Doamne de poveste de la țară (14)- Vica

                Nu am mai întâlnit-o din vara care a trecut și mă întreb pe unde umblă. Uneori, în câteva dimineți, mi se alătura la drumul zilnic pe care îl parcurgeam până la serviciu.

*

Azi poartă fustă lungă, înflorată, și o bluză pe măsură. Calcă bățoasă pe tocurile unor sandale cu multe curelușe colorate, și acelea, în toate felurile. Vorbim una-alta, amintiri din școala generală, în principal. Sunt lucruri pe care și le amintește foarte bine. ,,Lasă, fată, că tu erai cea mai deșteaptă din clasă, uite, de-aia ai acuma servici! Da”, eu, dacă eram proastă, de unde să găsesc eu, acuș, servici?”. Nu fusesem cea mai deșteaptă, erau mulți alții…

,, Da, parcă eu nu țin minte?! Că, decât cu tine am stat în bancă. Că noi eram cele mai înalte și eram în ultima bancă, mai erau vreo doi, trei, pe rândul de la mijloc, dar nu a vrut nimeni să stea cu mine în bancă, decât tu!”. Nu uitasem nici eu că mai stătea, uneori, cu mine în bancă, atunci când Crina, de zvăpăiată ce era, avea chef să colinde pe la toți colegii…  ,,Ce, nu mai știi că ai vrut să mă înveți tabla înmulțirii, rămâneai cu mine în pauză? Mai știu și acum că doi ori doi fac patru! Da”, nu mai știu decât atâta, că restul am uitat…” Da, uitase tot, încă de prin clasa întâia, atunci când îi murise tatăl. Ea se afla tocmai la tablă, atunci când a dat buzna maică-sa, țipând și smucind-o de mână…  Îmi amintesc cum a luat mai întâi buretele, și a șters tot ce scrisese pe tablă.

            Vocea spartă  vine de departe și tot departe se și duce… Fața îi este alungită și uscățivă, cu trăsături fine. Am uitat ce culoare au ochii. Poate din cauză că de fiecare dată este fardată strident, cu verde ori albastru. Buzele, subțiri și frumos conturate, sunt acoperite din belșug cu un ruj roșu ca sângele.  Are părul lung și cârlionțat, se văd fire răzlețe de sub baticul, înflorat și el, pe care îl poartă întotdeauna. ,,Eu sunt țărancă, trebuie să umblu cu capul acoperit!”. ,,De ce?”, zic. ,,Așa trebuie!”.

 Tace și privește acolo, departe. ,,Mă duc la social, acuma. De mâine, nu mă mai primește, că trebuia să duc niște hârtii. Și nu am știut ce hârtii să duc, și de-aia, nu mă mai primește acolo, să adun gunoiul de pe stradă. Eu, știu, nu știu ce hârtii? Da, ”ci” că așa trebuie!”.

Nu știu unde locuiește, am înteleș că se descurcă singură. Mă întreb pe unde o mai fi? O fi dus ,,hârtiile” alea? Și mi-e ciudă că am uitat-o. Dacă nu mai este?

*

Este o iarnă cumsecade, fără  ger puternic și ninsori viscolite. Prea cumsecade, aș spune. Raze ascuțite de soare îmi înțeapă obrajii, de parcă ar vrea să le aplice o acupunctură. Bocănituri ce anunță  pași se alătură pașilor mei. ,,Ce mai faci, tot cu serviciul?”. Mă bucur să o văd. ,,Da! Tu?”. ,,Eu, bine. Am fost plecată, o vreme”. O privesc, plecată pare și acum. Mai mult decât era înainte. La picioare poartă niște ghete butucănoase, pe deasupra hainelor, oricare or fi ele, un cojoc gros, lung, cât să îi acopere pulpele subțiri. La fel de fardată, cu același batic îmbobocit de sub care, răzleți cârlionți ies și-i flutură pe față.

,,Știi, a murit și mama… Am rămas, de-acuma, numai cu mine”…

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Lunea pachetelor

În ultima vreme, aflu despre  cea mai depresivă, deprimantă, tristă, albastră zi de luni…

Azi  am constatat că poate exista și o altă luni.

