecați, cu povești și istorie. Am cunoscut dragoste, ură, dârzenie, am cunoscut viață și moarte.  Am cunoscut, într-un cuvânt, destine. Am cunoscut, într-un cuvânt, istorie. Am cunoscut diferențe între idei și mentalitate, specifice între generații. Dar și specifice între timpuri.

Din tot ce a reliefat Em, citind, am rămas cu sentimentul care predomină, în întreaga carte, printre fiecare dintre rândurile sale: dragoste. Aflați și voi de ce, pentru că este dragoste, în toate cuvintele, în toate situațiile. Că este pentru locuri, pentru lucruri, pentru pământ, pentru ființe. Este dragoste față de rădăcini. Și, de la primele pagini, am așteptat rândul acela, de final, care a reprezentat și scopul de a fi citit pe nerăsuflate: acela de a o cunoaște pe autoare, fără a mai fi nevoie să mă întreb de unde a ajuns ea acum, prin lume.

 Dacă îți dorești să fii pe un tărâm de vis, să cunoști dragostea, ura și dârzenia unor vremuri, nu eu voi reuși, în câteva cuvinte, să te ajut să o faci. A reușit cu prisosință autoarea, și acesta este faptul cel mai important.

Nu vă așteptați la o recenzie. Cine sunt eu, să îndrăznesc a scrie o recenzie? Am pierdut, pe drum, multe cuvinte. Nu am citit de peste douăzeci de ani. Să nu mint, cred că trei cărți am citit, în tot acest răstimp.

Nu, aceasta nu este o recenzie. Este despre cum afli cine sunt oamenii, din propriile lor povești. Fiindcă, dacă citești tot ceea ce scriu, fie că este despre ei înșiși, fie că este despre cei din jurul lor, îți dai seama cine sunt, de unde vin și, de ce nu, încotro se îndreaptă.

Am fost plecată. Într-un alt timp, într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

Publicat în Diverse | 6 comentarii

Lina

 

Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână, de fiecare dată. Sunt veseli și par fericiți, de fiecare dată.

*

Adeseori  văd  trecând  o tânără cu un cărucior, cu un copil mic. Nu știu cine este, am văzut-o doar de câteva ori.

Mama soacră, informată cu tot ce se întâmplă pe uliță, mă pune la curent cu ultimele noutăți:

  • I-auzi, nu știi? Păi, n-a luat Licu alta?! A lăsat-o pe aia, cu copilu ăla de un an, și a luat-o pe asta, cu unul de două luni! El, nenuntit! Ce-o avea și băiatul ăsta, nu știu, de îi plac numai muieri măritate, și alea, cu copii!

Un vecin de pe deal, destul de tânăr, își caută, de mult timp, jumătatea. Pare greu de găsit.

*

Am de renovat câte ceva prin bucătărie și, cum nu este mult de lucru, și nici prea sofisticat, cu greu găsesc ,,maistor”. Îl rog pe Licu să mă ajute, fiindcă el este meșter de ocazie, se descurcă el cu niște reparații simple.

– Vin, tanti, chiar de mâine! Dacă te rog, aș putea să o aduc și pe Lina, să deretice în urmă? Că, poate, matale nu ai timp?

Eu, obișnuită să deteric singură în urma reparațiilor, gândesc totuși că îi pot face hatârul. Îmi este mie mai ușor și aflu și eu pe  Lina.

Am văzut-o de câteva ori însoțită de către doi băieți, frumoși, rotofei și veseli, care nu uită niciodată să strige ,,sărut mâna!”. Ochii le sclipesc ca două bobițe –amândoi au ochi negri, ageri. Alteori coboară, doar ei, în viteză, pe două biciclete, apoi urcă, înapoi, la fel de repede. Aud  ,,sărut mâna!”, strigat din toate puterile.

Îl întreb cum s-au cunoscut.

-Mi-e cam rușine să vă zic… dar… de pe internet. Așa ne-am cunoscut. Am intrat în vorbă, una-alta….

-De ce să-ți fie rușine? întreb, ușor amuzată.

-Păi, mama zice că râde lumea de mine, de-aia! Dar noi ne iubim…

 

E frumușică, Lina, are ochi mari, blânzi și căprui. Fața, ovală, cu pielea netedă, frumoasă. Are buze pline, frumos arcuite dedesubtul unui nas fin și puțin năstrușnic, ,,în vânt”.

Vorbesc despre lucruri diverse, facem o conversație care devine din banală, la început, destul de  interesantă, pe parcurs. Când vorbesc, Lina ridică privirea spre mine și mă privește cu o mirare nesfârșită. Observ că Licu repetă cele spuse de mine, îndreptându-se către ea, în timp ce atenția ei se mută asupra lui.

