Toartele

  • – Ro, îți amintești unde eram acum fix un an, și ce făceam, noi, două, acum fix un an?

Habar n-aveam de vreun răspuns, de fiecare dată când îmi adresa ,,întrebarea imposibilă”, cum ajunsesem să o numesc.

Verișoara mea avea această ,,manie”, de a-și aminti subit unde eram și ce făceam în urmă un an, cinci ani , sau câți îi mai treceau ei prin cap. Ea continua, relatându-mi, cu lux de amănunte, unde eram noi în urmă cu…, ce făceam atunci și cum ne simțeam, eventual, câte păsări zburau pe cer sau dacă era lună plină ori nu.

*

Două fete și doi băieți născuse soacra mea. Cu unul dintre ei  locuia aici, alături de mine.

Fetele, una, în același sat cu noi, cealaltă, la oraș. Ne vizitau, deseori. Îi aduceau una, alta. Dar ea, ce credeți că își dorea mult, mult de tot: toarte de aur! Le-a lăsat chiar să înțeleagă însă fetele nici măcar nu au luat-o vreodată în serios. Ce-i trebuiau ei, femeie de la țară, CAP-istă , cercei de aur? Nu putea șă dea cu sapa ori să așeze cloțele în cuibare fără cercei de aur la urechi?

Treceau ani și ea, de cele mai multe ori, după ce-i plecau fetele, bombănea mereu:

– Degeaba am avut fete, că nu mi-a luat și mie, niciuna, o pereche de toarte de aur…

În anul acela, în urmă cu o veșnicie, se apropia, ca și acum, Sf. Maria cea Mică. Am mers la oraș cu piticania, pe atunci avea vreo patru sau cinci anișori.

– Haide, să-i luăm lui mamaie cadou, de ziua ei! Ea fiind Maria. Atunci mi-am amintit de dorința ei neîmplinită. Am intrat într-un magazin de bijuterii și am ales o pereche de cercei, mici, delicați, din aur.

Bucuria ei nu o pot descrie! Părea totuși să aibă o umbră de tristețe, și-ar fi dorit ca fetele să-i fi făcut acest cadou, nu o noră! Eee,  dar treacă-meargă, și așa!

Acum peste douăzeci de ani, în Sânta Maria Mică, nu era atât de cald, ca azi. Vremea era foarte rece. De aceea m-a surprins, când m-am apropiat de casă, să le văd pe cele trei cumetre, prietene, așezate pe banca de la poartă, acolo unde ele, zilnic, stăteau ,,la sfat”, adică, la bârfă.  Erau cam zgribulite din cauza frigului. Prietenele aveau basmalele înnodate sub bărbie. Mama soacră avea basmaua prinsă la spate și cumva mai sus, astfel încât cerceii, pe care îi dăruisem cu o zi înainte, străluceau la vedere,  triumfători! Și tot așa avea să poarte basmaua, până când gerul îi înroșea urechile.

Când am ajuns, a intrat și ea în curte.

– Le văzuși pe-astea?  Ce, crezi că nu văzură toartele? Le văzură! Dar nu ziseră nimic, nici de-ale dracului! Să fi zis și ele ceva, că sunt frumoase, că de când le am, de unde le am?! Nimic! De necaz. Că lor nu le-a luat nici al”de fie-sa, de al”de noră- sa, ce să mai zic!

Când a ajuns la spital, printre primele observații făcute de cumnate, au fost cerceii.

Auzi, nu crezi că ar trebui să-i dăm jos cerceii de la urechi, să nu îi ia careva, se mai întâmplă?!

– De ce? Sunt ai ei, și îi sunt tare dragi. Sunt ai ei!

După multe zile de priveghi, ea s-a stins, în cele din urmă.

Nu înainte însă ca una dintre fiice să mă sune:

– Auzi, tu, eu am visat ast”noapte că mămica nu mai avea cerceii la urechi!

