Episodul 3 – Bel şi Papu

ecaleopi

,,E primăvară iar, şi îmi vine să mă îndrăgostesc, dar parcă am de cine…! IMG_0035Că asta stă tot cu nasul pe sus, parcă-i o mimoză. E tare pudică, dumneaei! Abia aştept să vină vreo maşină în curte, deşi s-au rărit de tot în ultimul timp. Atunci pot să mă mai furişez, să dau iama prin deal, pe la uşuratica aia de la răscruce. Dacă am mai mult noroc, şi mă ia el în grădină, unde mereu îl ajut să adune puii scăpaţi din coteţe, poate ies prin spatele curţii. Eee, acolo-i altceva, e aia frumoasă, ‘năltuţă, din uliţa ailaltă… Ea chiar mă iubeşte! Mi-a dat de înţeles, ce naiba!

Toate s-au schimbat de când a murit Ursu, ăla mare şi alb. Pe urmă, ne-a murit şi baba, care stătea vara cu mine la umbră, pe scară, şi mă mai pieptăna uneori. Şi îmi punea mereu apă rece în castronel, că…

Vezi articolul original 573 de cuvinte mai mult

Reclame
Publicat în Diverse | 1 comentariu

Episodul 2 – Papucel

ecaleopi

Negru, cu puţin alb pe la picioare şi doar un pic de alb în jurul boticului. Ochii negri şi cele două pete mici, deschise la culoare, de deasupra lor, lasă impresia, mai ales când doarme, că acestea două sunt, de fapt, ochi. Picioare scurte, puţintel crăcănate.

,,Să ne însemnăm terito163312_468476759881943_1460917936_nriul. Aşa… şi aici, şi aici…. Că, de acum, se pare că va fi noua mea casă. Mi-e dor de mămica mea, tare dor! Şi de frăţiori mi-e tare dor! Ciudata asta, care stă numai prin casă – ori se ţine scai după stăpână-sa, atunci când iese afară – îmi aruncă o privire rea, atunci când  mă bagă în seamă. Nu se uită la mine, ca la un câine! Las’că mă fac eu mare, îi arăt eu ei! Mie îmi place să stau afară, în curte, este frumoasă curtea. Mai privesc printre gard, la ăia doi, mari, din lanţ. Mă…

Vezi articolul original 665 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 1 comentariu

Un altfel de tricolor…

– Pfuu… Ne-a tăiat mâţa neagră, calea!

– Repede, repede, trei paşi înapoi, toată lumea! Aşa…Unul, la stânga, altul, la dreapta. Toată lumea, scuipat în sân!

,,Toată lumea’’ suntem trei: eu, Cristi şi Cornica. Eu, şatenă. Cristi, blondă, înaltă, ochi verzi, superbă! Cornica, o brunetă frumoasă, mai scundă decât noi, cu un chip plin de  bunătate şi modestie.  Împreună mergem la şcoală, şi tot împreună ne întoarcem, după opt ceasuri petrecute, cum altfel, decât tot împreună?

Azi, ca de obicei, ne despărţim la şosea, în dreptul poştei. Cristi porneşte la stânga, Cornica, la dreapta. Eu mai merg, cale de două uliţe.

Dimineaţa, ne întâlnim în acelaşi loc, în care ieri ne despărţiserăm. Toate purtăm uniformele bleumarin, ca acelea ale liceenelor, deşi nu suntem, încă.

Cristi nu poartă bentiţa albă peste păr. Nu îi place să o poarte. Cornica poartă una subţire, potrivită părului ei mătăsos. Bentiţa mea îmi atârnă la gât. Abia la poarta şcolii, o ridic pe păr. Îmi place să o port, îmi eliberează faţa de claia de păr, înfoiat, pe care nu-l sufăr.

Azi, repetăm Bucegii, să-i mai intre în cap Cornicăi, ea uită cam repejor…

La ore ne descurcăm, fiecare, cum se pricepe mai bine. Azi  ,,mâncăm’’ , bătaie, toată clasa! Un singur coleg scapă nepedepsit, cred că profesoara de matematică a obosit tot lovindu-ne la palme! Numai Pitagora este de vină, nimeni altul, cu teoria asta a lui! Tot restul orei, stăm  cu palmele încinse lipite de picioarele reci, de metal, ale băncilor… La auzul clopoţelului, parcă ,,ne ia cu mâna’’ toată durerea şi, râzând în hohote, o zbughim afară, în curte. Pe banca de lângă fântâniţă, ne dumirim, în sfârşit, şi asupra teoremei. Ce bine ar fi fost dacă am fi făcut asta mai devreme… Sau, poate, nu?