Încă de aseară am pregătit pachete. Pe care de dimineață le-am finalizat, fiindcă am găsit o ocazie prin intermediul căreia să le pot trimite copiilor, la oraș, câte ceva de mâncare… Am pregătit bucate bune. Numai că ele nu sunt așteptate, copiii mei nu au timp. Fiindcă azi, în zi de luni, sunt extrem de ocupați la muncă. Au și subliniat: ”nu ne trimite nimic, avem tot ce ne trebuie, și nu avem timp să ne întâlnim într-un loc x, la ora x, să preluăm pachetul!”. Eu, nu, și nu, las” că văd eu, îmi zic, am să-i conving, în cele din urmă, să facă ,,joncțiunea”. Numai că nu am reușit, cu toate tertipurile încercate, au fost tare ocupați.

                Ies de la serviciu și, pe lângă stropii mărunței și supărați, de ploaie de primăvară-toamnă-iarnă, mă împiedic, aproape, de o femeie tinerică. Încearcă să așeze pe ghidonul bicicletei patru colete, patru cutii de carton, cu nu știu ce. La spate, bicicleta nu are ghidon. Nu-i nimeni în jur, înafară de noi două. Mă roagă să sprijin bicicleta, să poată aranja coletele. Degeaba, este imposibil ca acestea să încapă! Aflu că merge în aceeași direcție cu mine. Iau în brațe două dintre cutii. Una îmi scapă. Mă aplec, o ridic. Stropii de ploaie continuă să ne asalteze. Trec câteva mașini, în goană, pe stradă. Ne împroașcă de sus până jos cu noroi. Am noroc, în parcarea din fața supermarketului oprește o cunoștință care ar fi putut să nu mă observe, dacă ar fi vrut! El, nu și nu, să mă salute, plin de respect…  Îl rog, desigur, acceptă, punem coletele în portbagajul mașinii, împreună cu mine, nu în portbagaj, ci lângă șofer, timp în care femeia pleacă în viteză cu bicicleta, să ne indice destinația, fiindcă nu aveam de unde ști unde locuiește. Lăsăm coletele lângă femeie, apoi, ce să facă omul, mă depune și pe mine la destinație, că doar de asta mă respecta…

Abia intru în casă, căci nebunii mă așteaptă, ca de fiecare dată, cu nerăbdare. Desigur, murdari pe lăbuțele care mă mângâie pe hainele care, parcă, așteptau o desăvârșire a aspectului deja căpătat…

Îmi dau jos paltonul. Sună telefonul. Șoferul căruia îi încredințasem pachetul de dimineață vine cu returul. Ies din nou, mulțumesc omului pentru plimbarea acestora. Intru în curte. Sună telefonul. Curierul îmi cere detaliile adresei, comanda făcută săptămâna trecută sosește fix acuma. În sfântă zi de luni…

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu

Context

Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică. Acum obsevă că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

*

Zilnic, parcurg satul, dimineața și seara. E ceață și mie îmi place. Mă simt într-o lume de vis. Nu mă gândesc de-o fi bine, de-o fi rău, pentru oameni, pentru culturi. Treaba lor, acum nu-mi pasă, iubesc ceața, iubesc acest peisaj!

De ieri, au început școlile, și mă mai depășesc niște pici, unii, gălăgioși, alții, tăcuți.

Unde-i cărarea, doamnă învățătoare?…..

Mă pregătesc să ies din birou, abia aștept să o iau la pas, prin feeria de nedescris.  Îmi umblă, de ieri, versurile, de prin niște niște cotloane deșucheate. Nu mai știu, fiindcă am ani destui, de pe unde mi s-au lipit de minte, și întreb niște colegi mai tineri:

– Ziceți-mi, că eu am uitat, Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă, ce-i cu versurile astea, nu îmi amintesc, cine le-a scris?

Măresc ochii, ridică din umeri și nu se obosesc  măcar să intre pe google, să afle. La ieșire, mai fac o încercare:

– Zi-mi, ce-i cu astea … repet versurile. Cred că tu știi sau, dacă nu, vezi, pe net. Că eu am avut treabă, nu am  avut timp. Le am de câteva zile, și nu mai știu ce-i cu ele.

-Surâsul Hiroshimei, zice, dar nu-mi vine acum cine le-a scris. Tastează pe fugă și continuă: Eugen Jebeleanu.