Într-adevăr, aceștia nu mai erau. Probabil vreo vecină îi luase când venise să o vadă. În timpul priveghiului. Am gândit să îi fie ,,de pomană”.

*

Am avut câteva perechi de cercei, și câteva inele, din aur. Era o modă, pe la noi, pe vremuri. Le-am vândut la amanet, atunci când am fost la ananghie. Mai târziu, am mai cumpărat sau primit cercei și inel. Nu port ,,toarte” deloc, niciodată. Nu port inel. Nu din aur.

Nu m-am auzit demult cu verișoara mea.

– Salut, ce mai faci?

– Bine, tu?

– Ia, zi-mi, îți mai amintești unde eram acum douăzeci și cinci de ani, și ce făceam, noi două, în această zi, la aceeași oră?

– Nu erai cu mine! Eu eram acasă, și tu ai fost la oraș, cu fata. Cred că atunci i-ai cumpărat lui tanti Maria cerceii ăia de aur, de care era atât de mândră!

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Divorțul

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie.

Mă uit la ea și mă minunez, a câta oară, de cât este de frumoasă! Are pielea albă, părul negru, ,,ca abanosul” (nici nu știu cum naiba este abanosul ăsta, dar așa este comparația veche, ,,din popor”…).

Poartă o rochie cu volane la mâneci, alb. Cu ciclame. Tot ciclame a avut și frezia prinsă în păr atunci, la nunta lor, când le-am așezat pe creștete cununiile. Îi și spun cât este de frumoasă iar ea, mândră, sfidătoare, îmi arată că știe deja! O întreb ,,ce-a fost asta” și, la fel de sfidătoare, îmi zâmbește, ghiduș, mă provoacă să ghicesc eu, ce a fost.

Ea, în față, albă, frumoasă și mândră. Noi, în urmă. Ne bate soarele drept în moalele capului.  De pe o parte și alta a străzii oameni ne privesc, muți, mirați, contrariați.

Ce a fost asta? Cu toții se întreabă, și eu, la fel. După îndelungi căutări, aflu răspunsul pe care, cred, ea mi-l transmite: ,,divorțul!”

Mai este puțin, doar, și ajungem la finalul drumului. Acolo de unde cale de întoarcere nu mai este.

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie!

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Context

Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică.  Acum obsevăm că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

*

Zilnic, parcurg satul, dimineața și seara. E ceață și mie îmi place. Mă simt într-o lume de vis. Nu mă gândesc de-o fi bine, de-o fi rău, pentru oameni, pentru culturi. Treaba lor, acum nu-mi pasă, iubesc ceața, iubesc acest peisaj!

De ieri, au început școlile, și mă mai depășesc niște pici, unii, gălăgioși, alții, tăcuți.

Unde-i cărarea, doamnă învățătoare?

*

Mă pregătesc să ies din birou, abia aștept să o iau la pas, prin feeria de nedescris.  Îmi umblă, de ieri, versurile, de prin niște cotloane deșucheate. Nu mai știu, fiindcă am ani destui, de pe unde mi s-au lipit de minte, și întreb niște colegi mai tineri:

-Ziceți-mi, că eu am uitat, Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă, ce-i cu versurile astea, nu îmi amintesc,  cine le-a scris?

Măresc ochii, ridică din umeri și nu se obosesc  măcar să intre pe google, să afle. La ieșire, mai fac o încercare:

-Zi-mi, ce-i cu astea … repet versurile. Cred că tu știi sau, dacă nu, vezi, pe net. Le am de câteva zile, și nu mai știu ce-i cu ele.

Surâsul Hiroshimei, zice, dar nu-mi vine acum cine le-a scris. Tastează pe fugă  și continuă: Eugen Jebeleanu.

A, da, nu mai știam că Jebeleanu…  

Iau la pas șoseaua și în piept ceața, de care mă bucur în toată splendoarea sa.

