Balta

Bălțile sunt, ca orice, de mai multe feluri. Dar, înainte de toate, ele pot fi bune ori rele.
Bune sunt bălțile mici formate după o răpăială de vară. Le știm cu toții, acelea în care stropii repeziți încing hora în căușul pământului și în care ne desfătăm apoi tălpile goale, și din care parcă nu mai vrem să ieșim. Pe acestea le soarbe repede pământul însetat.
Bălțile rele sunt acelea în care mașini grăbite înspre oriunde trec în mare goană, fără să le intereseze că tu, pieton pe marginea drumului, îți vezi de traseul tău ocolindu-le, liniștit. Iar ele, mașinile, în goana lor nebună, își zvîcnesc roțile, împroșcîndu-te din cap și până în picioare, și tu nu te poți opune în nici un fel! Îți rămâne doar impulsul unei înjurături la nici nu știi a cui adresă, a bălții, a mașinii sau a șoferului nepăsător.
*
Traficul este infernal. Șoferița mea mă avertizează că, întrucât ne grăbim, va trebui să conducă agresiv. În tumultul de mașini mie îmi pare că, oricum, toți conduc la fel, adică apar de prin toate părțile, îți ,,taie fața”, se strecoară care mai de care. Dimineața este oră de vârf, căci oamenii merg la slujbe. La fel între dimineață și prânz, când orașul este plin cu distribuitori din toate zonele care fac, evident, aprovizionare. Și tot cam așa, toată ziua!
Urmează periplul de după amiază, când toți cei plecați de dimineață se întorc înspre casă ori merg la cumpărături. Și, inevitabil, urmează parcarea! Mașina noastră este mică și ponosită. Iar locuința, cu chirie, nu include loc de parcare. Deci, dacă nu avem mare noroc, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce rămâne după ce vecinii stabili și-au parcat mașinile lor.
Privește jur împrejur:
– Na, că iar am rămas fără loc de parcare!
– Uite, zic, acolo este un loc liber!
– Nu, este al unui vecin care ajunge mai târziu de la muncă. Nu pot parca acolo. Eh, lasă, că mergem tot la balta mea!
O privesc uimită.
– Ce, ți-ai luat tu o baltă pe aici?
Virează brusc și rulează un pic înspre stânga. În fața blocului, o baltă. Este singura zonă în care mai poate opri mașina. Este ,,liberă” balta, deci oprește, fix în mijlocul ei. În rest, sunt aliniate mașini, una lângă cealaltă.
Peste două ore mă duce la gară, de unde am să iau trenul. În gară, toate parcările sunt ocupate. Sunt atâtea mașini, de parcă toți cetățenii orașului ar fi fost conduși la gară în dorința subită de a ajunge într-un tren.
Ocolim zona de vreo două ori.
– Nu-i nimic, am ochit eu o baltă! Dacă nu s-a ocupat între timp….
Nu s-a ocupat, ne așteaptă. De parcă ar ști a face altceva, decât să aștepte?!
Bălțile sunt, ca orice, de mai multe feluri. Dar, înainte de toate, ele pot fi bune ori rele.
De multe ori ne sunt de ajutor. Chiar dacă, de cele mai multe ori, întâlnindu-le, ne dorim doar să nu existe și, dacă ne ies în cale, le ocolim cu dispreț.

 

