Trei vivante (2)

Gara se află la vreo şapte kilometri de sat. Sătenii ies demult către civilizaţie cu maşini şi microbuze, mai degrabă decât cu trenul. Şi, cum maşină nu am, şi nici nu îmi permit costul unei călătorii cu vreo maşină ce face ,,taxi’’, iar autobuzele circulă cu un program nepotrivit cu planurile mele, pornesc pe jos, ca în anii studenţiei, spre gară.  Traversez satul la pas. Vremea este tocmai bună pentru plimbare, chiar dacă a trecut de ora prânzului, iar soarele s-a cam aprins. Satul pare amorţit. Majoritatea îşi fac, probabil, siesta. Copiii sunt la şcoală, tinerii, cei mai mulţi, au luat la cutreierat ogoarele, este vremea lor.

Mă opresc la una dintre desele lăzi frigorifice cu îngheţată, să îmi iau una. Intru în magazin, să achit. Vânzătoarea tânără, cu părul ridicat într-un coc bonţat pe creştetul capului, pare că nici nu mă vede. Aşezată pe scaun, priveşte într-un punct fix, cu gândurile doar ea ştie unde. Este frumoasă, aşa melancolică, visătoare. Parcă ar fi o statuie. O statuie vivantă, aşa cum mi-a arătat, acum câteva zile, Măriuca.

Îmi continui traseul, privind în stânga, în dreapta, pentru a saluta căci, într-un sat mic de ţară, aşa cum este al meu, oamenii se cunosc aproape cu toţii, între ei, şi îşi dau bineţe la tot pasul. Şi, chiar de nu se cunosc, tot se salută. Pe o bancă învechită de ani, un bătrân uitat de vreme şi lume priveşte în gol. Îl salut cu respect. Nu mă vede, nu mă aude. Are trăsăturile unui fost frumos flăcău, falnic, ce a fost cândva. Nu ştiu ce vede, nu ştiu pe cine aude. Mâinile, încrucişate pe capătul bastonului ros de cari, în care se sprijină, sunt nemişcate. Îmi imaginez că stă astfel încă de dimineaşă, şi că va fi acolo azi, şi mâine, mereu. Alături de veşnicie şi de poarta căsuţei cu pridvor, care nu pare a mai avea alţi locatari.

În gând şi, pe măsură ce ies din sat, parcă şi în suflet, cu cele două statui care m-au ignorat, ajung la intersecţia dintre drumul judeţean şi cel naţional, care reprezintă cam jumătate din traseul până la gară. Nu sunt obosită. Privesc piaţa care se deschide în fiecare primăvară aici, în intersecţie. Este săracă acum, piaţa. Şi nimeni nu face cumpărături la această oră. O singură vânzătoare tronează la una dintre cele doar trei mese instalate în faţa corturilor. Cu mâinile încrucişate în poală, priveşte lung şoseaua, doar-doar s-o opri vreun client, să facă ceva vânzare azi. Nu opreşte nimeni şi ea, pierdută, nu-şi schimbă privirea.

13221665_598324647000805_7596238405979960238_n

Ajung la gară în timp util, mi-am calculat bine… Sunt prima, constat că şi ultima, la casa de bilete, iau unul, şi ,,prind’’ loc la fereastră. Oricum, nu este vreo bătălie pe locuri, căci nu-i nimeni, altcineva, în compartiment. Aveam să aflu că eram doar câţiva călători în tot trenul.

Gândul la statuile lăsate în urmă îmi porneşte către alte statui despre care am aflat de curând. Până acum, nu ştiam că există! 12717308_555455247954412_9134308343014142595_nCum, adică? Actorii nu sunt doar aceia care joacă roluri în filme şi piese de teatru? Cum, se transformă în statui? Şi rezistă, aşa, nemişcaţi, ore în şir?! Eu nu am văzut aşa ceva. Nici nu aş fi crezut asta aşa, din prima, dar m-au convins cei de la Teatrul Masca. Nu sunt eu prea umblată pe la capitală, dar în Herăstrău tot am ajuns o dată. Acolo zic ei că vor avea un spectacol. Ba, chiar şi în Ferentari vor prezenta unul. Mult aş mai vrea să văd! Cine ştie, poate că, într-una din cele şapte zile, din 30 mai şi până pe 5 iunie, cât ţine anul acesta festivalul, reuşesc să ajung şi eu… Oricum, programul este zilnic, de la ora 16 şi va avea nu mai puţin de 60 de spectacole. Apoi, dacă intrarea este gratuită, chiar merită să sper! Au mai fost încă 6 ediţii, până acum!  Şi eu habar nu am avut! Că, uite, aşa, luam trenul, şi dusă eram… unii ar spune că deja sunt …