A, da, nu mai știam că Jebeleanu…

Iau la pas șoseaua și în piept ceața, de care mă bucur în toată splendoarea sa.

Cu sufletul plin de ceață, îl caut pe Jebeleanu și parcurg în fugă cele douăzeci și patru de poeme comemorative. Ajung  la Corul copiilor uciși. Și în memorie îmi revin aproape în totalitatea lor, versurile, cândva atât de bine știute.

 ,, Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul/Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!/Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …/Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama. /Unde e tata? Unde este mama?
Nu ne vedem nici între noi deloc/ Şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,/Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!
Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă ..

Ies afară, în ceață.

Acum, însă, într-un cu totul alt context.

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Momentul potrivit

 

,,Măi, tocmai acum și-au găsit!”, a exclamat un fiu atunci când a aflat că tatăl este la Urgențe, în același timp în care bunica, aceea care îl crescuse, a încetat din viață. El avea programate niște întâlniri importante, și nu îi cădeau bine evenimentele care îi perturbau vitalele activități.

La rândul meu, am împietrit atunci când, cu patru zile înainte de a îmi cununa finii – nunta fiind stabilită cu un an înainte – tatăl meu a încetat a mai fi. Lacrimile și durerea s-au transbordat doar peste ziua nunții și peste bucuria care ar fi trebuit să însoțească acea zi. Abia apoi s-au întors pe făgașul lor, pentru a putea fi depline.

Avem de făcut alegeri, avem de analizat opțiuni. Acestea sunt urmate de acțiunile sau inacțiunile noastre. Acționăm ori nu. Luăm imediat decizia ori o amânăm, considerând că nu este momentul potrivit.

Cum poate fi determinat momentul potrivit? Care este unitatea de măsură a momentului potrivit? Cum putem ști dacă un eveniment a avut loc, sau nu, la momentul potrivit? La ce ori cui anume se raportează momentul potrivit? Aspirațiilor noastre, destinului nostru? Potrivit, cărui scop, țel, ar trebui a fi raportat?

Dacă aș ști când este momentul potrivit pentru desfășurarea unui eveniment, pentru alegerea unei variante, pentru așteptare sau demers, v-aș spune. Cum, însă, nu știu, și mi-a dat puțin de gândit, m-am gândit să mă întreb în câteva cuvinte…

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Alviță! Haai, la alviiiță!

Fix  în moalele capului se pare se pare că m-a nimerit căldura asta, care mi-a tăiat tot cheful de joacă. Țărîna mi-a albit tălpile, altfel negre, arse de soare.  Nimeni nu-i pe drum, au adormit și muștele. Alături, mâța neagră toarce lângă botul umed al lui Țompi, care este nelipsit din preajma mea. Am reușit să îl tund și i-am executat o freză modernă: are breton și vârful cozii suficient de pletos încât să poată alunga muștele. În liniștea completă, o voce îmi trezește simțurile :

– Alviiiță! Haaai, la alviiiță!

Devin brusc atentă. Din vîrful dealului se ivește o mogâldeață care, pe măsură ce se apropie, îmi întărește convingerea -de parcă ar mai fi fost nevoie- că Lena își încărcase căruciorul cu  alviță și plecase prin sat, să ne ispitească. Escortată de Țompi , dau fuga în casă și o rog pe mama să-mi dea cincizeci de bani. Cu chiu, cu vai, că doar nu se găseau bani așa, prin casă, de câte ori pofteam eu, mama îmi dă douăzeci și cinci. Nu, nu mi-a cerut să aduc și rest… Până ce ies din nou în drum, Lena ajunsese și se oprise fix la poarta mea. Lângă căruciorul vechi, alături de fustele Lenei, se holbează doi pici, ai vecinilor din vale. Fixez cu privirea batoanele colorate în fel și chip. Întind monedele și arăt înspre cele mai roșii, și cele mai galbene, verzi și albastre, minuni ale lumii! Doar trei alvițe îmi dă Lena. Că, asta e, ăsta-i prețul! Lena își șterge cu brațul gol sudoarea de pe frunte și o ia la vale, în hurducăitul căruciorului și în colbul atotstăpânitor. Rămân în urmă alături de trei alvițe, doi pici mucoși și un cățel mai pofticios până și decât mine… Rup una dintre alvițe și o împart ălora doi mici, care mă sorb din priviri. O rup pe cea de a doua, pe care o împart frățește cu Țompi. O pun pe cea de a treia în buzunarul rochiței și o duc mamei, să o împartă cu fratele meu, după ce avea să vină de la scăldat. Știu eu, are o slăbiciune pentru el, ea nici nu va gusta…