Publicat în Diverse | 7 comentarii

După-atâta frig și ceață…

Mai că mi-vine să-mi ,,iau câmpii”, de la atâta ceață, și gheață, și frig! Scot nasul pe fereastră și un aer proaspăt îmi deșteaptă simțurile. Raze de soare se strecoară printre crengile amorțite ale caisului și mă îmbie să ies afară, să le salut. Privesc mai departe un pic, peste gard. Vecina de vis-a-vis, care a trecut demultișor de optzeci, mătură de zor în fața porții.
Sorb fără grabă cafeaua, apoi ies în curte. Da, este o zi tocmai bună pentru măturat! Iau mătura de curte și ies în drum. Trebuie să mențin datina și să-mi înlocuiesc soacra, care nu mai este ori, ea era ,,lider” de grup!
– Bună ziua, tanti Mită! Devreme te-ai pornit!
– Bună ziua, fetiță! Păi, da! Că, nu am închis un ochi, toată noaptea! Că azi e târg și trece lumea în vale și nu apuc să mătur dinaintea porții!
Privesc în jur. Pământul, uscat și bătătorit, ca-n palmă. Nici o frunză, nici măcar un fir de gunoi, adus de pe undeva. Plimb mătura de acolo până acolo, ca să mă aflu ,,în treabă” și ,,în rândul lumii”…
De alături de vecina de peste drum, portița scrâșnește din toți rărunchii apoi, după un pocnet puternic apare, ca o furtună, tanti Ficuța. Este ceva mai tinerică, mai are vreun an până la optzeci.
– Bună ziua! Ce, voi nu dădurăți mâncare la păsări? Ori, asta, la ce să dea, că nu mai are nici gheară, pe bătătură? zice, privind cu coada ochiului pe cealaltă, bag seamă, cu invidie, că i-o luase înainte, iar vecinii vor constata că, iată, țața Mita ce harnică este, iar are măturat la poartă în timp ce ea, Ficuța, nu! Râd înfundat, că doar nu-i pentru prima oară când se repetă replicile astea…
O mașină oprește ceva mai sus. Cu o sacoșă mititică în mână coboară, salutând înțepată, tușa Aurica.
– Bună ziua! îi răspundem la salut.
Iernase în satul alăturat, la copii, care nu mai aveau curajul să o lase singură peste iarnă, de bătrână ce era.
– E” te! Și trecurăți la măturat!
Peste cinci minute apare cu ditamai măturoiul.
– Pe voi când v-au adus? li se adresează celorlalte două.
– Eu am ajuns ieri! îi răspunde Ficuța. Da, asta- și face semn către Mita, care- i surdă, bocnă- asta a venit de cum a plecat, nu știi că nu șade la copii?
– Păi, așa face în fiecare iarnă!
Mai degrabă bănuind decât auzind ce vorbesc cele două, ,,asta” le răspunde tăios:
– Nu șed, că nu vreau! Ce, plec așa, ca voi? Să stau toată iarnă închisă în casă, să nu ies deloc în drum? Să-mi las mâțele să moară de foame? Că știi, Aurico, tu cum ți-ai lăsat cățelul în lanț, iar asta- arată înspre mine cu măturoiul- i-a dus mâncare și apă vreme de vreo săptămână, pănă l-a găsit sugrumat în lanț și i-a dat drumul, și el a plecat, săracu, unde a văzut cu ochii! L-a căutat asta câteva zile. Nu l-a găsit și pe urmă tot tu faci mutre, că ți-a dispărut cățelul… Păi, da, să stau la copii, să se împiedice de mine prin casă… Și să mănânc de trei ori pe zi, la ore fixe, să beau ceaiuri și alte bazaconii, în loc să-mi fierb o ceșcuță de țuică și să beau un pahar de vin! Să stau la altul în casă, să mănânc ici, în odaia asta, și să mă duc alături, tot în casă, să- mi fac nevoile! Cine a mai pomenit una ca asta? Și să stau cu gura căscată într-un televizor, în loc să-mi iau cărligele să fac niște căpute, să am în ce umbla? Da, să umblu în niște papuci, că sunt mare cocoană, eu… Nu tu, preșuri sub picioare, nu, lemn să trosneacă în sobă! Numai gresii peste tot, că am alunecat și, dacă nu mă prindea fie- mea, pe acolo îmi rămâneau creierii, acuș două ierni, când am stat o lună la ei! Și mă gândeam, atunci, într-o dimineață, că se făcuse ceasul zece și eu, dacă eram la casa mea, treceam de trei ori drumul la Catarina lu” Smocu, de mai aflam una, alta, cine se mai duse, care se mai luară… Și mormintele, cui le lăsam? Că nu ați mai dat toată iarnă cu ciobul cu tămâie pe la morminte, că nu mai aveți nici un Dumnezeu…
– Așa, stai aici, ca o sălbatecă! Până te-or găsi vecinii înțepenită în casă! Îi dă replica, pe fugă, Aurica. Că nici barem televizor nu ai!
– Bine că ai tu! Parcă nu știe toată lumea că îl ții de frumos, nu îl pornești niciodată, să nu plătești curent! Și pe mașina de spălat ții ghivecele cu flori, speli rufele în mijlocul bătăturii, cu apa încălzită la soare! Că, de aia te culci odată cu găinile, să nu aprinzi nici becul, că și ăla consumă curent!
Aurica tace mâlc.
– Nu mai bombăniți ca proastele, că ia uite, ce vreme frumoasă! Râde soarele de noi, și vecina asta mai mică!
– Hai, mai repejor că, uite, încep vecinii să treacă în vale!
O vreme se aude doar tărșitul măturii pe drumul ca o spinare ce nu se vrea deloc scărpinată.
,,Iar s-arată soarele”…
După o vreme, Ficuța tresare, deschide cu grijă acul de siguranță ce prinde buzunarul de la șorț și exclamă, grăbită:
– Eu intru, mă sună fie-mea pe oațap! O ia iute la pas, trântind în urmă portița oablă ce stă să se prăbușească .
Mita o privește prostită:
– Fă, ce i-au făcut ăsteia? Că nu prea mai pare în toate mințile? Ce o fi vorba asta, pe ea?
Aurica îi răspunde, bățoasă:
– Ce să fie, proasto? Că ți-am zis să mai ieși și tu în lume! Ce să fie, e așa, ca un fel de feisbuc!
Eu pufnesc în râs neîmpărtășit.
Alte două portițe se trântesc în liniștea uliței.
Mita se apleacă înspre icoana prinsă pe perete și ia stebla de busuioc, o udă în paharul cu apă mare și stropește prin toate colțurile, de trei ori. Privește în jur și, parcă furișându-se de cineva, deschide fereastra dinspre Ficuța și zvârlește cu busuiocul ud, tot de trei ori. Cine știe, poate reușește să-l alunge pe Necuratul și de prin casa ăsteia…
Intru și eu în grabă. Nu am ,,oațap” și nici ,,feisbuc”. Mă simt, oarecum, depășită de vremuri. Mă gândesc serios să dau o ,,raită” printre bloguri. Cine știe, aș putea avea surprize…
,,De-acum, nu ne mai îngheață nasul și picioarele”…