– Ce stai, tanti, ca o statuie? Nu vezi că-i capăt de linie?

 

Anunțuri
Publicat în Diverse | 8 comentarii

Trei vivante

16938803_747764725390129_1760133684806936942_n

Plouă din cer şi din pământ, dinspre toate zările, plouă.

Este weekend, iar eu am dispoziţie să continui şcoala altfel cu Măriuca, pe care maică-sa, adică fiică-mea, mi-a ,,predat-o’’, la pachet cu instrucţiuni severe: fără ,,nas în tabletă, laptop ori alte asemenea chestiuni’’, deci şi mai puţin televizor. Şi ce mă fac eu, mă rog, cu copila, toată numai veselie, şi cu ploaia asta? Nu-i vorbă, că ei îi place ploaia… Cum altfel, că doar de mică am învăţat-o că bălăcitul în apa caldă a ploii de vară, amestecată cu ţărâna încinsă, este cea mai mare bucurie! Renunţăm la tradiţionalul bălăcit, fiindcă apa ploii încă nu este caldă atât pe cât ne-ar trebui. Hrănim puişorii de prin coteţe, umplem ochi blidele căţeluşilor cu ciorbiţă şi, haidem, iar, în casă! Nu deschidem televizorul, nu ne atingem de laptop. Urmăm, cu sfinţenie, dispoziţiile primite.

Acum, ploaia a stat – pentru cât timp, nu ştim – dar vrem să profităm de asta. Ieşim în drum. Nu suntem primele, deja cei câţiva pitici de prin vecini aleargă, cât îi ţin picioarele, prin băltoacele formate pe marginea drumului. Nici măcar nu am închis bine poarta în urmă că Măriuca, desculţă deja, cu părul lung, negru, alergându-i pe umeri, intră în jocul lor. Ce mă fac eu cu fata, dacă răceşte? Ştiu, este obişnuită dar, dacă află maică-sa, iar nu îmi mai lasă fata la ţară, vreun an de aci înainte!

– Stop, joc!

Aa, este o expresie a lor, le place, mă ascultă şi se opresc. Nu vreţi voi să îi arătaţi Măriucăi cum jucăm ,,statuile’’? Măriuca, mirată, ascultă.

-Nu ştiu jocul ăsta!

Alături de copii, intru în joc. Ne atingem cu palmele, strigând ,,statuie!’’. Cel atins încremeneşte pe loc, aşteptând dezlegare….

Şi tot aşa, preţ de vreo juma’de oră, cât ploaia îşi mai ,,trage’’, oleacă, ,,sufletul’’, până să înceapă, din nou, să răpăie…

Alergăm în casă. Bujorii din obrajii Măriucăi nu o lasă să se liniştească.

– Bunico, jucăm, amândouă, statuile? Îmi place foarte mult….

Continuam, un copil şi o bunică nebună, să ne jucăm prin casă.

Am obosit. Fata trage cu ochiul la laptop. Îi spun o poveste, îi împletesc părul în cosiţe.

– Bunico, ţie îţi îţi plac statuile! Haide, dă-mi voie să deschid laptopul, am să-ţi arăt ceva!. Te rog, te rog…! Îţi va plăcea foarte mult!

– Nu, nu, am promis mamei!

– Te rog, nu se va supăra, când îi vom spune despre ce este vorba!

Ochi negri şi vioi, obraji rumeni, veselie debordantă, în preajma cărora mă aflu doar câteva zile din an. Cât să mă mai pot împotrivi?

