Divorțul

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie.

Mă uit la ea și mă minunez, a câta oară, de cât este de frumoasă! Are pielea albă, părul negru, ,,ca abanosul” (nici nu știu cum naiba este abanosul ăsta, dar așa este comparația veche, ,,din popor”…).

Poartă o rochie cu volane la mâneci, alb. Cu ciclame. Tot ciclame a avut și frezia prinsă în păr atunci, la nunta lor, când le-am așezat pe creștete cununiile. Îi și spun cât este de frumoasă iar ea, mândră, sfidătoare, îmi arată că știe deja! O întreb ,,ce-a fost asta” și, la fel de sfidătoare, îmi zâmbește, ghiduș, mă provoacă să ghicesc eu, ce a fost.

Ea, în față, albă, frumoasă și mândră. Noi, în urmă. Ne bate soarele drept în moalele capului.  De pe o parte și alta a străzii oameni ne privesc, muți, mirați, contrariați.

Ce a fost asta? Cu toții se întreabă, și eu, la fel. După îndelungi căutări, aflu răspunsul pe care, cred, ea mi-l transmite: ,,divorțul!”

Mai este puțin, doar, și ajungem la finalul drumului. Acolo de unde cale de întoarcere nu mai este.

Demult nu cred să mai fi fost asemenea arșiță în aproape septembrie!