Doamne de poveste de la țară (11)- Toporul

– Grea iarnă va fi anul ăsta! Zăpada, cât casa o să fie, și temperaturi de minus grade, așa au zis la televizor!

-Minus grade, câte, țață Mărie?

-Nu știu eu, așa au zis ăștia, la televizor! Ce, eu sunt proastă, nu știu ce am auzit?

-Păi, da, cum să nu știi?! Că astăvară ai auzit matale, tot la televizorul acela, că ,,vin ploi mari”, că ,,o să plouă ,,litri pe metru pătrat’’, da, câți, nu știu! Și de aia ne-a plouat, de e pământul zadă, nici usturoiul nu am putut să-l punem în grădină până acuș. Ne uităm cu ochii pe cer, să vedem când vin litrii ăia, câți, nu știu, de care ai tot auzit matale la televizor…

Vorbele acestea, auzite ori de câte ori când mama soacră avea întâlnirea de lucru pe băncuța de la poartă, unde se strângeau mai toate vecinele, îmi revin adesea în minte. Astfel încât, în fiecare sfârșit de toamnă, mă aliniez ,,trendului’’ de a umple curtea cu lemne, cărbuni și orice alt combustibil solid în vogă, pentru a alimenta cu îndestulare centrala ce pare să nu se mai sature. Desigur, vecinele concurează încă din toiul verii, tocmindu-se aprig cu toți cărăușii ce apar pe drum. Fac o afacere, le cumpără la un preț bun! Că doar nu degeaba zice proverbul ,,omul gospodar își face vara sanie și iarna car’’…

Așa încât am de pe acum curtea doldora cu lemne ce așteaptă să fie tăiate și puse la adăpost.

*

Obișnuită fiind să sparg lemne, am luat toporul și am început să sparg ,,subțirelele’’, acelea folosite la început, pentru aprindere, apoi din ce în ce mai robuste, cât să țină focul timp mai îndelungat. Este și aceasta o știință, de a sparge lemne. Brațele trebuie să fie relaxate, mai încordate doar când ridici toporul în aer, decât atunci când izbești cu el. Este necesar să fii atent cum poziționezi lama toporului. Riști altfel să lovești cu partea lemnoasă a acestuia, care se  poate rupe. Și mai riști să nimerești un chituc noduros iar toporul să ți se întoarcă arțăgos înspre față, admonestându-te pentru neatenție și nepricepere. Nu-i bine nici dacă lovești mai spre marginea butucului, fiindcă atunci se desprind așchii mici care zboară prin aer desigur, în nici o altă direcție decât înspre fața ta… Exact ultima variantă am aplicat-o și, până să-mi fi dat seama de ceea ce se întâmplă, am simțit o fierbințeală la ochiul stâng. Am dus repede mâna, protectoare, am apăsat puțin și, cu teama că ochiul mi s-a prins în palmă, am desprins mâna apoi. Am constatat că se află totuși, intact, la locul său. Doar fața mi s-a înnegrit și așa a rămas, timp de vreo două săptămâni.

De atunci, nu am mai avut curajul să sparg lemne.

*

,,Trimit pe cineva priceput să spargă lemnele, cu asta se ocupă, în sat ’’…

Merg în grădina aflată peste drum, unde este depozitată stiva de lemne.

Salut, apropiindu-mă. Îi văd spatele, acoperit de o mantie cenușie, lungă. Nu mă aude sau nu vrea să o facă. Cu mișcări constante, lente, înalță toporul. Îl lasă apoi în jos, peste chitucul care se crapă în două. Ridică jumătatea, își reia mișcarea. Despică iar și iar, lemnul uscat.  Privesc cu fascinație și respect cum bucățile de lemn sar în lături, de parcă se predau în fața toporului iscusit. Rămân astfel preț de minute bune. Îmi spun că omul ori nu stă bine cu auzul, ori nu poate vorbi, de nu mă bagă în seamă. Ciudat, nu pare să aibă o alură pe care m-aș fi așteptat să o aibă un spărgător de lemne! Brațele doar  le bănuiesc a fi vânjoase, după hotărârea cu care prăvălesc toporul în creștetul lemnului. În așteptarea mea de a fi luată în seamă observ, spre una dintre marginile movilei de lemne, o altă siluetă. Mai mică mult decât cea aplecată asupra lemnelor, care nu mă ia în seamă, îmbrăcată însă la fel cu aceasta: aceeași pelerină, lungă, cu glugă, cenușie. Adună lemnele ce au sărit mai departe și le așază, pe rând, într-o moviliță. Mi se pare că am nimerit, din greșeală, în decorul unui film. Silueta mai mică ridică acum capul, plecat până atunci. Doi ochi mari, negri, mă fixează întrebători. Pe spate mă trec fiori. Îi vorbesc, nu mai știu ce anume. Mă privește în continuare, sobră, cu ochii aceia pătrunzători. Toporul își încetează mișcările. Silueta înaltă, pe care o văzusem până acum doar din spate, prin mantia lungă, cu gluga largă, se întoarce către mine. ,,Am terminat. Te costă 50 de lei’’. Cu greu evadez  din privirea lucitoare, adâncă, neagră.