-Știi, tanti, Lina aude mai greu…

Atunci când ea vorbește, observ că nu o face prea clar, are o greutate și în vorbire.

Privesc spre el, întrebător.

-Știi, tanti, Lina nu poate vorbi prea bine. Deocamdată, până ce reușim să mai facem rost de bani. Arată-i! zice, adresându-i-se. Lina întredeschide buzele. Nu are dinți. Nici măcar unul! Pe locul unde ar fi trebuit să se afle, are un fel de ațe, înnodate. Are atâtea ațe câți dinți ar fi trebuit să fie.

Simt cum toată pielea mi se încrețește, și rămân nemișcată. Nu mă pot obișnui cu imaginea pe care nici măcar nu bănuiam vreodată că ar putea exista!

Nu pot să mai articulez nimic, dar Licu, da:

-De la ,,fostul”. A lovit-o atât de tare, încât i-a spart timpanul, și a lovit-o de calorifer, până ce i-a distrus toți dinții. Strângem, acum, bani, să punem dinții. Și pe urmă să vedem dacă putem face ceva cu timpanul. Dar asta, după ce reușim să agonisim pentru copii, că începe școala, și le trebuie ghiozdane, și câte și mai câte…

 

Nu am mai văzut-o de multă vreme pe Lina. Și nici nu m-a mai strigat nimeni, în gura mare, pentru a-mi adresa vreun salut. Puținii copii care mai trec pe drum ascultă la căști sau tastează telefonul încât abia dacă îmi aruncă o privire, însoțită de o înclinare ușoară a capului.

 

Întreb o vecină dacă a mai văzut pe Lina sau pe Licu.

-Cum, nu ai aflat?! A plecat, a alungat-o soacră-sa! Nu știi că Licu este la spital, că l-au găsit agățat într-o funie, în odaia de la drum? Săracu, bine că a nimerit mă-sa la timp, de l-a dat jos de acolo, și a sunat la Salvare!

 

Traversez, merg la grădina de peste drum. Deschid portița. Mă aplec să smulg iarba care, iată, a cotropit răzorul de ardei, a nu știu câta oară. Aud din spate  voci care îmi bucură sufletul:

-Sărut mâna, tanti!

Aproape că îmi dau lacrimile în timp ce răspund la salut. Nici nu știu dacă m-au auzit, atât de veseli sunt, în timp ce zboară, parcă, pe biciclete.

Trec înapoi, spre casă.

Privesc pe uliță, în sus. Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână. Sunt veseli și par fericiți, ca întotdeauna.

 

 

 

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 6 comentarii

Punctul de sprijin

,,Dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc” sau ,,Dați-mi un punct de sprijin și voi stăpâni lumea!”, ar fi zis Arhimede, în scopul definirii simbolului inventivității și al puterii creatoare nelimitate a omului, atunci când ,,există temeiuri obiective sau raționale”.

Aceasta însă este abordarea, să zicem, fizică, a noțiunii. Extrapolând, însă, se poate determina un sens care pare a fi încă mai complex decât acesta, atât de cunoscut.

Ce ar mai putea fi punctul de sprijin?

Cred- și nu contest faptul că au mai fost exprimări, că nu descopăr eu, acum… ,,apa caldă” – că  punctul de sprijin este de fapt un nucleu, o forță lăuntrică, un element de mediu înconjurător – fie el obiect sau persoană, mediu ambiental- care ne conferă, oricăruia dintre noi, stabilitate și sens existențial.

Astfel, acest punct de sprijin poate fi casa fiecăruia, muzica sau orice formă de artă de care ne înconjurăm, pot fi persoane dragi la care ne raportăm. La fel de bine, punctul de sprijin poate fi reprezentat de o idee, un scop sau un țel la care aderăm. Important este  ca punctul de sprijin să ne ofere încredere, curaj și imbold pentru a merge mai departe. Important este ca, atunci când apar opreliști, să reușim a le depăși ori, cum am putea reuși mai bine să facem asta, decât axându-ne pe un punct de sprijin?

Punct de sprijin poate fi casa, pot fi familia, un cântec, un vers sau o pasăre. Cred, însă, că acela în care se pot îngloba toate, devenind o esență a tuturor acestora, sunt rotițele ce determină gândirea fiecăruia dintre noi, spiritul și abordarea pe care o manifestăm față de toate acestea.