E ger uscat, cerul este asaltat de artificii, de lumini în toate culorile. Pare că niște batoane lungi de alviță, împinse de resorturi neștiute dintr-un cărucior hodorogit, se aruncă înspre cer, unde se multiplică, urmând a cădea spre pământ, în brațe întinse de toți copiii lumii!

Publicat în Diverse | 5 comentarii

Lecție de Crăciun

Se aud chiote, se aude muzică, ici-colo, cântec de colindători rătăciți. Din toate părțile mă inundă cântece de petrecere, miros de grătar. Satul emană veselie. Satul petrece.  De o parte a gospodăriei mele, și de cealaltă, se găsesc familii numeroase. Familii tinere s-au întors de prin străinătate și trăiesc la maximum clipele ce se duc – atât de repede – până când își vor lua, din nou, rămas bun. De cealaltă parte a uliței, peste drum de casa mea, și până mai departe, pe vârful dealului sunt, una lângă cealaltă, cinci locuințe, fără nici-o suflare: două, ale căror locatare, mame vârstnice, au fost luate, pentru iarnă, de către copii. Alte trei, pustii. Definitiv. Vis-a-vis, Filota, care se încăpățânează să trăiască, și pe care a luat-o, ieri, una dintre fiice. Au mai rămas doar cele două mâțe, albe, cu pete negre.

*

Se agită rău prietenii mei  la poartă. Ies în grabă, abia reușesc, ca de obicei, să deschid, căci au ,,darul” de a se strecura, să dea câteva ture pe drum. În fața mea stă, cu o traistă în mână, tremurând ca și cum mulți amperi îi străbat trupul firav, tanti Filota.  Privirea ei trece dincolo de mine, nu mă vede, abia de mă aude. Simt că nu este bine. ,,Ce faci?”, zic. Zâmbește : ,, Mă duc la Dobridor!”.,, Păi, vine Ion să te ia, cu mașina?”,, A, nu, mă duc eu, pe jos, că e aproape”.

Îmi dau seama că nu este în regulă. Îi prind mâna uscată, o trec drumul și o duc în casă. Nu spune nimic, nu se opune. Aprind focul în soba scorojită, cu plită. Mă întorc acasă și aduc un braț cu lemne uscate. Îi frec mâinile, o așez pe pat și o acopăr cu plapuma, încercând să o încălzesc. Plapuma sare ritmic, de parcă ea însăși emană frisonul. Nu prea știu ce să fac, așa încât sun pe fiica de la Dobridor. ,,Nu vrea să stea la noi, am luat-o ieri și azi a zis că vrea să plece acasă, a adus-o Ion înapoi, de dimineață!”. Îi sun fiul, care este în Moldova. ,,Eu, ce să fac, nu pot să ajung, lucrez, și sunt prea departe?! ”. Mai are o fiică, tot într- un sat din apropiere. Nu am numărul ei.

Telefoane multe, discuții contradictorii. ,, Ce te bagi tu? Îi sunași pe ăia din Moldova, să le spui că nu avem grijă de ea?! ”. Nu, am sunat fiindcă nu știu ce să fac și trebuie ajutată, cumva. ,,Dacă nu vrea să stea la noi, eu ce să-i fac? Că, și eu sunt bolnavă! E bătrână, lasă, să moară acolo, la casa ei! ”,, Păi, de ce să moară, că-i sănătoasă, doar cu mintea rătăcită pare să fie, are nevoie de ceva îngrijire?!”…  Cei de la Iași mă sună iar, să-i căutăm un azil, ceva, ca ,,noi n-avem nici-o putere! ”. Nici la serviciul de urgențe nu vor să sune ei, ,,de ce nu suni tu? ”, nu sun eu, fiindcă are copii care dacă, ulterior, ea ar ajunge într-un spital de psihiatrie, mi-ar putea aduce reproșuri.