Parcă am rugat-o să să vină în casă, cu fetița, să mănânce ceva. Parcă am rugat-o să intre  pentru o cafea și un pahar cu lapte, măcar. M-a refuzat cu o voce gravă și tăioasă, în același timp.

Îi întind 100 lei. ,,Am spus 50!’’. Din buzunarul adânc scoate 50 de  lei, pe care îmi ordonă, din priviri, să îi primesc. Nu mă pot opune. Se îndreaptă spre silueta micuță, îi prinde mânuța în mâna ei puternică. ,, Bună ziua, cucoană! Să-mi trimiți vorbă când mai este nevoie’’.

Le privesc cum se îndepărtează. Au o ținută impunătoare, mândră. Mintea scurmă printre amintiri. Găsesc ochii, le aflu și chipul: o față luminoasă, încadrată de  unduirea unui păr lung până în brâu; statura, vocea, trupul frumos, drept, așa cum era acela ce se îndepărta cu pași sacadați. Fața din amintire însă este veselă și binevoitoare, în contrast cu aceea ce mă blocase, sobră și tăioasă. Mă gândesc că este prea izbitoare asemănarea cu șefa promoției mele din liceu. Tot ea a fost și ,,miss’’ la balul de absolvire, fiindcă nu era în promoție fată mai frumoasă decât ea! Sunt sigură acum, este aceeași, nu poate fi alta! Ce meandre purtaseră destinul ei până aici? Nu știu, acum nici nu vreau să-i aflu, povestea.

Privesc toporul obosit, lăsat pe grămada de lemne. Lama lucește. Prind lemnul rotunjit ce o susține. Simt căldura palmelor ei. Îl ridic, îl înalț către cer. Îl las în jos, prăvălindu-l peste lemnul ce așteaptă să-i despic țeasta.

Reclame
Publicat în Doamne de poveste de la țară | 16 comentarii

Plecările

ecaleopi

Plecările

Plecările nu sunt deloc simple, sunt atât de felurite. Sunt plecări care prezintă o perspectivă în viitorul foarte apropiat. Sunt cele mai simple plecări. Sunt plecările la serviciu, cele de zi cu zi. În ele vezi viitorul imediat. Acestea pot fi anoste, monotone, pot fi banale, fiind cotidiene. Pot fi şi entuziaste, în funcţie de cât place fiecăruia dintre noi slujba, şcoala…

Sunt plecările la shopping, la piaţă, cele care ar fi , să zicem, mai înviorătoare, dat fiind scopul lor, care ar trebui să fie mai relaxant. Dacă, desigur, mergi la un shopping cu portofelul echipat corespunzător necesităţilor. Căci poate fi şi trist, dacă nu dispui de suficiente resurse, încât să-ţi permită tot ce îţi doreşti, şi pleci cu o listă calculată la bănuţi…

Ar mai fi plecările în concedii, excursii care, de departe, sunt cele mai plăcute. Acestea în mod sigur binedispun pe toţi cei care le…

Vezi articolul original 259 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 1 comentariu

Toți trandafirii sufletului meu ( reeditare din concursuri)

ecaleopi

tumblr_lz5jyk57Rm1r8nb6go1_1280.jpg Sursa foto: sweetlilmzmia.com

Eram prin clasa a patra când m-am îndrăgostit întâia oară. El, printr-a şaptea. Ne aruncam ocheade furişe, roşeam toată când trecea prin faţa uşii de la clasa a patra. El, ‘năltuţ, bruneţel, frumuşel. Mai îndrăzneţ, el. Mai timidă, eu. Într-o bună zi, a venit la mine, ţinându-şi mâinile ascunse la spate. După ce m-a salutat – timid, el, plină de speranţă, eu- m-a rugat să accept un cadou. Mi-a întins un trandafir galben, semnul prieteniei şi al iubirii platonice. M-a pupat pe obraz. L-am pupat şi eu.