Pare că ,,mă las’’ înduplecată cu greu. Oricum, ea ştia că voi ceda.

– Ştii, bunico, există oameni cărora le plac mult statuile, aşa cum ne plac şi nouă. Sunt actori care, costumaţi şi machiaţi, imită statui autentice. Ei pot sta nemişcaţi o perioadă îndelungată. Astfel, realizează o formă de teatru stradal, care îi încântă pe oameni.

Ştiam că am nepoată deşteaptă, dar de unde o mai fi inventat ea şi chestia asta, cu oameni mari care se transformă în statui?

– Uite, aici! Îmi arată un site.

Curioasă , citesc: ,, anul acesta, cei de la Teatrul Masca organizează cea de a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Statui Vivante. Pentru prima oară la această ediţie, durata festivalului va fi de şapte zile, spre deosebire de anii precedenţi, în care erau doar trei. Acestea vor începe cu Noaptea Statuilor Vivante, în data de 30 mai, şi vor continua cu 6 zile pline, desfăşurate în nu mai puţin de trei spaţii diferite de pe teritoriul Bucureştiului. Festivalul va începe în fiecare zi la ora 16 şi va cuprinde în total 60 de spectacole la care participă artişti din ţări precum Austria, Olanda şi China’’.

Apoi, este prezentat programul celor şapte zile de desfaşurare şi locurile unde acestea vor avea loc.

– Nu-i aşa că este frumos, bunico?

– Foarte frumos, draga mea!

Îmi vine în minte primul meu rol, ,,doamna Clara’’, în care m-am costumat la primul meu bal, organizat în clasa a patra.

– Ce spui, bunico? Nu ar fi frumos să mergem? Uite, intrarea este gratuită!

Îmi vin în minte o mulţime de roluri pe care le-am admirat, de-a lungul timpului. Cel mai mult îmi vin în minte roluri pe care le-am jucat, ca actor al vieţii mele. Aş vrea să fiu o statuie vivantă.

Nu răspund. Mă mai gândesc.

Hmm, statui vivante, şapte zile, Bucureşti, trei spaţii diferite, intrare gratuită! Pe deasupra, în cadrul deschiderii festivalului, va fi organizat şi blogmeet! Şi Noaptea Statuilor!

Ce părere aveţi, mergem?

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Lumi paralele (2)

 

Mieii şi-au ţipat disperarea, dându-şi sfârşitul.

Ne-am pus hainele de sărbătoare, am luat lumină.

Cu flori de măr pe umăr, am aprins lumânările şi am trecut, de trei ori, căţuiul fumegând, cu miros de tămâie, peste colăceii alăturaţi cu ouă roşii, felii de brânză şi cozonac.

Uliţa s-a însufleţit, porţile s-au trântit în toate gospodăriile. ,,Hristos a înviat!’’ ,,Adevărat, a înviat! ,,să-i fie tăicuţului meu’’…. ,, Bogdaproste,  să fie primit…” ,,să-i fie….’’

Fuioarele de fum au inundat drumul spre cimitir. I-am vizitat, iar. Am înconjurat, de trei ori, morminte străjuite de cruci scrijelite. Dedesubt, materie. Deasupra, spirit. Căci spriritele sunt printre noi, au venit să vadă pregătirile, au venit să vadă ce mai fac păcatele lor, lăsate în urmă, printre noi….

Familiile s-au adunat în jurul mesei bogate de Paşte. Apoi, fiecare şi-a reluat ritualurile cotidiene.

*

Roţile căruţelor răscolesc drumurile. Uruitul lor răscoleşte minţile şi sufletele.

Este Înălţarea. Mirosul de tămîie invadează toate ungherele. ,,Bogdaproste, să fie primit…”

Au bântuit printre noi, ne-au simţit aproape, i-am simţit mai aproape. Au înconjurat casele, uliţele.

…Pe câmpul învăluit în abur de fum, chilii stau aliniate, cu uşi zăvorâte.