Duminica, stăm la şosea. Ne jucăm, repetăm lecţii. Azi ne-am vorbit să fim tricolor: port veşnica rochiţă roşie, în cloş, Cristi poartă pantalon scurt şi o bluză galben pai, care devine una cu părul care îi curge pe umeri. Cornica are o salopetă, albastru. La colţ, a venit şi Lena, alături de căruciorul ei faimos, cu îngheţată. Luăm câte una. Nu avem decât  un leu, de fiecare. Ne despărţim râzând.

Azi dezbatem regula de trei, compusă. Cristi a priceput-o, din prima! Eu, nu, şi nu! Cornica ne ascultă, speriată. Se plâng amândouă de compunerea pe care o avem ca temă la ,,română’’. Cristi s-a chinuit toată după amiaza să scrie ceva. Cornica nici măcar nu a reuşit să încropească mai mult decât câteve fraze. Râd de îngrijorarea lor. Cum să îţi fie greu să scrii o ,,compunere’’?

*

-Îmi scrie o tipă pe FB, de prin Austria. Mă întreabă dacă sunt soţul tău, zice să-i transmit numărul de telefon. Una, Cristina…

Sun, vorbim, sporovăim. Nu ne ajunge timpul.

– Despre Cornica, mai ştii ceva?

– Nimic. A venit în sat, după ce i-au murit părinţii, a vândut casa şi a plecat, mi-a promis că mă mai caută, însă nu ne-am mai auzit, de atunci!

*

A apărut floarea de salcâm şi îmi îmbată simţurile. Ajung în dreptul fostei poşte.  O mâţă neagră îmi taie calea.

Publicat în Diverse | 1 comentariu

Dragă Eda…

Dragă Eda,

 

Mă bucur foarte mult să te cunosc!

Cândva, demult, am fost şi eu o fetiţă mică, aşa cum eşti tu acum. Şi mie îmi plăceau foarte mult florile. Îmi plăcea şi mie, foarte mult, să desenez. Îmi doream să am creioane şi acuarele frumoase, dar nu leam putut avea. Eu, draga mea Eda, am vrut să devin doctoriţă, aşa cum şi tu îţi doreşti. Nu am putut ajunge doctoriţă, din cauză că părinţii mei nu au putut să mă susţină, cheltuielile pentru şcoală erau peste putinţa lor.

Mama mea îmi citea poveşti şi atunci când şi eu am învăţat să citesc, mi-am dorit să  citesc toate poveştile din lume! Însă  nu am avut această posibilitate, nu am putut avea toate cărţile cu poveşti, pe care mi le-am dorit…

Când m-am făcut mare, am reuşit să citesc mai mult. Şi, dacă nu am putut desena, aşa cum tu o faci, am început să citesc mai mult, să scriu mai mult. Citind, am aflat şi te-am descoperit pe tine! Şi pot să scriu despre tine şi să îţi mulţumesc! 

 

16_Eda_5-ani-mic-640x480

Fiindcă eu abia acum am citit Mica Sirenă, şi am aflat despre ea.  Pentru că tu îţi doreşti să fii mereu o mică sirenă, am vrut să ştiu şi eu cine este! Am citit povestea şi am aflat că tu, ca şi mine, iubim foarte mult oamenii şi vrem să trăim în mijlocul lor. De aceea ne plac atât de mult poveştile, pentru că sunt cu ei şi despre ei.

Sunt sigură, dragă Eda, că tu vei deveni doctoriţă, fiindcă eşti şi harnică, şi pentru că îţi doreşti foarte mult acest lucru. Ştiu că nu vei aduna stridii în păr, care să îţi arate rangul, ci cununi de crini albi, cu petale de mărgăritar, care te vor înnobila! Tu mă determini să-mi caut visele ascunse în sertar, să le aduc la lumină, să vreau, din nou, să mi le împlinesc! Mai ştiu că iubeşti şi lumea în care trăieşti acum, în care eşti iubită, dar îţi doreşti o lume mai largă, a tuturor oamenilor, pe care îi iubeşti atât de mult!