Cu sufletul plin de ceață, îl caut pe Jebeleanu și parcurg în fugă cele douăzeci și patru de poeme comemorative. Ajung  la Corul copiilor uciși. Și în memorie îmi revin aproape în totalitatea lor, versurile, cândva atât de bine știute.

 ,, Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama. Unde e tata? Unde este mama?
Nu ne vedem nici între noi deloc. Şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!
Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă …”

Ies afară, în ceață.

Și mă gândesc  la ceață, numai că într-un alt  context.

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Despre Ana

În ultimele două zile, am fost plecată. Într-un alt timp. Într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

De curând, am achiziționat o carte, Ana. Scrisă de Em Sava.

Am cunoscut un tărâm fermecat, care ar fi fost  greu de descris. Am cunoscut oameni fermecați, cu povești și istorie. Am cunoscut dragoste, ură, dârzenie, am cunoscut viață și moarte.  Am cunoscut, într-un cuvânt, destine. Am cunoscut, într-un cuvânt, istorie. Am cunoscut diferențe între idei și mentalitate, specifice între generații. Dar și specifice între timpuri.

Din tot ce a reliefat Em, citind, am rămas cu sentimentul care predomină, în întreaga carte, printre fiecare dintre rândurile sale: dragoste. Aflați și voi de ce, pentru că este dragoste, în toate cuvintele, în toate situațiile. Că este pentru locuri, pentru lucruri, pentru pământ, pentru ființe. Este dragoste față de rădăcini. Și, de la primele pagini, am așteptat rândul acela, de final, care a reprezentat și scopul de a fi citit pe nerăsuflate: acela de a o cunoaște pe autoare, fără a mai fi nevoie să mă întreb de unde a ajuns ea acum, prin lume.

 Dacă îți dorești să fii pe un tărâm de vis, să cunoști dragostea, ura și dârzenia unor vremuri, nu eu voi reuși, în câteva cuvinte, să te ajut să o faci. A reușit cu prisosință autoarea, și acesta este faptul cel mai important.

Nu vă așteptați la o recenzie. Cine sunt eu, să îndrăznesc a scrie o recenzie? Am pierdut, pe drum, multe cuvinte. Nu am citit de peste douăzeci de ani. Să nu mint, cred că trei cărți am citit, în tot acest răstimp.

Nu, aceasta nu este o recenzie. Este despre cum afli cine sunt oamenii, din propriile lor povești. Fiindcă, dacă citești tot ceea ce scriu, fie că este despre ei înșiși, fie că este despre cei din jurul lor, îți dai seama cine sunt, de unde vin și, de ce nu, încotro se îndreaptă.

Am fost plecată. Într-un alt timp, într-un alt spațiu. Am fost în Sava.

Publicat în Diverse | 6 comentarii

Lina

 

Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână, de fiecare dată. Sunt veseli și par fericiți, de fiecare dată.

*

Adeseori  văd  trecând  o tânără cu un cărucior, cu un copil mic. Nu știu cine este, am văzut-o doar de câteva ori.

Mama soacră, informată cu tot ce se întâmplă pe uliță, mă pune la curent cu ultimele noutăți:

  • I-auzi, nu știi? Păi, n-a luat Licu alta?! A lăsat-o pe aia, cu copilu ăla de un an, și a luat-o pe asta, cu unul de două luni! El, nenuntit! Ce-o avea și băiatul ăsta, nu știu, de îi plac numai muieri măritate, și alea, cu copii!

Un vecin de pe deal, destul de tânăr, își caută, de mult timp, jumătatea. Pare greu de găsit.

*

Am de renovat câte ceva prin bucătărie și, cum nu este mult de lucru, și nici prea sofisticat, cu greu găsesc ,,maistor”. Îl rog pe Licu să mă ajute, fiindcă el este meșter de ocazie, se descurcă el cu niște reparații simple.

– Vin, tanti, chiar de mâine! Dacă te rog, aș putea să o aduc și pe Lina, să deretice în urmă? Că, poate, matale nu ai timp?

Eu, obișnuită să deteric singură în urma reparațiilor, gândesc totuși că îi pot face hatârul. Îmi este mie mai ușor și aflu și eu pe  Lina.

Am văzut-o de câteva ori însoțită de către doi băieți, frumoși, rotofei și veseli, care nu uită niciodată să strige ,,sărut mâna!”. Ochii le sclipesc ca două bobițe –amândoi au ochi negri, ageri. Alteori coboară, doar ei, în viteză, pe două biciclete, apoi urcă, înapoi, la fel de repede. Aud  ,,sărut mâna!”, strigat din toate puterile.

Îl întreb cum s-au cunoscut.

-Mi-e cam rușine să vă zic… dar… de pe internet. Așa ne-am cunoscut. Am intrat în vorbă, una-alta….

-De ce să-ți fie rușine? întreb, ușor amuzată.

-Păi, mama zice că râde lumea de mine, de-aia! Dar noi ne iubim…

 

E frumușică, Lina, are ochi mari, blânzi și căprui. Fața, ovală, cu pielea netedă, frumoasă. Are buze pline, frumos arcuite dedesubtul unui nas fin și puțin năstrușnic, ,,în vânt”.

Vorbesc despre lucruri diverse, facem o conversație care devine din banală, la început, destul de  interesantă, pe parcurs. Când vorbesc, Lina ridică privirea spre mine și mă privește cu o mirare nesfârșită. Observ că Licu repetă cele spuse de mine, îndreptându-se către ea, în timp ce atenția ei se mută asupra lui.

-Știi, tanti, Lina aude mai greu…

Atunci când ea vorbește, observ că nu o face prea clar, are o greutate și în vorbire.

Privesc spre el, întrebător.

-Știi, tanti, Lina nu poate vorbi prea bine. Deocamdată, până ce reușim să mai facem rost de bani. Arată-i! zice, adresându-i-se. Lina întredeschide buzele. Nu are dinți. Nici măcar unul! Pe locul unde ar fi trebuit să se afle, are un fel de ațe, înnodate. Are atâtea ațe câți dinți ar fi trebuit să fie.

Simt cum toată pielea mi se încrețește, și rămân nemișcată. Nu mă pot obișnui cu imaginea pe care nici măcar nu bănuiam vreodată că ar putea exista!

Nu pot să mai articulez nimic, dar Licu, da:

-De la ,,fostul”. A lovit-o atât de tare, încât i-a spart timpanul, și a lovit-o de calorifer, până ce i-a distrus toți dinții. Strângem, acum, bani, să punem dinții. Și pe urmă să vedem dacă putem face ceva cu timpanul. Dar asta, după ce reușim să agonisim pentru copii, că începe școala, și le trebuie ghiozdane, și câte și mai câte…

 

Nu am mai văzut-o de multă vreme pe Lina. Și nici nu m-a mai strigat nimeni, în gura mare, pentru a-mi adresa vreun salut. Puținii copii care mai trec pe drum ascultă la căști sau tastează telefonul încât abia dacă îmi aruncă o privire, însoțită de o înclinare ușoară a capului.

 

Întreb o vecină dacă a mai văzut pe Lina sau pe Licu.

-Cum, nu ai aflat?! A plecat, a alungat-o soacră-sa! Nu știi că Licu este la spital, că l-au găsit agățat într-o funie, în odaia de la drum? Săracu, bine că a nimerit mă-sa la timp, de l-a dat jos de acolo, și a sunat la Salvare!

 

Traversez, merg la grădina de peste drum. Deschid portița. Mă aplec să smulg iarba care, iată, a cotropit răzorul de ardei, a nu știu câta oară. Aud din spate  voci care îmi bucură sufletul:

-Sărut mâna, tanti!

Aproape că îmi dau lacrimile în timp ce răspund la salut. Nici nu știu dacă m-au auzit, atât de veseli sunt, în timp ce zboară, parcă, pe biciclete.

Trec înapoi, spre casă.

Privesc pe uliță, în sus. Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână. Sunt veseli și par fericiți, ca întotdeauna.

 

 

 

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 6 comentarii

Punctul de sprijin

,,Dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc” sau ,,Dați-mi un punct de sprijin și voi stăpâni lumea!”, ar fi zis Arhimede, în scopul definirii simbolului inventivității și al puterii creatoare nelimitate a omului, atunci când ,,există temeiuri obiective sau raționale”.

Aceasta însă este abordarea, să zicem, fizică, a noțiunii. Extrapolând, însă, se poate determina un sens care pare a fi încă mai complex decât acesta, atât de cunoscut.

Ce ar mai putea fi punctul de sprijin?

Cred- și nu contest faptul că au mai fost exprimări, că nu descopăr eu, acum… ,,apa caldă” – că  punctul de sprijin este de fapt un nucleu, o forță lăuntrică, un element de mediu înconjurător – fie el obiect sau persoană, mediu ambiental- care ne conferă, oricăruia dintre noi, stabilitate și sens existențial.

Astfel, acest punct de sprijin poate fi casa fiecăruia, muzica sau orice formă de artă de care ne înconjurăm, pot fi persoane dragi la care ne raportăm. La fel de bine, punctul de sprijin poate fi reprezentat de o idee, un scop sau un țel la care aderăm. Important este  ca punctul de sprijin să ne ofere încredere, curaj și imbold pentru a merge mai departe. Important este ca, atunci când apar opreliști, să reușim a le depăși ori, cum am putea reuși mai bine să facem asta, decât axându-ne pe un punct de sprijin?

Punct de sprijin poate fi casa, pot fi familia, un cântec, un vers sau o pasăre. Cred, însă, că acela în care se pot îngloba toate, devenind o esență a tuturor acestora, sunt rotițele ce determină gândirea fiecăruia dintre noi, spiritul și abordarea pe care o manifestăm față de toate acestea.

O simplă ,,disertație” spontană, banală, izvorâtă din viața de zi cu zi…

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Povestea macului nebun

Nu prea își știe originile. Numai de documentare nu are el timp! O fi dintre boabele de grâu, scăpate de prin sacii drumeților ori mașinilor ce se fâțâie de ici, acolo? O fi din semințele scăpate de păsările ce trec în zbor, gonind să agonisească pentru pui? De unde, de neunde, el, care se ivea deasupra lanului de grâu, rotindu-se fălos, ca un periscop, deasupra câmpiilor, și-a schimbat destinul! Nu prea știe ce caută fix pe ulița satului, pe marginea unui șanț. Se unduiește printre niște ierburi pe care nici măcar nu le cunoștea, până acum! Bine că a crescut, alături, niște mușețel, îi mai ține de urât și îl bucură cu parfumul lui! Privește, tot așa, lumea care trece, mâțele alea nesuferite care o zbughesc, glonț, și îl culcă la pământ, deseori. El tot se ridică, dar parcă i-a pierit mândria din lanul de grâu…  Și mai sunt și niște căței, care nu au altceva mai bun de făcut, decât să ridice un picior, fix la tulpina lui… Tot nu-i trist, că acum a plouat mult. Și l-a spălat, iar el s-a înroșit mai tare! Se simte ca o podoabă a drumului, a șanțului. Ba, de curând, se simte ca un fotomodel: un declic se aude atunci când cineva, remarcându-l, îi face o poză!

                Sigur,  simte adesea că nu este locul său, acolo! Că nu este pe câmpia care i se potrivește atât de bine!

                *

De câteva zile tot amân să smulg iarba de pe marginea șanțului, de lângă grădina de peste drum. Cred că acum ar fi un moment bun, fiindcă a plouat, și pot smulge cu ușurință buruienile. Trebuie neapărat să fac asta, că doar toate vecinele și-au dereticat prin fața porților! Au flori, și copaci. Tot așa am în fața gospodăriei, însă acolo, la grădină, nu am mai avut timp să ,,curăț”. Ei, și am tot amânat, fiindcă, printre ierburi, a crescut mult mușețel și, ici acolo, niște maci, roșii ca focul! Mă așteaptă parcă, și mă întâmpină, ori de câte ori merg la grădină. Asta este, ce pot să le fac? Au răsărit și s-au dezvoltat în locul nepotrivit! Mă întreb ce caută aici, știu că locul lor este în lanul de grâu!

                Cu mult stoicism, smulg, la rând, tot ce îmi iese în cale. Miroase a mușețel.  Simt în palmă catifeaua macului pe care îl arunc în grămada cu iarbă. Și mă tot întreb ce caută aici.

Am isprăvit, locul este curat și arată bine. Privesc în urmă și văd petale fără viață, sângerii.

IMG-20200523-WA0004

Azi, mă simt un mac…

 

Publicat în Diverse | 8 comentarii

Țipătul mieilor și flori de cireș

               Merg la portița ce ne desparte sau, mai degrabă ne unește, gospodăriile. Iau brânză de la vecinii din deal, care sunt oieri. În timp ce vorbesc cu ea și primesc brânza, pe poarta lor de la drum el intră și, trântind-o puternic  în urmă cu o mână, târăște un miel, cu cealaltă. Țipete ascuțite, rare, pătrund în curte odată cu ei. În câteva clipe numai, îl aduce în mijlocul gospodăriei, îl înșfacă bine, nu intuiesc repede, nici nu aș fi vrut să văd cum îl apleacă și, dintr-o dată, țipătul încetează, și  căpșorul  i se apleacă într-o parte, timp în care sângele se scurge pe pământ. Doi ochi negri mă privesc larg deschiși și, deși  simt că mă țintuiesc locului, picioarele mi se desprind și aproape o iau la fugă.

Vin acasă, îmi continui pregătirile de paște. Din când în când, se aude poarta vecinilor, trântită, și vocea joasă a oierului. De multe ori se aude. Se aud țipete. Sacadate. Stridente. Apoi slabe. Aud și tăcerea subită. Mai tare decât țipătul. Începe să doară, tăcerea. Imaginea apare automat în minte, fără să o doresc. Caut în eter, să aflu logica. Înțeleg, pentru momentul acela, de atunci, sacrificiul mielului. Înțeleg, dar nu îmi este de ajuns.

Este zi Sfântă. Țipetele au încetat. Aud muzică de petrecere din jur. Miros de carne răzbate de pe grătare încinse.

Țipetele au încetat.  Tăcerea însă, a rămas.

Merg în grădină. A înflorit cireșul.

Tuturor, Paște fericit!

 

cireș în floare

 

 

 

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Și mâine e o zi!

Îmi place vara, încinsă de soare arzător. Îmi place când nu-i nici țipenie pe drum și o aștept pe Silvia, fiindcă asta-i vremea noastră de joacă, de planuri de tot felul și inițiative rare. I-am spus că, de câte ori trec șoseaua și urc dealul la vară-mea (una, dintre multele pe care le am), îmi tot fac cu ochiul niște clopoței. Avem și noi grădinițe cu flori frumoase dar la al lui Marcu, în micuța grădină de la fereastră, am văzut niște clopoței. Îmi stă gândul la ei, de când i-am văzut. Roșii, șatirați. Noi nu am avut niciodată. Tot vorbindu-i despre clopoței, se hotărăște ,,haidem!”. Nici nu ne mai ostenim să deschidem poarta, lăsăm papucii sub banca din fața acesteia, și o pornim la vale. Desigur, cu Țompi alături. Își flutură coada, bucuros că nu l-am dezamăgit, că am pus din nou ceva la cale. Se plictisise și el de atâta leneveală. Târșâindu-ne tălpile goale prin țărâna încinsă reușim, ca de obicei, să ridicăm cele mai frumoase trombe din câte există…  Traversăm șoseaua, înțepate de pietricelele încinse. Ne place masajul de care se bucură tălpile tăbăcite. Puțin mai mergem pe drum fiindcă a treia pe partea dreapta este căsuța magică. Gardul, din sârmă cu ochiuri mari, este străjuit de porți din lemn obosit, cu uluci vechi, înclinate. Privim printre ochiurile sârmei, vedem  bătătura întinsă, umbrită numai de coroana unui platan, la umbra căruia un câine mare și negru stă tolănit lângă un castron ,,cât roata carului”, cu apă.