Şcoala generală s-a terminat. A rămas trandafirul iubirii copilăriei.

Eram la liceu, când iarăşi m-am îndrăgostit. Visători, întrebători, derutaţi, aşa eram, amândoi. Şi îndrăgostiţi, amândoi. Ne plimbam, ţinându-ne de mână, pe malul Dunării. Ne sărutam în apus de soare. Îmi aducea, de fiecare dată,  o cutie cu bomboane cu arahide, de cinci lei. Şi un trandafir roşu. Trandafirul romantismului, al…

Vezi articolul original 388 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Cafea şi castane coapte ( reeditare din concursuri)

ecaleopi

Mă grăbesc să ajung la câteva instituţii, pentru a rezolva felurite probleme. Nu am timp de romantism, deşi, am uitat să menţionez, sunt în oraşul din luncă în care am parcurs liceul. Am probleme ,,lumeşti’’ de rezolvat. Intru pe uşi, ies pe uşi, cu senzori, fără senzori, glisante, neglisante…;, Bună ziua, doresc să depun…’’ ,, Mulţumesc, bună ziua !…’’

E frig, şi mi-e frig, dintr-odată. De pe trotuar, traversez pe bulevardul, acum puţin populat, mărginit de tei. Bulevardul care mi-a însoţit adolescenţa. Trebuise să ţină şi el pasul cu modernizarea, globală, parcă, astfel încât castanii fuseseră înlocuiţi cu tei. Caut un loc în care să mă detaşez de agitaţia zilei. Instinctiv, pornesc către un loc mai demult ştiut, deşi nu sunt sigură că voi găsi acolo ceea ce caut.

Din aroma de castani intru  într-un  local destul de modest ce pare a se găsi acum , în acel loc. O firmă…

Vezi articolul original 597 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Viaţa ca un cont

ecaleopi

Debităm cu o bucurie. Credităm cu o tristeţe.
Debităm cu o satisfacţie. Credităm cu un eşec.
Debităm cu un câştig. Credităm cu o pierdere.
Debităm cu o floare. Credităm cu un spin.
Debităm cu învăţături. Credităm cu uitare.
Debităm cu o faptă bună. Credităm cu o faptă rea.
Debităm cu un vis frumos. Credităm cu un coşmar.
Debităm cu optimism. Credităm cu pesimism.
Debităm cu o speranţă. Credităm cu o dezamăgire.
Debităm cu un râs. Credităm cu un plâns.
Debităm cu o dragoste. Credităm cu o ură.
Debităm cu o viaţă. Credităm cu o moarte.

Stabilim rulajul. Stabilim total sume.
Facem diferenţa şi avem soldul.

Suntem un cont bifuncţional, asimilat unuia de activ.
Conform regulilor, soldul poate fi debitor sau creditor.

Oare, care va fi soldul?

Notă : Se reportează în viaţa de apoi…

Vezi articolul original

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Priveşte-mă !

ecaleopi

large

M-am schimbat. Personalitatea iniţială – care a cunoscut iubire, a cunoscut ură, a cunoscut înţelegere sau neînţelegere, fiind modificată de furtuni, de soare şi torente, a primit multă lumină, apoi s-a afundat în întuneric –  s-a dovedit a fi un cameleon. Şi constat, fără nici pic de uimire, că nu mai ştiu cine sunt. Cred că ar fi o cale bună să încerc să aflu, cu ajutorul tău, despre cine crezi că am devenit eu. Şi nu îţi cer să îţi exprimi prin vorbe impresiile, pentru că se poate întâmpla ca vorbele să nu reuşească a fi concludente, să fie înşelătore, să fie sărace, să fie incapabile, neputincioase. Atunci, mă gândesc la o modalitate mai corectă, la privirea ta. Priveşte-mă, şi voi încerca să înţeleg cine sunt!