Mă așez lângă ea, o conving să înghită câteva linguri din ciorba caldă. ,,Ce se întâmplă cu matale? ” ,, Mi-e frică!”, zice. ,, De ce? ” ,, De moarte! ”. ,, Las-o încolo, de moarte! Ce-ți veni?  Că ai o mulțime de frunze pe la poartă, cine vrei să le adune? De ce nu vrei să stai la fată, măcar până ce trece iarna, și vii acasă în primăvară? ”. ,, A zis George să am grijă de casă. Și trebuie să gătesc la mâțe, că nu au nimic de mâncare”…

Tunând și fulgerând, apare Ion, cu fiica de la Dobridor. ,,Te- ai pus să suni pe ăia, la Iași, să ne certe că nu avem grijă de ea! Ce să-i fac eu, dacă nu vrea să stea la noi? ”. ,,Păi, și o lăsați aici, fără lemne pentru foc, fără mâncare? Nu vedeți că are nevoie de ajutor, de tratament? ” ,,Și  ce să-i fac eu, dacă nu vrea? ”.  Perplexă, nu știu ce să răspund…  O iau, din nou, o duc cu ei. Peste vreo oră, aud motorul mașinii, duduind, nervos, asemeni șoferului său. Au adus-o iarăși, că ,,nu vrea să stea, și-a luat iar bocceaua, să plece pe jos. Să facă ce o ști, că și eu sunt bolnavă!”…

Mă sună  nepoata, plecată la muncă în străinătate. Mă ascultă cu calm. Mă roagă să mai trec pe la mamaie și mă întreabă ce cred eu că este de făcut. Îi spun că, în primul rând, are nevoie de tratament, de căldură.

O las, singură, cu soba duduind, cu televizorul pornit, așa cum știam că obișnuia.

A doua zi, tot țîfnos și parcă uimit că o găsește în viață, ginerele îi aduce un frigider, pe care au grijă și să îl umplă cu mâncare. Îi aduce lemne pentru foc.  Aduce medicul de familie și tratamentul prescris. Nepoata, pe care o crescuse, nu știu cum făcuse, însă a pus lucrurile în mișcare.

La două zile, Ion vine și pleacă, din ce în ce mai mirat.

Dar Filota nu mai vrea să moară. Vrea să aibă grijă de casă, că așa i-a lăsat ,,vorbă”  George, când s-a stins. Vrea să facă mâncare pentru mâțe, să nu moară de foame, și să aprindă focul în sobă, ca ele să se poată încălzi lângă coș. Cum nu a nins,  își ia mătura și strânge frunze inexistente de pe drum. Vorbește mai  rar ,,în dodii”. Și nu, nu despre moarte. ,,Uite, așa, vreau să trăiesc, și să trăiesc la casa mea”!.

Trec prea rar drumul să o văd, ori să îi duc lemne la sobă. Deși ,,bate câmpii” deseori, este un pic mai bine.

*

Târziu, în noapte, dau la o parte perdeaua și privesc spre căsuța dărăpănată aflată peste drum. Prin fereastra ruptă, acoperită cu o bucată de folie, văd lumina care vine de la televizor și mă gândesc că este acolo și că trăiește. Că așa i-a zis George, să aibă grijă de casă…

Sunt sărbători și casele sunt pline, și mesele sunt pline, și sufletele sunt pline.

Satul emană veselie. Satul petrece…

 

 