Publicat în Diverse | 6 comentarii

,,Mulțumesc!”

Dau ,,respins’’, unul după celălalt, apelurilor telefonice. Chiar și celui de la ,,mama1’’. Nu, nu am mai multe, am- din fericire,încă- una singură. Cea căreia i-am spus că, dacă sunt la serviciu, există posibilitatea să nu-i pot răspunde, urmând să o sun eu, dacă am timp, iar de nu, o sun seara, când ajung acasă. Dacă însă este o urgență, ,, să insiști!’’. Insistă. ,,Sărut mâna! Ce faci?” ,,Bine!”, zice. ,,Tu, ce faci, ești la servici?”,, Da, la ora asta, sigur că la serviciu, da! Este ceva urgent, că am mult de lucru?” ,,Nu!”, zice, ,, …Așa, voiam să văd ce mai faci?” ,, Fac bine!”, zic. ,,Dacă nu-i ceva urgent, te sun mai târziu”. ,,Ai zis că vii la mine, azi?!”. ,,Da, dar după program!”, ,,Bine, bine, că eu te aștept! Da, la cimitir fuseși?” ,,Da, da!”. ,, Aaa, bine! Înseamnă că îi puseși lui tat’ tău lumânare?”. ,, Da, îi pusei!”. ,, Of, ce bine, mămă, că puseși lumânarea! Îți mulțumesc, îți mulțumesc, din tot sufletul meu!’’.
În vâltoarea zilei nici nu am realizat că mama îmi mulțumise că am pus o lumânare taicuțului meu, la căpătâi!
Era seara lui 2005. Ninsese, doar că mult mai mult decât acum. Se deschiseseră toate porțile cerului. Niciuna, cât de mică, nici măcar o ferestruică, nu a mai rămas ferecată. De aceea a căzut toată zapada din cer, pe pământ. Ori, poate, atât de mult ni se strânseseră păcatele, pe care zăpada le mai acoperea, uneori, iarna, încât în iarna aceea aproape că nu mai era de ajuns, să ni le acopere… Ca și în noaptea asta, satul luase, parcă, foc. Din toate părțile, ca și în noaptea asta, se ridicau flăcări către cer. Brațele oamenilor disperați, înalțate către Dumnezeu. Se păzeau fântânile satului și se auzeau chiote de voie bună pe toate ulițele.
Aveam părinți sănătoși și ,,în putere”, cum se spune la noi, la țară. Chiar dacă mai greoi, tăicuțul, cu treisprezece ani mai mare decât mama, își purta anii cu demnitate și frumusețe. Înalt și drept, cu obrajii îmbujorați, mereu calm și zâmbitor. Locuiau în sat, cu fratele meu.
Atunci, tot așa, a sunat telefonul și vocea mamei mi-a părut ireală ,,Vino, repede, că moare ta’tău!”. Nu știu în cât timp, prin troienele de afară, am parcurs cei vreo doi sau trei kilometri care ne despart. Părea că el murise și nu mai știu decât că îmi frângeam mâinile de durere. Până în clipa în care, tot pe jos, tot prin troiene, a apărut doctorița noastră, pe care o anunțasem. Mai știu că a luat un ac, acela i-a scăpat pe jos, fiindcă avea mâinile înghețate de frig. Apoi a zis ,,Dacă îi fac injecția, risc o infecție, dar poate îl ajută să-și revină. Dacă nu-i fac injecția, oricum, va muri!”. Nu știu ce a avut în fiola aceea fiindcă, într-adevăr, a început să respire. ,, Încercați să ajungeti la spital, am sunat la Salvare. Îmi pare rău că trebuie să îți spun, șanse nu prea mai sunt!”.
Salvarea nu a putut ajunge, am aflat că era pe drum, împotmolită în nămeți. Între timp, a ajuns soțul meu. Conducea o mașină bună. ,,Hai, să mergem!”. Toți cei care se strânseseră în jur spuneau că nu se poate circula, că toți cei care încercaseră rămăseseră împotmoliți în zăpadă. Soțul este Taur și Ion. Atunci nu m-am gîndit la asta, nu ascultam vreun zodiac și nici nu plecam prea mult urechea la religie.
Pe tăicuțul l-au dus la mașină cinci sau șase bărbați, într-o pătură. Înafara faptului că respira, nu mai dădea vreun alt semn de viață. Mașina a mușcat fiecare felie de zăpadă, printre fulgii grei și denși ce continuau să cadă. A părut o veșnicie. Cuprinzându-l cu brațele, nici nu mai știu ce invocam. Soțul, cu geamul lăsat, își ruga tot timpul mașina ,,Hai, știu că poți! Vom reuși, știu că vom reuși! Să nu ne blocăm nici pentru o clipă, altfel, aici rămânem! Măcar să nu pierdem firul drumului, să nu ieșim în câmp ori să o luăm în cine știe ce direcție, că nu se vede drum, nu se vede nimic! Doar zăpadă, și atât!”
Am reușit să ajungem la spital. De gardă era un medic anestezist. După ce l-a pus pe aparate și a aplicat medicamentația de urgență, mi-a spus: ,, A făcut un edem pulmonar. Nu vreau să vă supăr mai mult decât sunteți dar să știți că aici, în spitalul nostru, doi medici, directori ai spitalului, au murit, de la edem pulmonar. Șansele de supraviețuire sunt minime”. Mai știu doar că i-am răspuns da: ,, da, dar noi nu suntem directori…”. Țipam, îl imploram pe Dumnezeu, spunându-i că nu se poate! Îl strigam pe tăicuțul, spunându-i că nu vreau, și nu vreau, și nu se poate, ca el să moară!
A revenit la viață.
La câteva zile, atunci când a fost bine, am sărutat mâna doctoriței, spunându-i că ea a fost aceea care i-a redat viața, fiindcă a ajuns în timp util să-i aplice primul tratament.
– Se poate să fi fost și eu. Însă cred că eu am fost doar o verigă dintr-o înlănțuire. Ce se întâmpla dacă nu ajungeați la spital, atunci când pe drum era urgie și nimeni nu putea circula, și ați fi rămas împotmoliți prin nămeți? Sau dacă, odată ajunși acolo, nu s-ar fi întâmplat ca de gardă să fie un anestezist care este foarte bun? Nu, a fost întreagă magie ceea ce s-a întâmplat cu tatăl tău!
În fiecare an, de atunci, mă gândesc la această noapte ca fiind magică.
Ce să fi fost în urmă cu atâția ani, în noaptea aceea? Poate Boboteaza? Să fi fost, poate, o zi sfântă, care urma să vină, al cărei nume îl purta șoferul?
…. Și-a revenit și a mai fost alături de noi timp de încă zece ani. Dacă au fost mulți sau puțini, dacă au fost de ajuns, știu și eu și voi toți.
De mult timp încerc să scriu o poveste de dragoste. Nu stiu dacă voi reuși vreodată. Căci singura care merită scrisă este cea despre cât de mult mi-am iubit părintele. Și nu cred că voi fi în stare să o aduc la nivelul la care merită.
Deci, cum vă povesteam, mă sună mama, să-mi mulțumească, mie, fiica tatălui meu, că am reușit să-i duc o lumină la căpătâi, și să-i spun cât de mult îl iubesc!…