Vrei să mă primeşti şi pe mine în lumea ta?

Şi, ştii ceva? Dacă oamenii nu ne vor iubi îndeajuns încât să ne transforme din spumă de mare şi să împărtăşească şi cu noi fericirea lor, să ne păstreze printre ei, vom zbura împreună spre ţările calde, să ducem acolo răcoarea, să împrăştiem în aer mireasma florilor, să aducem mângâiere şi înviorare! Şi după ce, împreună, vom face noi tot binele pe care îl vom putea, vom lua parte, poate, şi noi, la fericirea oamenilor. Şi, dacă nici atunci nu ne vor iubi, vom urca, noi două, pe un nor trandafiriu şi vom pluti spre cer…

Eşti o fetiţă specială şi sunt sigură că toate dorinţele ţi se vor împlini, fără ca vreo vrăjitoare rea să îţi ceară în schimb lucruri dragi ţie. Eşti o fetiţă deosebită şi ştiu că toţi oamenii care te vor cunoaşte te vor primi în lumea lor, te vor răsplăti cu toată dragostea lor!

Îţi scriu această scrisoare pentru a răspunde mesajului pe care mâna ta, cu flori şi speranţe, mi l-a transmis! Îţi mulţumesc din nou, dragă Eda, pentru că m-ai ajutat să aflu Mica Sirenă, pe care eu nu o întâlnisem până acum!

 

Când eram copil, mama îmi citea poveşti. Vremea copilăriei însă a trecut demult, şi am cunoscut-o pe Eda, o fetiţă minunată, iubitoare, care m-a ajutat să mă întorc în timp. Şi să mă întreb: cine este ,,cineva’’ care îi citeşte Edei poveştile, care îi plac atât de mult? Cine îi călăuzeşte condeiul, cine o ajută să îmbine culorile? Are o mică familie, pe aceia care se află la centrul de plasament, dar ea, din dragoste faţă de oameni, îşi doreşte ca întreaga noastră familie, a oamenilor, să o primească. Şi ea vrea să dea tot ce este mai bun pentru ei, să îi răsplătească, devenind ,,doctoriţă’’. Copiii din centrele de plasament pot fi consideraţi copiii noştri, sunt viitorul de care ne agăţăm cu disperare! Doar prin ei ne vom putea împlini idealurile, eu, tu, întreaga societate!

Măiestriei fotografului Horia Manolache, cu experienţă semnificativă în proiecte sociale artistice în Bucureşti şi San Francisco în cadrul Mână cu Mână, datorez şansa de a fi aflat despre copiii instituţionalizaţi, printre care am cunoscut-o pe micuţa Eda, care are doar cinci ani. Artistului grafic Gabi Toma îi aduc mulţumiri pentru că, dacă nu ar fi  însufleţit cu ilustraţii şi texte cuvintele exprimate de copii, nu aş fi reuşit să descopăr  personalitatea lor, personalitatea Edei!

Astfel am ajuns să iubesc o mică sirenă…

 

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Ziua Florilor

ecaleopi

red-of-passion Frumoasele fotografii le găsiți la https://photopaulm.com (Paul Militaru)

Sub stropii reci, gri, ce au început să curgă, pornesc, la pas. Cu degetele strânse, arc, duc geanta cea de zi cu zi, aceeaşi, sobră, nelipsită. Cele ce fac, azi, diferenţa sunt tovarăşele de drum, şi ele strânse, de frig. Sunt şase: patru garoafe roşii şi doi trandafiri, roşii şi ei. Eu sunt grăbită. Ele sunt triste. Şi supărate, aşa cum li se pare că este chipul ce poartă zâmbetul care le-a primit.
Sperau să ajungă, din mâinile unui bărbat galant, în braţele gingaşe ale unei femei frumoase, care să le primească cu bucurie şi, de ce nu, chiar cu dragoste. Dar nu au fost primite decât cu un zâmbet şters, ca răspuns la un simplu gest de amabilitate.
Ajung acasă şi le slăbesc din strânsoare. Pun apă în vază şi le aşez. Holul în care le instalez este plin cu flori…

Vezi articolul original 202 cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Felie de lubeniță

Nicio suflare nu tulbură liniştea zilei de vară. Niciun trecător nu se vede pe uliţă, nicio maşină, nicio căruţă nu ridică ţărâna până la cer.