Publicat în Diverse | 2 comentarii

Votul

În drumul spre secția de votare, încetinesc pasul și mă alătur vecinelor care, în vremile tinereții, mergeau dis-de-dimineață să ,,se exprime”. Înfipte, parcă, una în cealaltă, cu brațul trecut pe sub al aceleia de alături, se sprijină pe câte un baston. Tăcute, cenușii precum hainele pe care le poartă, așa cum sunt și basmalele ori broboadele ce le acoperă capetele, par prinse într-o horă. Sprijinind-o pe ultima dintre ele, iau hora înainte.
– Ia, uite, nici tu nu fuseși, fetiță, la vot?
– Nu, merg acum, ca și al”de matale!
– Da, ia, zii, pe cine votăm noi, acuș?
– Păi, nu ați aflat, votăm președintele țării?!
– Aha… Și, ia, zii, pe cine să votăm noi?
– Păi, pe cine vreți! Nu vă sfătuiesc eu că, de mâine, oricum, începeți să-l ,,blagosloviți”, și nu vreau să am păcate…
– Auzi, e vreunul cu mustață? Că, eu aș vota unul cu mustață, că ghetul meu răposat a purtat mustață și, Doamne, ce-mi mai plac mie oamenii ăștia, cu mustață, așa!
Iaca, eu nici măcar nu am remarcat dacă vreun candidat poartă sau nu vestita podoabă…
– Nu știu, zic, de ce nu ai cătat și matale să afli mai devreme?….
– Eu, sare Fica, hotărâtă, eu votez o cucoană! Sunt și femei acolo, că așa am auzit. Da, să fie frumoasă, nu așa, de-a fiecum!
– Auzi, fată, ce proaste! Păi, nu se votează, fată, mustăți și femei frumoase, aci! Că nici nu au poză pe hârtia aia! Aci se votează pe nume și pe semne! Eu caut trandafiri, că Dumitru al meu, fie-i țărâna ușoară, mereu îmi zicea, când plecam să votăm: ,,Fată, vezi, să nu te încurci pe-acolo, caută ăia trei trandafiri și, acolo unde îi vezi, pe ăia să pui ștampila!”
– Ba, mie mi-a plăcut întotdeauna omu”nalt, bine făcut! Că așa era taica meu, înalt, ca bradul! Și știu eu pe cine votez, da” nu vă spui, să nu vă influențez!
– Ba, că omul mic la stat e mai înfipt și mai inimos! Las”, că știu eu prea bine ce am de făcut!
– Eu aș vota tot o femeie, ca să mai fim și noi, femeile, președinte, ce naiba…
Tăcută, Filota pare dusă pe gânduri. După ce ascultă toate părerile, mută bastonul din mâna stângă, în dreapta, și murmură, cu capul puțin înclinat:
– Eu știu, măi, fetelor, ce să zic? Că am un nepot plecat departe și m-a pus să-i promit că votez cu unul la care eu nu mă prea socotisem… Și, dacă i-am promis copilului… Că, ci”că, dacă votez cu acela, vine el, copilul, mai curând acasă… Și apoi, nici nu vreau să votez cu ăl de mi-a zis al Catiței lui Ile. Că, asta are bătătura goală, nu, tu, casă ca lumea, nu, tu, porc și găină la bătătură, polata la casă i s-a prăbușit și n-a mai dres-o nici până acuma…
Oftează lung…
Plecasem și eu cam nehotărâtă de acasă iar acum m-au dat bătrânele ,,peste cap” de tot. Am votat pe altcineva decât stabilisem mai devreme.
La plecare, le aștept, să le am de tovarășe la drumul de întoarcere.
– V-ați descurcat cu votul?
– Păi, da, ne-am descurcat, cum să nu! Că doar nu suntem chiar atâta de proaste, cum or crede unii!
Aflu că își votaseră preferații, așa cum au zis. Doar Filota nu-și putuse ,,călca pe inimă”: votase și ce-i zisese nepotul, și ce-i zisese inima. Iar Sorica îi votase pe toți, că ea era femeie evlavioasă, și nu purta pică nimănui, zice că ,, sunt și ei niște oameni, cu bunele și relele lor, ca și noi, ăștialalți, păcătoșii”…
Nu ne îndepărtăm prea mult de secție când, ca din pământ, se ivesc doi polițiști. După ce se prezintă, ne roagă, respectuos, să îi însoțim. Uimite, cuminți, ascultătoare, întoarcem hora pe loc.
*
Cu sentimentul datoriei cetățenești împlinite ajung, în sfârșit, acasă. Căci a durat câteva ore bune până să îi convingem pe oameni că nu, tanti Filota nu pusese cu intenție ștampila în buzunarul de la șorț, ci doar ca să nu o piardă, în drumul, destul de lung, pentru ea, de la cabină și până la masa celor din comisie și, atentă fiind să își recupereze buletinul, uitase să înapoieze ștampila….
Cine s-ar fi gândit că voi lua parte la o tentativă de fraudă electorală?…