Publicat în Diverse | 6 comentarii

Doamne de poveste de la țară (12) – Crina

Bate un vânt tăios. Chiar dacă soarele trimite sulițe, sunt ascuțite precum colții unui fierăstrău. În spatele meu, un gard de sârmă ghimpată, ponosit, își arată neputința de a mai proteja o grădină neîngrijită, toată, numai buruieni uscate. În stânga este drumul din marginea satului, pe care pașii trecătorilor frământă nămolul, lăsând în urmă amprentele încălțărilor ce îl străbat. Frigul trece dincolo de haina din fâș și căciula de blană, amândouă, la fel de vechi ca și mine. Simt nevoia să mă încălzesc.
*
Sunt în fața aceleiași porți. Am ajuns aici pe același drum de pe marginea satului. Chicotind și sărind de pe un picior pe altul, învârtind, prin țărâna încinsă, o coardă chinuită care nu se plânge de nimic. Nici de palmele ce o țin strâns, nici de faptul că ne ciondănim și o trecem de la una la cealaltă, după cum ne este cheful. Privesc ochii Crinei, colega mea de bancă, ochi ce râd mereu, cât pentru toată ființa ei. Sunt verzi, ca două pietre de smarald. La școală eram ,,de dimineața’’ și, de cum am ajuns acasă mi-am lăsat ghiozdanul la ușă și am zbughit-o pe poartă, alături de Crina. Am luat la pas ulița și, la margine, la dreapta, am pornit înspre casa ei. Bine ar fi fost și la mine, numai că leagănul meu se rupsese, și noi avem chef, azi, de leagăn! Deci mergem la ea, că are un leagăn bun și care ne încape pe amândouă. Şi, în plus, tanti Anica nu cultivă roșii în grădină, încât să ne pună, imediat, la treabă, așa cum ar fi făcut mama. Azi a făcut gogoși din pâine, mari, albe, cu mult zahăr pe deasupra. În mare grabă mâncăm, una pentru fiecare, de ajuns să ne înșele foamea. Ne grăbim, că avem chef de leagăn, încă de la prima recreație ne venise acest chef! De asta nici nu am mai fost prea atente la ultima oră de matematică, așa că, după ce ne vâjâim suficient în leagăn, intrăm în casă. În camera de la drum este răcoare. Sunt atentă la ochii ei, care și-au accentuat verdele, de smarald. Fața îi este alungită, forma ochilor, la fel. Este șatenă, uscățivă, veselă și frumoasă. Scoatem cărțile din ghiozdanul Crinei și tălmăcim lecția pe care nu o prea băgaserăm în seamă în timpul orei. Rezolvăm pe fugă şi câteva exerciții, le dăm ,,de cap” cu destulă ușurință. Mă hotărăsc să plec acasă. Dar, mai înainte, luăm un pic și gramatica la revizuit. Nu îi place să învețe. Îi place să meargă la câmp, cu căruța. Eu nu am căruță. Ea, da, și are și un cal frumos, mare, alb, pe Blanc. ,,Să te petrec”, zice, ,,hai!”, zic, și pornim în goană, pe margine (casa ei este ultima de pe uliță). Trombe de țărână se ridică în urma noastră.
A doua zi ne reîntâlnim, în bancă. Nu știu ce-i face panglicii aceleia, că mereu i se lasă într-o parte! Şi ochii aceia, verzi, îi sticlesc… ,, Mâine nu vin la şcoală, merg cu tata și cu Blanc la câmp, la arat”. A doua zi, nu vine. Când ajung acasă, un fluierat puternic mă scoate din letargie şi pe ferestră o văd, cocoţată în căruţă. ,,Hai, dăm o tură, trebuie să plimb calul!”. Blanc izbește pământul uscat cu copita. Pornește în galop și coama albă îi flutură în raze de soare. La fel și coama ei, cocoțată pe creștetul capului, flutură, de o parte şi de alta a ochilor verzi.
Nu ne-am văzut prea des după cei opt ani de şcoală în care, zi de zi, eram umăr la umăr, în banca a doua. În câteva rânduri doar ne-am revăzut. S-a îndrăgostit și s-a măritat devreme, Crina. Când veneam de la serviciu, auzeam, din spate, tropot de cal pe șosea, însoțit de un strigăt vesel: ,,Păzea!”. Mă trăgeam iute într-o parte. O vedeam atunci, râzând, cu fața arsă de soare, cu ochii scânteind, cu hățurile în mână. Venea de la câmp ori trecea către câmp.
Plecase apoi din țară, ca să-și poată crește copiii, nu avusese altă soluție. Se despărțise de ,,marea iubire’’. De o vreme, se întorsese să-și crească nepoții aici, acasă. M-am trezit luată în brațe și îmbrățișată furtunos. Venea de la muncă, din străinătate. Era schimbată complet. Doar ochii verzi și coama de cal mai rămăseseră…
Ne-am mai întâlnit de câteva ori, întâmplător, pe stradă. Mă cuprindea cu brațele, mă cuprindea cu ochii de smarald, de fiecare dată.
*
Ce rece este vântul acesta, uscat, de decembrie! Printre coroanele agățate de o parte și de alta a dricului, privesc fix în ochii verzi ce-mi râd din fotografia aninată în colțul casei. Vocea predicatorului răsună în marginea de sat. Câteva mașini trec dintr-o parte în cealaltă. Oameni cenușii ascultă în tăcere. Un cățel rătăcit se învârtește în jurul lui Blanc, care bate din copită. Pornește, în zi de Crăciun. O duce pentru ultima oară. Ochii verzi din fotografie mă fixează. Frământ nămol, din țărâna de odinioară. Lacrimile ce șiroiesc la vale, vântul le usucă. Merg în neștire. În ochi mă privesc două boabe de smarald. În urechi îmi țipă un fluierat.

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 2 comentarii

Case triste, în toamnă…

 