Priveşte-mă fugar, trecându-ţi doar privirea peste faţa mea, şi voi şti că eşti nesigur de mine, că nu mă placi sau nu sunt…

Vezi articolul original 268 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 2 comentarii

A fost odată un Papucel…

578848_503802343016051_928113307_n

,,V-am zis cât mă înnebuneşte primăvara? De-aia nici nu-mi mai place deloc să stau în curte! Nu mi se mai pare interesant. Ce-i drept, am mai îmbătrânit niţel… Nu mai avem nici puişori, nu ştiu de ce… Nu mai este cutia aia rotundă, pe măsuţa din hol. Că, acuma ar fi trebuit să iasă puişorii şi eu să am grijă de ei, să nu păţească ceva. Aşa, stau în curte cu şturlubatecii ăştia, care nu au habar pe ce lume trăiesc! E drept, am o familie frumoasă, şi nepot, chiar şi o strănepoată. Dar prea se joacă tot timpul, şi mă plictisesc. Doar uneori mai reuşesc să ies din curte, mă strecor fuguţa printre picioarele lor, şi o rup la sănătoasa! Şi asta, doar dimineaţa. Şi trece atât de mult până se face ora de venit de la serviciu! Şi mie mi se face dor de ei… Şi nici atunci când ajung acasă, nu prea ne mai mângâie aşa… M-am săturat de dojeneli: ,,Papu, fii cuminte! Papu, nu ai voie în uliţă! Papucel, lasă mâţele în pace!’’… Şi câte din astea. Abia aştept să vină sărbătorile, că, pe la sărbători,  pleacă ea, nu ştiu de ce, când vine din casă mirosul ăla de tămâie, ea pleacă pe la vecine, cu o tavă ori un coşuleţ, care miros bine de tot. Duce acolo două turtiţe, cu un băţ de ceară înfipt la mijloc. M-am lămurit şi eu, că doar, v-am zis, nu-s prost, deloc! Acuma, abia aştept să ducem ouă roşii, de Paşte. Şi mă ia şi pe mine, că doar m-am învăţat, de acuma! Ce-mi mai place să intru în curte pe la babele astea de prin vecini! Dar nu am găsit nicio tipă până acum, care să mă atragă… La vecina din răscruce era să o păţesc, rău de tot! Deşi mi-au dat voie să intru în curte – îmi place acolo, este o curte tare frumoasă – cine credeţi că se zburlea la mine? Dulăul ăla mare pe care stăpânu-său îl plimbă, din când în când, pe uliţă! Nici nu a ţinut cont că eram în vizită, eram şi cu treabă, le aduceam colăcei! Da, şi eu am făcut cale întoarsă, ce era să fac? Nu, nu mi-e frică, numai că eu sunt binecrescut…

Nici petreceri nu prea au mai fost, cu iarna asta prelungită. Nu, nici la noi în casă, dar nu ăstora le duceam eu dorul. Ce, parcă ei ştiu să asculte vreo muzică de pricopseală? Nu-mi place muzica de la petrecerile de la noi. Singura mea bucurie erau maşinile care intrau în curte. Aveam multă treabă, şi pe atunci! Că, după ce marcam pe cele din curte, că doar, ce naiba, erau în curtea noastră… mai ,,apucam’’ să le rezolv şi pe alea care stăteau aliniate în drum! Apoi mă lipeam de porţile mari, să păzesc maşinile, să nu le atingă careva. Nu sunt hoţi în satul nostru dar, mai ştii, odată e ca niciodată, cum e o vorbă pe la noi! Cum vă spun, ei ascultă o muzică, aş zice, de slabă calitate. Care, adică, mie nu-mi place. Mie îmi place muzica de la vecini, şi aia care răsună din depărtare, când se aprind focuri multe în sat, de răsună în tot satul. Da, aţi ghicit, îmi plac foarte mult manelele! Că, de aia mi-a zis ea, de câteva ori, că sunt manelist. Râdeau de mine când stăteam aşa, nemişcat, şi ascultam, ascultam… Foarte mult îmi plac, mie, manelele!

