De Moș Nicolae…

Îi țiuie urechile, nici ea nu știe de ce…  De mai mult timp îi țiuie, nu de acuma… În jur, toată lumea este veselă. Este gălăgie și multă, multă bucurie, peste tot, în jurul ei! Este forfotă mare, sunt oameni tineri cu toții, mult mai tineri decât ea. Și mulți copii. Și multe pachete. ,,…Nicolae, Nicolae… de Moș…” Aha, îi vine deodată în minte! Păi, da, este Ajun de Sfântul Nicolae! De asta este atâta bucurie în jur!

Închide ochii, nu o deranjează vacarmul din microbuz. Își amintește cum demult, parcă într-o altă lume, își așeza târlicii ponosiți pe prispă. Toată ziua îi spălase, îi pălise pe lângă mașina de foc, să se usuce… Știa că dimineața va găsi o bucată, mică-mică, de alviță, și un fir de busuioc. Ea niciodată nu găsise nuielușă, fiindă era cuminte, era ascultătoare, nu ieșea din cuvântul mamei și al tăicuțului!

Își amintește cum, mai apoi, când i s-au înălțat copilașii, Vasilică și Rodica, ea, mama, se furișa pe prispă și le așeza în ghetuțe câte două bomboane cu lapte, o bucată de alviță și un fir de busuioc. Apoi, și tatăl le punea un bănuț, un leu. Era mult, un leu, câți copii din sat nu și l-ar fi dorit! Dar tatăl lor era salariat, șofer la IAS, aveau bani!

Curios, cum de își amintește atât de bine lucrurile astea, de demult! Pe alelalte, de mai de dincoace, și le amintea mai greu… Nu-și amintea prea bine cum de se pomenise ea singură, singurică?! Vasilică trăia în Italia, iar fata, în satul învecinat. Aveau o situație foarte bună amândoi, familii înstărite, ce mai! Abia își amintește că, odată, Vasilică a luat-o acolo, în Italia, și pe ea. A trăit cu ei, acolo, vreo doi ani, crede. Au trimis-o apoi acasă, că ea nu prea mai putea să mergă, să vorbească, ziceau ceva de un accident vascular… În casa ei pustie și mare, cu pridvor și crâng, altădată, frumoasă ca-n basme, ea nu putea să mai șadă, de una singură. Așa că trimis-o la Rodica, să o mai îngrijească și ea, că doar avea posibilități!

Este cald și bine în microbuz. Alături, un băiețel a adormit cu capul sprijinit pe umărul mamei. Parcă  își ,,aduce” cu Vasilică al ei, când era mititel…

Ar adormi și ea, dacă ar fi sigură că acolo unde va opri mașina, la destinație, o așteaptă cineva. Ar adormi și ea dacă ar ști că acolo, le destinație, cei care ar aștepta-o, nu i-ar înmâna un alt bilet, de întors…

Tot așa, cu greu, își aminteste certurile din casa fiicei, observațiile făcute la tot pasul, că nu este prea îngrijită, că se zgârie parchetul atunci când își târăște picioarele, că nu mănâncă prea frumos, că merge prea des alături, la baie, și face gălăgie… Până mai alaltăieri, când a deschis ea ușa frigiderului, și a alunecat un vas, care s-a făcut praf pe gresia strălucitoare…

• Gata, nu se mai poate, așa! Te duci frumos la frate-meu, că nouă ne ajunge! Nu-mi dau liniștea casei mele, pe ceartă, din cauza ta!

A doua zi, s-a trezit pusă în microbuzul ăsta… Nici nu știa dacă ceilalți o vor aștepta. Nu știa nici dacă o vor primi…

*

Toată lumea a coborât, veselă, în ajun de Moș Nicolae. Încărcați, care mai de care, cu pachete strălucitoare! Majoritatea sunt așteptați de oameni la fel de bucuroși, ca și ei!

Fina mare, așa cum îi spun eu, coboară, ajutată de către șofer, și el bucuros  că a ajuns cu bine la destinație. Ce multă lume este în jurul ei! Numai că, de la o vreme, poate din cauza țiuitului din ureche, parcă nu mai înțelege nimic din ce se vorbește în jur. Cu sacoșa din rafie alături, se așază pe niște scări. Privește în toate părțile, nu este este nimeni care să o aștepte! Cu mâna stângă, fiindcă pe cea dreaptă nu o mai poate, demult, folosi, scoate telefonul din buzunarul șorțului. Doar două lucruri știe la telefon: dacă apasă pe ,,1”, apare scris ,,fata”, dacă apasă pe ,,2”, apare scris ,,băiatul”. Și telefonul, atunci, sună, și copii ei răspund, în funcție de care tastă apasă ea. Apasă, acum, ,,1”. Telefonul sună, însă nu răspunde nimeni.

Apasă ,,2”. Telefonul sună.

Este ajun de Moș Nicolae.