Plec la drum, în zi caldă de toamnă, cu pași grăbiți, pe ulița îngustă. Nu-i asfaltată, nici măcar pietruită. Dau binețe în stânga și în dreapta, căci mulți vecini sunt deja pe punctul de plecare spre câmp. Ba, unii chiar s-au întors, au căruțele încărcate cu știuleți de porumb. Gospodăriile, frumos aliniate, râd în soare, vesele și ele că a început campania agitată a belșugului. Un zornăit puternic mă face să mă dau în lături: vecinii dinspre deal răstoarnă remorca încărcată, și numaidecât o grămadă moțată cu porumbi lucioși, voioși și ei că au ajuns acolo unde le este locul, se înalță alături. Toată ulița este clinchet de veselie și voie bună, de strigăte. Râsete în toate culorile îmi gâdilă auzul.
Bucuria oamenilor pare a se transmite caselor. Proaspăt vopsite în toate chipurile, după gustul fiecărei familii. Sunt amuzante așa, în toate nuanțele lumii! Desigur, sunt asortate, dumnealor, nu credeți că nu! Cu gardurile fie din lemn, fie din ciment, fiecare după moda vremii și starea gospodarului. E, sigur că aceia mai înstăriți au case mai făloase! Observ însă că acelea mai modeste sunt încă mai vesele, căci o mulțime de prichindei mucoși aleargă prin curți. Un bunic ce aduce căruța de la câmp îi prinde, pe rând, pe pici în brațe drăgăstoase și îi așază binișor pe frunzele puse de așternut deasupra porumbului. Căței latră și se învârtesc în jurul lor, nemaivăzându-și capul de atâta fericire. Tocmai ce au pus la respect niște mâțe lascive ce se tolăneau pe prispă, alungându-le pe nu se știe unde.
Imi dau o stare de bine, de euforie, toți oamenii aceștia, cu toți picii lor gălăgioși. Îmi râd casele în față, cu ferestrele lor larg deschise, dinspre care flutură perdele mai simple ori mai îmbobocite, la fel, după gustul fiecărui gospodar… Sunt în largul meu, în lumea în care mă aflu de când mă știu, printre oamenii pe care îi cunosc atît de bine, cărora le cunosc tabieturile și sufletele.
E-atâta bucurie, atâta veselie în jur, încât nu am cum să nu mă molipsesc! Încet, oamenii au pornit spre câmp. Pe măsură ce mă apropii de serviciu, satul pare mai liniștit. Au rămas ele, casele, fluturîndu-și perdelele, cu ușile deschise larg, urându-le spor la muncă. Au rămas în urmă, de parcă i-ar aștepta cu brațele deschise să se întoarcă cu rodul anului. Ca să poată ele să se închidă, ca să poată ele să-i cuprindă cu brațe vânjoase, să-i adune laolaltă, în jurul focului. Să-i poată ele strânge la povești la gura sobei, pe toți, pe bătrâni, tineri și prichindei. Acolo unde vor face planuri pentru anul care vine, acolo unde își vor spune poveștile și depăna amintirile, își vor sărbători bucuriile și îneca tristețile.
*
E toamnă. Diminețile sunt reci și după amiezele însorite.
Nu mai hurducăie care pe drum, încărcate cu știuleți. Nici voci vesele și agitate ce pregătesc zi de recoltă, nu tulbură liniștea dimineții. Parcă niște motoare se aud, semn al unei modernizări incipiente.
Cei cinci maidanezi mă petrec până la poartă, având grijă să-mi lase ,,suveniruri”pe haine. Mâțele, vreo șapte sau câte or mai fi, cărora le spunem ,,porumbei”, mă privesc, aliniate pe acoperișul casei. Celelalte trei, care au ,,socializat”, sar peste gard și mă conduc până la șosea, ca de obicei.