O simplă ,,disertație” spontană, banală, izvorâtă din viața de zi cu zi…

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Povestea macului nebun

Nu prea își știe originile. Numai de documentare nu are el timp! O fi dintre boabele de grâu, scăpate de prin sacii drumeților ori mașinilor ce se fâțâie de ici, acolo? O fi din semințele scăpate de păsările ce trec în zbor, gonind să agonisească pentru pui? De unde, de neunde, el, care se ivea deasupra lanului de grâu, rotindu-se fălos, ca un periscop, deasupra câmpiilor, și-a schimbat destinul! Nu prea știe ce caută fix pe ulița satului, pe marginea unui șanț. Se unduiește printre niște ierburi pe care nici măcar nu le cunoștea, până acum! Bine că a crescut, alături, niște mușețel, îi mai ține de urât și îl bucură cu parfumul lui! Privește, tot așa, lumea care trece, mâțele alea nesuferite care o zbughesc, glonț, și îl culcă la pământ, deseori. El tot se ridică, dar parcă i-a pierit mândria din lanul de grâu…  Și mai sunt și niște căței, care nu au altceva mai bun de făcut, decât să ridice un picior, fix la tulpina lui… Tot nu-i trist, că acum a plouat mult. Și l-a spălat, iar el s-a înroșit mai tare! Se simte ca o podoabă a drumului, a șanțului. Ba, de curând, se simte ca un fotomodel: un declic se aude atunci când cineva, remarcându-l, îi face o poză!

                Sigur,  simte adesea că nu este locul său, acolo! Că nu este pe câmpia care i se potrivește atât de bine!

                *

De câteva zile tot amân să smulg iarba de pe marginea șanțului, de lângă grădina de peste drum. Cred că acum ar fi un moment bun, fiindcă a plouat, și pot smulge cu ușurință buruienile. Trebuie neapărat să fac asta, că doar toate vecinele și-au dereticat prin fața porților! Au flori, și copaci. Tot așa am în fața gospodăriei, însă acolo, la grădină, nu am mai avut timp să ,,curăț”. Ei, și am tot amânat, fiindcă, printre ierburi, a crescut mult mușețel și, ici acolo, niște maci, roșii ca focul! Mă așteaptă parcă, și mă întâmpină, ori de câte ori merg la grădină. Asta este, ce pot să le fac? Au răsărit și s-au dezvoltat în locul nepotrivit! Mă întreb ce caută aici, știu că locul lor este în lanul de grâu!

                Cu mult stoicism, smulg, la rând, tot ce îmi iese în cale. Miroase a mușețel.  Simt în palmă catifeaua macului pe care îl arunc în grămada cu iarbă. Și mă tot întreb ce caută aici.

Am isprăvit, locul este curat și arată bine. Privesc în urmă și văd petale fără viață, sângerii.

IMG-20200523-WA0004

Azi, mă simt un mac…

 

Publicat în Diverse | 8 comentarii

Țipătul mieilor și flori de cireș

               Merg la portița ce ne desparte sau, mai degrabă ne unește, gospodăriile. Iau brânză de la vecinii din deal, care sunt oieri. În timp ce vorbesc cu ea și primesc brânza, pe poarta lor de la drum el intră și, trântind-o puternic  în urmă cu o mână, târăște un miel, cu cealaltă. Țipete ascuțite, rare, pătrund în curte odată cu ei. În câteva clipe numai, îl aduce în mijlocul gospodăriei, îl înșfacă bine, nu intuiesc repede, nici nu aș fi vrut să văd cum îl apleacă și, dintr-o dată, țipătul încetează, și  căpșorul  i se apleacă într-o parte, timp în care sângele se scurge pe pământ. Doi ochi negri mă privesc larg deschiși și, deși  simt că mă țintuiesc locului, picioarele mi se desprind și aproape o iau la fugă.

Vin acasă, îmi continui pregătirile de paște. Din când în când, se aude poarta vecinilor, trântită, și vocea joasă a oierului. De multe ori se aude. Se aud țipete. Sacadate. Stridente. Apoi slabe. Aud și tăcerea subită. Mai tare decât țipătul. Începe să doară, tăcerea. Imaginea apare automat în minte, fără să o doresc. Caut în eter, să aflu logica. Înțeleg, pentru momentul acela, de atunci, sacrificiul mielului. Înțeleg, dar nu îmi este de ajuns.

Este zi Sfântă. Țipetele au încetat. Aud muzică de petrecere din jur. Miros de carne răzbate de pe grătare încinse.

Țipetele au încetat.  Tăcerea însă, a rămas.

Merg în grădină. A înflorit cireșul.

Tuturor, Paște fericit!

 

cireș în floare

 

 

 

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu