Case triste, în toamnă…

Case triste, în toamnă…

Plec la drum, în zi caldă de toamnă, cu pași grăbiți, pe ulița îngustă. Nu-i asfaltată, nici măcar pietruită. Dau binețe în stânga și în dreapta, căci mulți vecini sunt deja pe punctul de plecare spre câmp. Ba, unii chiar s-au întors, au căruțele încărcate cu știuleți de porumb. Gospodăriile, frumos aliniate, râd în soare, vesele și ele că a început campania agitată a belșugului. Un zornăit puternic mă face să mă dau în lături: vecinii dinspre deal răstoarnă remorca încărcată, și numaidecât o grămadă moțată cu porumbi lucioși, voioși și ei că au ajuns acolo unde le este locul, se înalță alături. Toată ulița este clinchet de veselie și voie bună, de strigăte. Râsete în toate culorile îmi gâdilă auzul.
Bucuria oamenilor pare a se transmite caselor. Proaspăt vopsite în toate chipurile, după gustul fiecărei familii. Sunt amuzante așa, în toate nuanțele lumii! Desigur, sunt asortate, dumnealor, nu credeți că nu! Cu gardurile fie din lemn, fie din ciment, fiecare după moda vremii și starea gospodarului. E, sigur că aceia mai înstăriți au case mai făloase! Observ însă că acelea mai modeste sunt încă mai vesele, căci o mulțime de prichindei mucoși aleargă prin curți. Un bunic ce aduce căruța de la câmp îi prinde, pe rând, pe pici în brațe drăgăstoase și îi așază binișor pe frunzele puse de așternut deasupra porumbului. Căței latră și se învârtesc în jurul lor, nemaivăzându-și capul de atâta fericire. Tocmai ce au pus la respect niște mâțe lascive ce se tolăneau pe prispă, alungându-le pe nu se știe unde.
Imi dau o stare de bine, de euforie, toți oamenii aceștia, cu toți picii lor gălăgioși. Îmi râd casele în față, cu ferestrele lor larg deschise, dinspre care flutură perdele mai simple ori mai îmbobocite, la fel, după gustul fiecărui gospodar… Sunt în largul meu, în lumea în care mă aflu de când mă știu, printre oamenii pe care îi cunosc atît de bine, cărora le cunosc tabieturile și sufletele.
E-atâta bucurie, atâta veselie în jur, încât nu am cum să nu mă molipsesc! Încet, oamenii au pornit spre câmp. Pe măsură ce mă apropii de serviciu, satul pare mai liniștit. Au rămas ele, casele, fluturîndu-și perdelele, cu ușile deschise larg, urându-le spor la muncă. Au rămas în urmă, de parcă i-ar aștepta cu brațele deschise să se întoarcă cu rodul anului. Ca să poată ele să se închidă, ca să poată ele să-i cuprindă cu brațe vânjoase, să-i adune laolaltă, în jurul focului. Să-i poată ele strânge la povești la gura sobei, pe toți, pe bătrâni, tineri și prichindei. Acolo unde vor face planuri pentru anul care vine, acolo unde își vor spune poveștile și depăna amintirile, își vor sărbători bucuriile și îneca tristețile.
*
E toamnă. Diminețile sunt reci și după amiezele însorite.
Nu mai hurducăie care pe drum, încărcate cu știuleți. Nici voci vesele și agitate ce pregătesc zi de recoltă, nu tulbură liniștea dimineții. Parcă niște motoare se aud, semn al unei modernizări incipiente.
Cei cinci maidanezi mă petrec până la poartă, având grijă să-mi lase ,,suveniruri”pe haine. Mâțele, vreo șapte sau câte or mai fi, cărora le spunem ,,porumbei”, mă privesc, aliniate pe acoperișul casei. Celelalte trei, care au ,,socializat”, sar peste gard și mă conduc până la șosea, ca de obicei.
Iau ulița la pas, în drumul zilnic spre muncă.
Azi nu prea mai am pe cine saluta. Nu mai sunt oameni pe la porți. Nu mai trec nici care pe drum.
Când îți trăiești viața la țară, capeți o seamă de tabieturi, care se înrădăcinează bine. Printre acestea, deloc puține, se află acela de a saluta în stânga și în dreapta, atunci când mergi pe drum. Nu-mi pot așadar înfrâna obișnuința, dobândită în timp, de a saluta la tot pasul.
Gestul reflex de a înclina capul către stânga ori dreapta, mă face să-mi dechid ochii asupra caselor ce străjuiesc drumul. Garduri scorojite de soare, ploi și vânt ocrotesc curți bătătorite. Casele, până nu demult vesele și cu ferestrele-ochi larg deschise pentru a-i petrece și primi pe gospodari, au amorțit în curți demult nedereticate, printre ierburi ce le ajung deseori până la streașină. Au porți atât de ruginite încât nici nu știu dacă se mai pot deschide vreodată. Și nici nu par a-și dori să se mai deschidă. Ferestrele întunecate, acoperite cu obloane fripte de arșiță și năpăstuite de vânt și ploi, par pleoape uscate, închise peste ochi adormiți, asemenea ochilor ce au plâns prea mult și cărora izvorul lacrimilor le-a fost secătuit. Frunze arămii acoperă curțile, acoperișurile. Nu mai sunt câini, au plecat care pe unde s-au priceput mai bine. Doar mâțele mai dau târcoale, căci ele rareori își părăsesc locul în care s-au născut. Pleacă și colindă, căutându-și hrană, dar se întorc, iar și iar… poate, cine știe?…
Bătrânii s-au dus. Tinerii au plecat demult din sat, își caută un trai mai bun prin străinătate.
Cine știe?… Poate se vor întoarce, să spoiască pereții caselor, să ridice obloanele ferestrelor. Poate se vor întoarce să le oblojească rănile. Să repare despicăturile pereților, să înlocuiască geamurile ciobite, în timp ce își adună și cioburile sufletelor lor. Poate se vor întoarce să șteargă praful de pe lacra bunicii, să așeze în ea o nouă zestre, să încingă horele pe la nunți… Să se adune în drum ori în piață, să depene povești, să-și împărtășească durerea, bucuriile și amintirile.
Poate se vor întoarce să facă rânduielile celor duși și să le sărute mormintele…
Mă plec în fața frumoaselor triste. Le dau binețe. Îmi doresc să le dau viață, îmi doresc să le pot oferi speranță. Nu știu cum aș putea reuși. Nu singură.
*
Aud bocănituri puternice în spatele unui gard scund și învechit. Mă apropii, curioasă. Câțiva oameni în salopete pregătesc o betonieră. O pereche de tineri frumoși râd în hohote, printre muncitori. Fata ține strâns la piept un bebeluș bucălat. Tânărul ei soț strânge cu mâna dreaptă, căuș, mânuța unei fetițe toată, numai zâmbet.
Pe prispa casei flutură un tricolor.
Mă cuprinde o stare de bine.
Pornesc la drum cu zgomotul ultim în gând. Trec pe lângă case singure, trec pe lângă case triste, în toamnă. Le salut, le dau binețe. Știu, nu voi reuși să le încurajez și să le dau speranță, doar eu, voi reuși însă împreună cu aceia pe care tocmai i-am lăsat în urmă, cu zgomotele lor.
Și, poate, cu ajutorul câtorva umile rânduri…

Reclame
Publicat în Diverse | 9 comentarii

Doamne de poveste de la țară (11)- Toporul

– Grea iarnă va fi anul ăsta! Zăpada, cât casa o să fie, și temperaturi de minus grade, așa au zis la televizor!

-Minus grade, câte, țață Mărie?

-Nu știu eu, așa au zis ăștia, la televizor! Ce, eu sunt proastă, nu știu ce am auzit?

-Păi, da, cum să nu știi?! Că astăvară ai auzit matale, tot la televizorul acela, că ,,vin ploi mari”, că ,,o să plouă ,,litri pe metru pătrat’’, da, câți, nu știu! Și de aia ne-a plouat, de e pământul zadă, nici usturoiul nu am putut să-l punem în grădină până acuș. Ne uităm cu ochii pe cer, să vedem când vin litrii ăia, câți, nu știu, de care ai tot auzit matale la televizor…

Vorbele acestea, auzite ori de câte ori când mama soacră avea întâlnirea de lucru pe băncuța de la poartă, unde se strângeau mai toate vecinele, îmi revin adesea în minte. Astfel încât, în fiecare sfârșit de toamnă, mă aliniez ,,trendului’’ de a umple curtea cu lemne, cărbuni și orice alt combustibil solid în vogă, pentru a alimenta cu îndestulare centrala ce pare să nu se mai sature. Desigur, vecinele concurează încă din toiul verii, tocmindu-se aprig cu toți cărăușii ce apar pe drum. Fac o afacere, le cumpără la un preț bun! Că doar nu degeaba zice proverbul ,,omul gospodar își face vara sanie și iarna car’’…

Așa încât am de pe acum curtea doldora cu lemne ce așteaptă să fie tăiate și puse la adăpost.

*

Obișnuită fiind să sparg lemne, am luat toporul și am început să sparg ,,subțirelele’’, acelea folosite la început, pentru aprindere, apoi din ce în ce mai robuste, cât să țină focul timp mai îndelungat. Este și aceasta o știință, de a sparge lemne. Brațele trebuie să fie relaxate, mai încordate doar când ridici toporul în aer, decât atunci când izbești cu el. Este necesar să fii atent cum poziționezi lama toporului. Riști altfel să lovești cu partea lemnoasă a acestuia, care se  poate rupe. Și mai riști să nimerești un chituc noduros iar toporul să ți se întoarcă arțăgos înspre față, admonestându-te pentru neatenție și nepricepere. Nu-i bine nici dacă lovești mai spre marginea butucului, fiindcă atunci se desprind așchii mici care zboară prin aer desigur, în nici o altă direcție decât înspre fața ta… Exact ultima variantă am aplicat-o și, până să-mi fi dat seama de ceea ce se întâmplă, am simțit o fierbințeală la ochiul stâng. Am dus repede mâna, protectoare, am apăsat puțin și, cu teama că ochiul mi s-a prins în palmă, am desprins mâna apoi. Am constatat că se află totuși, intact, la locul său. Doar fața mi s-a înnegrit și așa a rămas, timp de vreo două săptămâni.

De atunci, nu am mai avut curajul să sparg lemne.

*

,,Trimit pe cineva priceput să spargă lemnele, cu asta se ocupă, în sat ’’…

Merg în grădina aflată peste drum, unde este depozitată stiva de lemne.

Salut, apropiindu-mă. Îi văd spatele, acoperit de o mantie cenușie, lungă. Nu mă aude sau nu vrea să o facă. Cu mișcări constante, lente, înalță toporul. Îl lasă apoi în jos, peste chitucul care se crapă în două. Ridică jumătatea, își reia mișcarea. Despică iar și iar, lemnul uscat.  Privesc cu fascinație și respect cum bucățile de lemn sar în lături, de parcă se predau în fața toporului iscusit. Rămân astfel preț de minute bune. Îmi spun că omul ori nu stă bine cu auzul, ori nu poate vorbi, de nu mă bagă în seamă. Ciudat, nu pare să aibă o alură pe care m-aș fi așteptat să o aibă un spărgător de lemne! Brațele doar  le bănuiesc a fi vânjoase, după hotărârea cu care prăvălesc toporul în creștetul lemnului. În așteptarea mea de a fi luată în seamă observ, spre una dintre marginile movilei de lemne, o altă siluetă. Mai mică mult decât cea aplecată asupra lemnelor, care nu mă ia în seamă, îmbrăcată însă la fel cu aceasta: aceeași pelerină, lungă, cu glugă, cenușie. Adună lemnele ce au sărit mai departe și le așază, pe rând, într-o moviliță. Mi se pare că am nimerit, din greșeală, în decorul unui film. Silueta mai mică ridică acum capul, plecat până atunci. Doi ochi mari, negri, mă fixează întrebători. Pe spate mă trec fiori. Îi vorbesc, nu mai știu ce anume. Mă privește în continuare, sobră, cu ochii aceia pătrunzători. Toporul își încetează mișcările. Silueta înaltă, pe care o văzusem până acum doar din spate, prin mantia lungă, cu gluga largă, se întoarce către mine. ,,Am terminat. Te costă 50 de lei’’. Cu greu evadez  din privirea lucitoare, adâncă, neagră.

Parcă am rugat-o să să vină în casă, cu fetița, să mănânce ceva. Parcă am rugat-o să intre  pentru o cafea și un pahar cu lapte, măcar. M-a refuzat cu o voce gravă și tăioasă, în același timp.

Îi întind 100 lei. ,,Am spus 50!’’. Din buzunarul adânc scoate 50 de  lei, pe care îmi ordonă, din priviri, să îi primesc. Nu mă pot opune. Se îndreaptă spre silueta micuță, îi prinde mânuța în mâna ei puternică. ,, Bună ziua, cucoană! Să-mi trimiți vorbă când mai este nevoie’’.

Le privesc cum se îndepărtează. Au o ținută impunătoare, mândră. Mintea scurmă printre amintiri. Găsesc ochii, le aflu și chipul: o față luminoasă, încadrată de  unduirea unui păr lung până în brâu; statura, vocea, trupul frumos, drept, așa cum era acela ce se îndepărta cu pași sacadați. Fața din amintire însă este veselă și binevoitoare, în contrast cu aceea ce mă blocase, sobră și tăioasă. Mă gândesc că este prea izbitoare asemănarea cu șefa promoției mele din liceu. Tot ea a fost și ,,miss’’ la balul de absolvire, fiindcă nu era în promoție fată mai frumoasă decât ea! Sunt sigură acum, este aceeași, nu poate fi alta! Ce meandre purtaseră destinul ei până aici? Nu știu, acum nici nu vreau să-i aflu, povestea.

Privesc toporul obosit, lăsat pe grămada de lemne. Lama lucește. Prind lemnul rotunjit ce o susține. Simt căldura palmelor ei. Îl ridic, îl înalț către cer. Îl las în jos, prăvălindu-l peste lemnul ce așteaptă să-i despic țeasta.

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 16 comentarii

Plecările

ecaleopi

Plecările

Plecările nu sunt deloc simple, sunt atât de felurite. Sunt plecări care prezintă o perspectivă în viitorul foarte apropiat. Sunt cele mai simple plecări. Sunt plecările la serviciu, cele de zi cu zi. În ele vezi viitorul imediat. Acestea pot fi anoste, monotone, pot fi banale, fiind cotidiene. Pot fi şi entuziaste, în funcţie de cât place fiecăruia dintre noi slujba, şcoala…

Sunt plecările la shopping, la piaţă, cele care ar fi , să zicem, mai înviorătoare, dat fiind scopul lor, care ar trebui să fie mai relaxant. Dacă, desigur, mergi la un shopping cu portofelul echipat corespunzător necesităţilor. Căci poate fi şi trist, dacă nu dispui de suficiente resurse, încât să-ţi permită tot ce îţi doreşti, şi pleci cu o listă calculată la bănuţi…

Ar mai fi plecările în concedii, excursii care, de departe, sunt cele mai plăcute. Acestea în mod sigur binedispun pe toţi cei care le…

Vezi articolul original 259 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 1 comentariu

Toți trandafirii sufletului meu ( reeditare din concursuri)

ecaleopi

tumblr_lz5jyk57Rm1r8nb6go1_1280.jpg Sursa foto: sweetlilmzmia.com

Eram prin clasa a patra când m-am îndrăgostit întâia oară. El, printr-a şaptea. Ne aruncam ocheade furişe, roşeam toată când trecea prin faţa uşii de la clasa a patra. El, ‘năltuţ, bruneţel, frumuşel. Mai îndrăzneţ, el. Mai timidă, eu. Într-o bună zi, a venit la mine, ţinându-şi mâinile ascunse la spate. După ce m-a salutat – timid, el, plină de speranţă, eu- m-a rugat să accept un cadou. Mi-a întins un trandafir galben, semnul prieteniei şi al iubirii platonice. M-a pupat pe obraz. L-am pupat şi eu.

Şcoala generală s-a terminat. A rămas trandafirul iubirii copilăriei.

Eram la liceu, când iarăşi m-am îndrăgostit. Visători, întrebători, derutaţi, aşa eram, amândoi. Şi îndrăgostiţi, amândoi. Ne plimbam, ţinându-ne de mână, pe malul Dunării. Ne sărutam în apus de soare. Îmi aducea, de fiecare dată,  o cutie cu bomboane cu arahide, de cinci lei. Şi un trandafir roşu. Trandafirul romantismului, al…

Vezi articolul original 388 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Cafea şi castane coapte ( reeditare din concursuri)

ecaleopi

Mă grăbesc să ajung la câteva instituţii, pentru a rezolva felurite probleme. Nu am timp de romantism, deşi, am uitat să menţionez, sunt în oraşul din luncă în care am parcurs liceul. Am probleme ,,lumeşti’’ de rezolvat. Intru pe uşi, ies pe uşi, cu senzori, fără senzori, glisante, neglisante…;, Bună ziua, doresc să depun…’’ ,, Mulţumesc, bună ziua !…’’

E frig, şi mi-e frig, dintr-odată. De pe trotuar, traversez pe bulevardul, acum puţin populat, mărginit de tei. Bulevardul care mi-a însoţit adolescenţa. Trebuise să ţină şi el pasul cu modernizarea, globală, parcă, astfel încât castanii fuseseră înlocuiţi cu tei. Caut un loc în care să mă detaşez de agitaţia zilei. Instinctiv, pornesc către un loc mai demult ştiut, deşi nu sunt sigură că voi găsi acolo ceea ce caut.

Din aroma de castani intru  într-un  local destul de modest ce pare a se găsi acum , în acel loc. O firmă…

Vezi articolul original 597 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Viaţa ca un cont

ecaleopi

Debităm cu o bucurie. Credităm cu o tristeţe.
Debităm cu o satisfacţie. Credităm cu un eşec.
Debităm cu un câştig. Credităm cu o pierdere.
Debităm cu o floare. Credităm cu un spin.
Debităm cu învăţături. Credităm cu uitare.
Debităm cu o faptă bună. Credităm cu o faptă rea.
Debităm cu un vis frumos. Credităm cu un coşmar.
Debităm cu optimism. Credităm cu pesimism.
Debităm cu o speranţă. Credităm cu o dezamăgire.
Debităm cu un râs. Credităm cu un plâns.
Debităm cu o dragoste. Credităm cu o ură.
Debităm cu o viaţă. Credităm cu o moarte.

Stabilim rulajul. Stabilim total sume.
Facem diferenţa şi avem soldul.

Suntem un cont bifuncţional, asimilat unuia de activ.
Conform regulilor, soldul poate fi debitor sau creditor.

Oare, care va fi soldul?

Notă : Se reportează în viaţa de apoi…

Vezi articolul original

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Priveşte-mă !

ecaleopi

large

M-am schimbat. Personalitatea iniţială – care a cunoscut iubire, a cunoscut ură, a cunoscut înţelegere sau neînţelegere, fiind modificată de furtuni, de soare şi torente, a primit multă lumină, apoi s-a afundat în întuneric –  s-a dovedit a fi un cameleon. Şi constat, fără nici pic de uimire, că nu mai ştiu cine sunt. Cred că ar fi o cale bună să încerc să aflu, cu ajutorul tău, despre cine crezi că am devenit eu. Şi nu îţi cer să îţi exprimi prin vorbe impresiile, pentru că se poate întâmpla ca vorbele să nu reuşească a fi concludente, să fie înşelătore, să fie sărace, să fie incapabile, neputincioase. Atunci, mă gândesc la o modalitate mai corectă, la privirea ta. Priveşte-mă, şi voi încerca să înţeleg cine sunt!

Priveşte-mă fugar, trecându-ţi doar privirea peste faţa mea, şi voi şti că eşti nesigur de mine, că nu mă placi sau nu sunt…

Vezi articolul original 268 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 2 comentarii