Iau ulița la pas, în drumul zilnic spre muncă.
Azi nu prea mai am pe cine saluta. Nu mai sunt oameni pe la porți. Nu mai trec nici care pe drum.
Când îți trăiești viața la țară, capeți o seamă de tabieturi, care se înrădăcinează bine. Printre acestea, deloc puține, se află acela de a saluta în stânga și în dreapta, atunci când mergi pe drum. Nu-mi pot așadar înfrâna obișnuința, dobândită în timp, de a saluta la tot pasul.
Gestul reflex de a înclina capul către stânga ori dreapta, mă face să-mi dechid ochii asupra caselor ce străjuiesc drumul. Garduri scorojite de soare, ploi și vânt ocrotesc curți bătătorite. Casele, până nu demult vesele și cu ferestrele-ochi larg deschise pentru a-i petrece și primi pe gospodari, au amorțit în curți demult nedereticate, printre ierburi ce le ajung deseori până la streașină. Au porți atât de ruginite încât nici nu știu dacă se mai pot deschide vreodată. Și nici nu par a-și dori să se mai deschidă. Ferestrele întunecate, acoperite cu obloane fripte de arșiță și năpăstuite de vânt și ploi, par pleoape uscate, închise peste ochi adormiți, asemenea ochilor ce au plâns prea mult și cărora izvorul lacrimilor le-a fost secătuit. Frunze arămii acoperă curțile, acoperișurile. Nu mai sunt câini, au plecat care pe unde s-au priceput mai bine. Doar mâțele mai dau târcoale, căci ele rareori își părăsesc locul în care s-au născut. Pleacă și colindă, căutându-și hrană, dar se întorc, iar și iar… poate, cine știe?…
Bătrânii s-au dus. Tinerii au plecat demult din sat, își caută un trai mai bun prin străinătate.
Cine știe?… Poate se vor întoarce, să spoiască pereții caselor, să ridice obloanele ferestrelor. Poate se vor întoarce să le oblojească rănile. Să repare despicăturile pereților, să înlocuiască geamurile ciobite, în timp ce își adună și cioburile sufletelor lor. Poate se vor întoarce să șteargă praful de pe lacra bunicii, să așeze în ea o nouă zestre, să încingă horele pe la nunți… Să se adune în drum ori în piață, să depene povești, să-și împărtășească durerea, bucuriile și amintirile.
Poate se vor întoarce să facă rânduielile celor duși și să le sărute mormintele…
Mă plec în fața frumoaselor triste. Le dau binețe. Îmi doresc să le dau viață, îmi doresc să le pot oferi speranță. Nu știu cum aș putea reuși. Nu singură.
*
Aud bocănituri puternice în spatele unui gard scund și învechit. Mă apropii, curioasă. Câțiva oameni în salopete pregătesc o betonieră. O pereche de tineri frumoși râd în hohote, printre muncitori. Fata ține strâns la piept un bebeluș bucălat. Tânărul ei soț strânge cu mâna dreaptă, căuș, mânuța unei fetițe toată, numai zâmbet.
Pe prispa casei flutură un tricolor.
Mă cuprinde o stare de bine.
Pornesc la drum cu zgomotul ultim în gând. Trec pe lângă case singure, trec pe lângă case triste, în toamnă. Le salut, le dau binețe. Știu, nu voi reuși să le încurajez și să le dau speranță, doar eu, voi reuși însă împreună cu aceia pe care tocmai i-am lăsat în urmă, cu zgomotele lor.
Și, poate, cu ajutorul câtorva umile rânduri…

Publicat în Diverse | 12 comentarii

Doamne de poveste de la țară (11)- Toporul

– Grea iarnă va fi anul ăsta! Zăpada, cât casa o să fie, și temperaturi de minus grade, așa au zis la televizor!

-Minus grade, câte, țață Mărie?

-Nu știu eu, așa au zis ăștia, la televizor! Ce, eu sunt proastă, nu știu ce am auzit?

-Păi, da, cum să nu știi?! Că astăvară ai auzit matale, tot la televizorul acela, că ,,vin ploi mari”, că ,,o să plouă ,,litri pe metru pătrat’’, da, câți, nu știu! Și de aia ne-a plouat, de e pământul zadă, nici usturoiul nu am putut să-l punem în grădină până acuș. Ne uităm cu ochii pe cer, să vedem când vin litrii ăia, câți, nu știu, de care ai tot auzit matale la televizor…

Vorbele acestea, auzite ori de câte ori când mama soacră avea întâlnirea de lucru pe băncuța de la poartă, unde se strângeau mai toate vecinele, îmi revin adesea în minte. Astfel încât, în fiecare sfârșit de toamnă, mă aliniez ,,trendului’’ de a umple curtea cu lemne, cărbuni și orice alt combustibil solid în vogă, pentru a alimenta cu îndestulare centrala ce pare să nu se mai sature. Desigur, vecinele concurează încă din toiul verii, tocmindu-se aprig cu toți cărăușii ce apar pe drum. Fac o afacere, le cumpără la un preț bun! Că doar nu degeaba zice proverbul ,,omul gospodar își face vara sanie și iarna car’’…

Așa încât am de pe acum curtea doldora cu lemne ce așteaptă să fie tăiate și puse la adăpost.

*

Obișnuită fiind să sparg lemne, am luat toporul și am început să sparg ,,subțirelele’’, acelea folosite la început, pentru aprindere, apoi din ce în ce mai robuste, cât să țină focul timp mai îndelungat. Este și aceasta o știință, de a sparge lemne. Brațele trebuie să fie relaxate, mai încordate doar când ridici toporul în aer, decât atunci când izbești cu el. Este necesar să fii atent cum poziționezi lama toporului. Riști altfel să lovești cu partea lemnoasă a acestuia, care se  poate rupe. Și mai riști să nimerești un chituc noduros iar toporul să ți se întoarcă arțăgos înspre față, admonestându-te pentru neatenție și nepricepere. Nu-i bine nici dacă lovești mai spre marginea butucului, fiindcă atunci se desprind așchii mici care zboară prin aer desigur, în nici o altă direcție decât înspre fața ta… Exact ultima variantă am aplicat-o și, până să-mi fi dat seama de ceea ce se întâmplă, am simțit o fierbințeală la ochiul stâng. Am dus repede mâna, protectoare, am apăsat puțin și, cu teama că ochiul mi s-a prins în palmă, am desprins mâna apoi. Am constatat că se află totuși, intact, la locul său. Doar fața mi s-a înnegrit și așa a rămas, timp de vreo două săptămâni.

De atunci, nu am mai avut curajul să sparg lemne.

*

,,Trimit pe cineva priceput să spargă lemnele, cu asta se ocupă, în sat ’’…

Merg în grădina aflată peste drum, unde este depozitată stiva de lemne.