 

Publicat în Diverse | 9 comentarii

Doamne de poveste de la țară (13) – Fata fără nume

În dimineața aceasta de toamnă, ploioasă după foarte mult timp de secetă, nu am ce alege din oferta destul de restrânsă a încălțărilor mele decât o pereche de pantofi roșii, cu tocul cel mai scurt dintre cei existenți. Cu haine bleumarin, la care (ne)asortez o geacă bej, cam ca ,,nuca în perete”, pornesc spre slujbă. Este ora de vârf, aceea la care drumul este intens circulat de școlari și pitici de grădiniță. Dintre toți, o fetiță se apropie de mine și mergem așa, alături, o bună bucată de drum. Privește fix către pantofii mei. Prima expresie care îmi vine în minte nu este, ,, cum te cheamă?”, ,, în ce clasă ești?” ori altceva de mai mult bunsimț ci, așa cum s-a dovedit a fi tradițional la noi, ,,a cui ești?”.
– A lui Ionescu.
Stau un pic pe gânduri, să caut în minte, dacă aș putea cunoaște familia. Înainte de a exprima ceva, continuă:
– Părinții mei sunt foarte săraci, doamnă. Nu cred să îi știi.
Întorc privirea către ea, numai că nu o pot privi în ochi.
– De ce să nu îi cunosc, poate că da?! Cunosc multă lume din sat!
– Nu cred! repetă. Sunt foarte săraci, părinții mei.
O privesc cu atenție sporită: micuță, nu cred că are mai mult de opt sau nouă ani. Poartă două codițe strâns împletite și adunate pe creștet. Tenul este măsliniu iar ochii… Ce culoare au, oare? Habar nu am, fiindcă mă izbește agerimea lor! Îmbrăcată, ca și mine, modest, cară în spate un rucsac destul de mare, care nu pare însă a fi o mare greutate pentru trupul uscățiv.
– Nu-i nimic, dacă sunt săraci, asta nu însemnă că nu te iubesc pe tine mai puțin decât dacă ar fi bogați. Poate că aceia bogați nici nu își fac timp pentru copiii lor, poate sunt prea ocupați ca să se facă bogați! zic și eu… poate, tot ,,nuci în perete”. Adevărul este că nu găsesc cuvinte, atât de surprinsă sunt de răspunsul primit.
– Nu am spus că părinții mei nu mă iubesc, decât că sunt foarte săraci, și că de aceea nu cred să îi știi tu, doamnă!
O cuprind după umeri, să mă asigur că traversează în siguranță, alături de mine. Fiindcă, nu știu cum se face, dar trecerea de pietoni este cu mult dincolo de intrarea în curtea școlii, și traversăm ,,neregulamentar”…
– Nu cred că este bine să mă atingi. Mama zice că nu este bine ca persoane necunoscute să ne atingă.
Îmi las brațele să se scurgă pe lângă trupul ei firav.
Ajungem la poarta școlii. Nu mai știu cum să procedez cu ea. Îi întind mâna, fără a avea mari așteptări că îmi va răspunde în vreun fel.
– Scuză-mă, am uitat să mă prezint! Eu sunt … și îmi spun numele care îmi pare mai banal ca niciodată.

Surprinzător, îmi întinde mâna și mi-o strânge cu putere.
Serioasă, răspunde cu dezinvoltură, fără vreo urmă de tristețe, fără vreun complex:
– Eu sunt o fată fără nume. Mă vei uita deja până mâine. Rămâi cu bine, doamnă!
Se întoarce pe un călcâi și pornește, cu fruntea sus și pas hotărât, înspre școală. Eu, perplexă, rămân în loc, neputând să-mi îndepărtez privirea de pașii ei. Nu, nu am puterea să îi strig în urmă că nu am cum să o uit, vreodată!