Privim în deal, privim în vale: nimeni pe uliță. Mă așez în genunchi, mă târăsc pe coate, pe sub sârma pe care o ridic cu destulă ușurință, în timp ce Silvia stă ,,de șase”. Tompi, târâș-grăpiș, după mine. Dă din coadă, semn că înțelege importanța evenimentului. Rup, cu chiu, cu vai, toți clopoțeii înfloriți, mă întorc și îi dau Silviei, pe sub sârmă. Îmi reiau apoi poziția anterioară  și reușesc să ies fix în momentul în care, deosebit de simțitor, dulăul cel negru mă ajunge din urmă. Nu a prins însă decât un petic din rochiță, pe care reușește să și-l însușească. Mai rău un pic pentru Țompi: înainte să iasă, l-a prins taman de o ureche, pe care i-a franjurat-o, binișor…

Plecăm încântate, cu trofeul. Până ce ajungem acasă, parcă îi piere și din valoare. Lăsăm florile pe bancă și ne așezăm la taclale, pentru noi planuri. Considerăm că, pentru azi, este de-ajuns. Luăm coarda și începem să o învârtim în mijlocul uliței.

Mama iese la poartă, cu șorțul în poale.

– Ce-i cu florile astea pe bancă, de unde le-ați luat, că noi nu avem?!

– De la al”de Marcu?

– Păi, cum, ați strigat la poartă și ați cerut, așa, netam-nesam?

Mai  învârtesc de două ori coarda, nu prea știu ce să-i răspund. Știu precis însă că, dacă află adevărul, va trebui să mă întorc de unde am venit, să îmi cer scuze casei prădate, gospodarilor. Ba, chiar și dulăului…

– Și, ce-i cu rochița ta? Cățelul ce a pățit la codiță?

Tac chitic.

-Îți spun mâine, avem treabă acuma!

-Da, sare și Silvia: și mâine e o zi!

Da, și mâine e o zi, déja mi-a încolțit un plan…

Publicat în Diverse | 11 comentarii

Episodul 1 – Bella

ecaleopi

 ,,Chiar atât de răi să fie? Nu par. Poate proşti, să fie, să nu-şi dea seama că mi se face rău în maşină. Sunt ameţită toată, nu ştiu ce este cu mine…’’

Nu era negru, nici măcar alb, nici măcar ,,el’’. Era o ,,ea’’, mica vietate pe care fiica mea a primit-o în dar de la un prieten, mai degrabă o cunoştinţă apropiată. Îşi dorea nespus un căţel, care să îi ţină companie, căci îi era tot mai greu să locuiască singură în  garsoniera închiriată în oraş, unde era liceul. Cum nu aveam bani să căutăm un căţel ,,de rasă’’, i-am recomandat să ,,scrie pe internet’’, ziceam eu, un anunţ: ,,iubitoare de animale, doresc un căţel, băiat, negru ori alb, nu am bani!’’. Aşa credeam eu, acum câţiva ani, că ,,mergea’’ cu internetul ăsta…

Speriată, cu ochii blânzi, căprui, şi 4blăniţa maron-roşcat, aşa a apărut, pentru prima oară, în familie…

Vezi articolul original 581 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 4 comentarii