Salut, apropiindu-mă. Îi văd spatele, acoperit de o mantie cenușie, lungă. Nu mă aude sau nu vrea să o facă. Cu mișcări constante, lente, înalță toporul. Îl lasă apoi în jos, peste chitucul care se crapă în două. Ridică jumătatea, își reia mișcarea. Despică iar și iar, lemnul uscat.  Privesc cu fascinație și respect cum bucățile de lemn sar în lături, de parcă se predau în fața toporului iscusit. Rămân astfel preț de minute bune. Îmi spun că omul ori nu stă bine cu auzul, ori nu poate vorbi, de nu mă bagă în seamă. Ciudat, nu pare să aibă o alură pe care m-aș fi așteptat să o aibă un spărgător de lemne! Brațele doar  le bănuiesc a fi vânjoase, după hotărârea cu care prăvălesc toporul în creștetul lemnului. În așteptarea mea de a fi luată în seamă observ, spre una dintre marginile movilei de lemne, o altă siluetă. Mai mică mult decât cea aplecată asupra lemnelor, care nu mă ia în seamă, îmbrăcată însă la fel cu aceasta: aceeași pelerină, lungă, cu glugă, cenușie. Adună lemnele ce au sărit mai departe și le așază, pe rând, într-o moviliță. Mi se pare că am nimerit, din greșeală, în decorul unui film. Silueta mai mică ridică acum capul, plecat până atunci. Doi ochi mari, negri, mă fixează întrebători. Pe spate mă trec fiori. Îi vorbesc, nu mai știu ce anume. Mă privește în continuare, sobră, cu ochii aceia pătrunzători. Toporul își încetează mișcările. Silueta înaltă, pe care o văzusem până acum doar din spate, prin mantia lungă, cu gluga largă, se întoarce către mine. ,,Am terminat. Te costă 50 de lei’’. Cu greu evadez  din privirea lucitoare, adâncă, neagră.

Parcă am rugat-o să să vină în casă, cu fetița, să mănânce ceva. Parcă am rugat-o să intre  pentru o cafea și un pahar cu lapte, măcar. M-a refuzat cu o voce gravă și tăioasă, în același timp.

Îi întind 100 lei. ,,Am spus 50!’’. Din buzunarul adânc scoate 50 de  lei, pe care îmi ordonă, din priviri, să îi primesc. Nu mă pot opune. Se îndreaptă spre silueta micuță, îi prinde mânuța în mâna ei puternică. ,, Bună ziua, cucoană! Să-mi trimiți vorbă când mai este nevoie’’.

Le privesc cum se îndepărtează. Au o ținută impunătoare, mândră. Mintea scurmă printre amintiri. Găsesc ochii, le aflu și chipul: o față luminoasă, încadrată de  unduirea unui păr lung până în brâu; statura, vocea, trupul frumos, drept, așa cum era acela ce se îndepărta cu pași sacadați. Fața din amintire însă este veselă și binevoitoare, în contrast cu aceea ce mă blocase, sobră și tăioasă. Mă gândesc că este prea izbitoare asemănarea cu șefa promoției mele din liceu. Tot ea a fost și ,,miss’’ la balul de absolvire, fiindcă nu era în promoție fată mai frumoasă decât ea! Sunt sigură acum, este aceeași, nu poate fi alta! Ce meandre purtaseră destinul ei până aici? Nu știu, acum nici nu vreau să-i aflu, povestea.

Privesc toporul obosit, lăsat pe grămada de lemne. Lama lucește. Prind lemnul rotunjit ce o susține. Simt căldura palmelor ei. Îl ridic, îl înalț către cer. Îl las în jos, prăvălindu-l peste lemnul ce așteaptă să-i despic țeasta.

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 16 comentarii

Plecările

ecaleopi

Plecările

Plecările nu sunt deloc simple, sunt atât de felurite. Sunt plecări care prezintă o perspectivă în viitorul foarte apropiat. Sunt cele mai simple plecări. Sunt plecările la serviciu, cele de zi cu zi. În ele vezi viitorul imediat. Acestea pot fi anoste, monotone, pot fi banale, fiind cotidiene. Pot fi şi entuziaste, în funcţie de cât place fiecăruia dintre noi slujba, şcoala…

Sunt plecările la shopping, la piaţă, cele care ar fi , să zicem, mai înviorătoare, dat fiind scopul lor, care ar trebui să fie mai relaxant. Dacă, desigur, mergi la un shopping cu portofelul echipat corespunzător necesităţilor. Căci poate fi şi trist, dacă nu dispui de suficiente resurse, încât să-ţi permită tot ce îţi doreşti, şi pleci cu o listă calculată la bănuţi…

Ar mai fi plecările în concedii, excursii care, de departe, sunt cele mai plăcute. Acestea în mod sigur binedispun pe toţi cei care le…

Vezi articolul original 259 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 1 comentariu