Publicat în Doamne de poveste de la țară | 7 comentarii

Toamna ,,berbecilor”…

Mă grăbesc să ies din clădire, trebuie să ajung la farmacie, pentru o rețetă.
A fost o săptămână cel puțin ciudată, aș zice.
După niște stări de rău, cauzate de pofte alimentare prost administrate, deși au cam trecut, merg să iau niște medicamente, în urma unui consult deja tardiv.
De dimineață, ajungând la birou, constatasem că șeful nu se află la locul său, un lucru neobișnuit! ,, Este la spital, a ajuns la urgență, are niște probleme”…. Intru în biroul alăturat, dau să salut o mai tânără colegă, pentru a împrumuta, recunosc, și ceva din nelipsitul său entuziasm zilnic, semn de bun augur pentru toți cei care aveau sau nu, chef de noua zi de muncă. Nici ea nu se află în birou!
,,Este la spital, are o alergie de care nu reușește să scape, se simte tot mai rău”.
Așadar, mă precipit spre ieșire, în drumul către farmacie. Mă grăbesc, eu arareori lipsesc din birou… Nu știu când și nici cum, dar mă trezesc lungită pe jos… Mă ridic, frumușel, constat ,,daunele”, care îmi par minore, raportate la faptul că aleea se află în pantă și aș fi putut , eventual, să mai merg și de-a berbeleacul câțiva metri așa, pentru a completa tacâmul… Julituri, niște sânge, acolo, adecvat, și cam atât! Tot aveam drum la farmacie… Mai adaug niște apă oxigenată, pansamente…

Îmi văd de treabă, ca de obicei. Este ora de plecare. Dau să mă ridic, însă piciorul mă doare îngrozitor. Și, când zic mă doare, credeți- mă, nu glumesc! Nu sunt genul care se plânge la cel mai mic disconfort…
Zic, să sun prin birouri, să găsesc o ,,ocazie” care să mă transporte la domiciliu. Apare, între timp, secretara: ,,tot aici sunteți?!” ,,Păi, unde, altundeva?!” ,, Am auzit că ați căzut și v-ați sucit piciorul, am crezut că sunteți deja la spital!” Adaugă, râzând. ,,Că, azi este zi de spital, pentru berbeci”. ,,Care berbeci?”, zic, ,,Păi, și șeful , și aia mică, Dana, cu toții ați pățit câte ceva, și sunteți în aceeași zodie, adică berbec! Mecanicul, tot berbec, și-a julit mâna cu niște clești, tocmai ce l-am pansat. Nu-i grav. Toți ați avut azi probleme de sănătate și, încă, urgențe!”
– Dar operatorul de la calculatoare, că și el este , a pățit ceva?
– Nu. Încă! Ce, s-a încheiat ziua?
Mă ridic și mă târăsc cu greutate spre ușă.
– Hai! se aude o voce (colegul de la calculatoare). Mașina este la scară, am aflat că este cineva pe aici care necesită transport!

Mă târăsc prin curte, azi nu merg la serviciu. Nici la spital nu am mai fost, nu mi se pare corect să irosesc timpul medicilor cu o radiografie care să confirme o luxație, și atâta tot.
Mă așez pe băncuța din fața porții. E adevărat, cam paradită. Când a întors, ieri, mașina, colegul care m-a adus acasă, a izbit-o cu spatele acesteia.
Mă gândesc cum, iată, toamna se numără și berbecii…

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Felie de lubeniță

ecaleopi

Nicio suflare nu tulbură liniştea zilei de vară. Niciun trecător nu se vede pe uliţă, nicio maşină, nicio căruţă nu ridică ţărâna până la cer.

E mare zăpuşeală! Mi se preling stropi de sudoare de pe frunte, îi şterg cu braţul, fiindcă mâinile îmi sunt ocupate. În timp ce amestec bulionul cu un linguroi cât toate zilele, mai împing, cu cealaltă mână, nişte vreascuri sub pirostrii.

Caisul fălos şi bătrân încearcă să mă ferească de dogoarea soarelui ce mă năuceşte cu suliţele lui încinse. Nici el nu mă poate proteja la nesfârşit! Mă şi întreb, de ce mi-ar fi dator? Ar trebui să mă urască pentru că, peste câteva zile doar, în acelaşi ceaun, pe aceleaşi pirostrii, vor tresălta frumoasele lui fructe! Dar el nu mă urăşte, pare să îşi fi asumat menirea: aceea de a mă umbri şi aceea de a-mi oferi, drept ofrandă, rodul său.

E musai să…

Vezi articolul original 870 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | Lasă un comentariu