E mare zăpuşeală! Mi se preling stropi de sudoare de pe frunte, îi şterg cu braţul, fiindcă mâinile îmi sunt ocupate. În timp ce amestec bulionul cu un linguroi cât toate zilele, mai împing, cu cealaltă mână, nişte vreascuri sub pirostrii.

Caisul fălos şi bătrân încearcă să mă ferească de dogoarea soarelui ce mă năuceşte cu suliţele lui încinse. Nici el nu mă poate proteja la nesfârşit! Mă şi întreb, de ce mi-ar fi dator? Ar trebui să mă urască pentru că, peste câteva zile doar, în acelaşi ceaun, pe aceleaşi pirostrii, vor tresălta frumoasele lui fructe! Dar el nu mă urăşte, pare să îşi fi asumat menirea: aceea de a mă umbri şi aceea de a-mi oferi, drept ofrandă, rodul său.

E musai să mă răcoresc un pic! Am şi soluţia: am lubeniţă la frigider. Ne aşezăm, eu şi ea, la măsuţa de sub cais, ceva mai departe de ceaun. Pârâie, când o tai, de prin toate rotunjimile.

Are un gust aparte, astăzi, de câmpie arsă şi ţărână uscată, stropite cu apă rece din ciutură de lemn, de cer ars de suliţe cu jar…

lubenita

            *

Sunt onorată de invitaţia ,,fetelor mari’’, pe care le ador, de a mă lua şi pe mine la bostan, cu ele.  Căci ele sunt mari, şi nu bagă în seamă orice piticanie! Dar una dintre ele, codana înaltă, cu pielea ca laptele şi ochi de abanos, înaltă, şi cea mai frumoasă fată din sat, este moşica mea, şi mă îndrăgeşte mult! La fel, prietenele ei, cele două. Cred că sunt cele mai frumoase fete din sat, aşa o aud şi pe mama!

Pornim dis-de-dimineaţă, căci este cale lungă până la bostan, şi roata de foc a şi apărut, să ne lumineze cărarea. Odată ajunse în capătul uliţei, pornim spre marginea satului, înspre vii. Suntem desculţe şi pe măsură ce ne apropiem de câmp, ne apropiem, parcă, şi de soare. Nebunul, şi lui îi place la bostan! Câmpul a luat foc. Şi tot aşa este, de vreo lună, că, doar e iulie, luna lui cuptor! Ţărâna ne-ar  frige tălpile, dacă nu le-ar cunoaşte prea bine! Iar tălpile noastre sunt obişnuite cu încinsoarea ei, căci tot timpul o află! Căruţe trec pe lângă noi, iar oamenii care le însoţesc ne răspund la bineţe. Ciulinii, străjeri falnici de o parte şi de alta a drumului, ne privesc, uimiţi că oamenii nu au stare nici astăzi. Se miră că au, oamenii, atâta curaj, să înfrunte dogoarea! Se tem, parcă, să nu le ia, aceştia, din căldura care lor le este atât de prielnică. Şi se arată mulţumiţi când ţărâna răvăşită de tălpi neastâmpărate îi îmbracă, pe ei, cu totul, le acoperă ţepii curioşi. Am obosit, şi moşica Jeni mă ia în braţe, mă ridică pe umerii ei frumoşi. Mâinile mele ţin strâns mâinile ei albe şi mă fac să mă simt în siguranţă. Am trecut de tarlaua viilor. De sus, unde mă aflu, zăresc fântâna de la răscruce. Pietroiul, ochi de ciclop, cocoţat, ca şi mine. Doar că el este îndreptat către soarele dogoritor de cumpăna, neclintită, a fântânii. La răscruce ne oprim, cobor de pe umeri. Despina afundă cu putere ciutura până în rărunchii pământului, de unde ne aduce apa rece ca gheaţa. Ne ostoim setea. Ne împroşcăm cu apă rece. Apucăm pe poteca dinspre tarlaua bostanelor.

Câinii ce păzesc covercile nu ne latră, doar şi ei ne cunosc bine! Şi de nu ne-ar cunoaşte, sunt atât de năuciţi de căldură, încât nu mai au vlagă să ne latre.