De la o vreme, am învăţat să mă strecor atât de bine pe lânga ei, când deschid portiţa, încât el mi-a dat chiar voie să îl însoţesc la magazin! Vorba să fie că mi-a dat voie… dar nu a avut ce-mi face. Îmi place la magazin că, de, pe la şosea, vezi multe! Căţeluşe frumuşele, deşi sunt cam cu nasul pe sus! Sunt şi nişte tipi de treabă, dar sunt şi nişte dulăi mai mari, care m-au târnuit, în câteva rânduri…

Ce bine este când vine fata acasă! Că ea vine cu o maşină aşa, micuţă şi, de cum intră în curte, imediat ne ia în braţe, ne mângâie, şi ne dă voie şi nouă să o mângâiem. Se înţelege, asta doar după ce marcăm maşina!  Dintre cei care vin la noi, cel mai mult îmi place Băiatul! Da, prima dată îmi place fiindcă are o maşina aşa, cu nişte jante mari, mari. Şi nici nu se supără, stiţi, când, desigur… Şi băiatul mă mângâie pe mine, asta înseamnă că şi el mă iubeşte. Şi toate maşinile mă iubesc pe mine, sunt sigur de asta! Ce, îmi tot spune ea, mie, să intru în curte, că mă calcă maşinile? Nu există aşa ceva! Ce, eu nu am văzut că şi maşinile mă iubesc, toate, toate? Eee, acum vreo lună, când ajunsesem peste vreo trei uliţe – văzusem în urmă cu vreo săptămână una roşcovană, ‘năltuţă, aşa, cum îmi plac mie – aud cum mă strigă cineva dintr-o maşină care tocmai opreşte lângă mine. Şi, deşi mi-a cam ,,încurcat’’ apele, nu am putut să nu mă bucur când l-am văzut pe Alin. El este prietenul nostru. Mi-a deschis uşa şi m-a invitat în maşină. Am uitat să vă zic, el mereu îşi schimbă maşina. Ee, şi asta-i frumoasă, îmi place. M-a adus acasă, şi apoi am auzit-o pe ea spunându-i fetii la telefon: ,,ştii cine a venit acum cu maşina acasă? Papu!’’

Acuma, de atâta plictiseală, m-am gândit, eu de ce nu aş merge la serviciu? Cu el nu pot, că se cocoţează repede în maşina aia, şi dus e! Dar cu ea, aş putea să încerc. Ce, dacă mă ia şi pe mine la serviciu, ce mare nenorocire să fie? Mă mai întâlnesc şi eu cu unul, cu altul… Că, am auzit-o şi pe ea că şi Nicu vine la serviciu cu un coleg de birou. Şi uneori chiar intră în birou, acolo, şi toată lumea îl mângâie. Mi-a arătat şi o poză, seamănă cu mine, este tot negru, şi avem şi aceeaşi statură. Pare de treabă, aşa. Eee, poate are şi vreo soră, eu ştiu… l-aş întreba…

Da, şi azi am chef de ducă! Reuşesc să mă strecor. Mă iau după ea. O ignor total când mă trimite înapoi, spre casă. Nu mai vreau! Căci m-am plictisit cu copilandrii ăştia, vreau ceva nou, vreau mai multă libertate, vreau un serviciu! Şi mi se face prea tare dor de ei! Şi trece prea mult timp până când ei ajung acasă. Nici ea nu mai încearcă prea mult, ca în zilele trecute, să se întoarcă din drum, să mă aducă acasă. Căci atunci, desigur, m-a înşelat, şi m-a adus în curte. Nu, merg alături de ea, şi nu o ascult când îmi spune să mă întorc. Deja am mers mai mult ca altădată pe şosea. Mă bucur, cred că mai avem puţin până ajungem, de data asta, amândoi, la serviciu. O maşină opreşte. Ea urcă, îmi spune iar să vin acasă, dar să fiu atent la maşini. Cum, m-a abandonat? M-a lăsat singur, aici! O privesc lung. Nu ştiu să ajung singur la serviciu! Dau să mă întorc acasă. Nu-i nimic, o aştept la poartă! Dar trece atât de greu timpul până când ajunge acasă… Mai bine plec după ea că poate, cine ştie, pot mirosi până când o găsesc. Vine o maşină, în mare goană. Ştiţi, pe mine mă iubesc maşinile, eu aşa ştiu!

Nu a ştiut. Poate chiar unele maşini pot iubi, dar nu toţi oamenii care le conduc sunt capabili de asta.

Am împărţit de una singură anul acesta, colacii. Fără Papucel. M-au însoţit parcă doi ochi negri, migdalaţi, privindu-mă cu o dragoste pe care nu-mi amintesc să o fi întâlnit, vreodată, la oameni…

Publicat în "Ham!" saga | 11 comentarii