Ajungem la bostanul nostru. În mijlocul tarlalei cu bostane sunt orânduite coverci. În faţa fiecăreia se află câte un umbrar, unde câini leşinaţi de căldură zac, apatici. În mijlocul covercilor tronează, falnic, un pătuiag. Acesta-i bostanul nostru! Aşezăm scara. Moşica urcă întâi, pentru a putea întinde mâinile după mine. Urc scara, şi simt cum mă apropii de cer. Urcă apoi Despina, râzând, dezvelind un şirag de dinţi albi, ca nişte perle. Abia reuşeşte să ţină, strâns, lubeniţa. O încercase Mihaela, era coaptă. Pârâie când o tăiem. Fiecare, câte o felie zdravănă. Moşica apropie coaja de faţă, îşi mângâie cu ea, obrajii. Fetele încep să povestească, despre flăcăi, despre hora din sat.

Adorm, nici nu ştiu când m-a răpus oboseala. Visez că sunt în cer, plutesc pe un fuior de nor. Aud râsete. Mă trezesc odihnită. Sunt singură în pătuiag. Aud chicoteli, scot capul prin deschizătură. Moşica zburdă printre lubeniţe şi pepeni. Părul i s-a despletit şi îi curge, valuri, pe umeri. Despina bea apă din urcior şi Mihaela tot pocneşte câteva lubeniţe, să afle dacă sunt bine coapte.

S-a mai răcorit un pic. După ce împletim două cozi de abanos, pe care moşica Jeni şi le urcă, repede, pe creştetul capului, pornim la drum, spre casă. Avem noroc, găsim ,,ocazie’’, vecinii noştri tocmai pleacă şi ei către sat. Căruţa e plină cu lubeniţe, capete chele în apus de seară adâncă, de vară. Ne facem loc printre ele.

 – Erai prea mică, nu ai cum să-ţi aminteşti asemenea lucruri! Că mă ţineai de fustă şi când am fost la înmormântare, au trecut ani buni, de atunci!

– Atunci, de ce am amintirile astea? De unde le am ? De ce îmi amintesc pe moşica Jeni, în sicriu, în rochie de mireasă? Cu părul, tot aşa, împletit în două cozi? Decât că nu înţelegeam cum o jelea moşica: ,, Jenia mea’’, ori ,,Jeni, a mea’’ ?

– Da, vezi să nu-ţi aminteşti tu de aşa ceva! Nu pricepi că nici un copil atât de mic nu poate păstra amintiri de la aşa vârstă? Erai prea mică! A fost trist, dacă frate-său nu s-ar fi bătut cu băiatul ăla, al ei… ar fi trăit şi acum, cu toţii. Şi ţi-ai fi amintit de o nuntă, nu de bostane, pătuiege şi înmormântări…

*

Îmi mângâi obrajii cu coaja lubeniţei. Închid ochii. Aş vrea să adorm, pentru a mă trezi în clinchete de veselie, pe umeri albi, pe câmpie nesfârşită, încinsă. O cumpănă mă aşteaptă, privindu-mă cu un ochi…

 

Publicat în Diverse | 7 comentarii

Satul din ploaie

ecaleopi

Plouă necontenit. Plouă paşnic. Lacrimile ploii ne cuprind. Vin parcă nu doar din cer, vin de peste tot, se unesc, se adună. Este o ,,horă a Unirii’’ molcomă, chitită. Satul este adăpostit în ploaie, stă ascuns în ploaie. O stradă, principală, un pic şerpuită, cu uliţe cuminţi, rânduite de o parte şi de cealaltă. Pe la jumătate, uliţele sunt  ,,tăiate’’, prin ,,răscruci’’, de câte un alt drum, paralel cu strada principală. Nici ţipenie de om, pe drumuri. Pe şosea doar maşini grăbite împroaşcă noroi în stânga şi în dreapta. Nu deranjează pe nimeni, căci nimeni nu iese din casă, azi. A fost zi de sărbătoare, este zi de sărbătoare! Case măreţe, în care locuiesc familii numeroase, te duc cu gândul la veselie şi voie bună. Sunt foarte puţine însă, acestea. Trăiesc, alături, cel puţin două generaţii, ori trei. Cele mai numeroase sunt căsuţele mici, pitite printre stropii ploii, adăpostind bătrâni…

Vezi articolul original 224 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 1 comentariu