O boare se simte apoi, ca la un semnal, uşile se clatină. Zăvoarele doar se zbuciumă, rămânând închise. În chilii, mesele sunt, acum, îmbelşugate: ouă roşii lucesc la flacăra lumânării. Câte o felie de cozonac aşteaptă alături.

În toată poiana este rumoare.

Pale de vânt se iscă, vârtejuri. Se lasă linişte. Deplină.

 

Publicat în Diverse | 4 comentarii

Stendhal spune… (4)

Tot Stendhal, tot în Scrisori către Pauline, spune:

(…) ,,Acuma că eşti mai înţeleaptă te invit să examinezi succesiv tot ce-a trebuit să înveţi pînă acum şi să nu crezi nimic… în afară de ceea ce ţi se pare vrednic de crezare.

Există mai multe grade de verosimilitate. Poţi paria o sută de milioane contra unu că ceea ce ai văzut există într-adevăr. Nu poţi paria decît zece milioane contra unu că ceea ce îţi spune (cineva)…că a văzut există într-adevăr.’’(…)

(…),, Iată singura metodă raţională de a crede…

Orice lucru pe care un om îl spune altui om se poate concentra, totdeauna, explicat fiind, la un adevăr tot atît de evident ca acesta:

Orice băţ are două capete,

sau la o idee falsă ca următoarea

Există beţe care n-au două capete”(…)

Adevărul, şi doar adevărul, sintetizat, ca de obicei la Stendhal, în puţine cuvinte, care exprimă atât de mult! Convingerea sa pare a fi aceea că adevărul este absolut, constând în certitudini. Iar certitudinea este strâns unită cu faptul de a vedea tu însuţi lucrurile despre care poţi fi sigur că există cu adevărat. Pare să ne transmită îndemnul de a nu  crede în adevărul reliefat prin altă prismă decât aceea a propriei percepţii, nu şi a altora. Pare să nu creadă în adevărul deducţiei. Căci şi acesta poate fi un adevăr la fel de îndreptăţit. Iată, ne provoacă la un exerciţiu complex.

Desigur, adevărul absolut este acela căutat de cei mai mulţi dintre noi. Ce facem însă atunci când acesta ni se prezintă cu nuanţe: adevărul relativ, ori cel văzut prin ochii şi sita altora decât noi? Căci acesta poate fi, de multe ori, tot pe atât de relevant precum cel absolut, sau poate deschide calea către acesta atunci când, după eterne căutări, ajungem în impas şi nu-l putem afla… Şi atunci ne poate ajuta adevărul aceluia care, susţinând că ,,există beţe care n-au două capete’’, ne ajută să deducem ori să putem avea noi certitudinea că ,,orice băţ are două capete’’…

Publicat în Stendhal spune... | 1 comentariu

Lumi paralele – Partea I

Pe câmpul învăluit în abur de fum, chilii stau aliniate, cu uşi zăvorâte. Înăuntrul fiecăreia nu se află două lucruri la fel: într-una, o mică icoană, un album cu fotografii. În cea de alături, un cărucior pentru bebeluşi. În cealaltă, o pereche de sandale roşii, alături de o floare de măr. În alta, o fărâmă de turtă dulce. Pe o măsuţă rotundă, joasă, din lemn, cu numai trei picioare, un pahar cu nasturi. Ţipăt de miei, chiar şi fulgi de nea, într-o alta, se găsesc.

O boare se simte apoi, ca la un semnal, uşile se clatină. Zăvoarele doar se zbuciumă, rămânând închise. În toată poiana este rumoare.

Pale de vânt se iscă, vârtejuri. Se lasă linişte. Cea dinainte de furtună.

*

Pe gardurile ce străjuiesc drumul atârnă tot soiul de macate, covoare, pături, care mai de care, mai îmbobocite. Parcă s-au luat la întrecere cu florile de măr, alb-roze, şi ale primelor flori de liliac.

Dintr-un senin ce nu se anunţa a fi stingherit de ceva, vântul se năpusteşte cu foamete. Îmi 3vâjâie vântul, pe la urechi, amestecă voci de gospodine, cu lătrat de câine şi uruit de căruţă. Mă aplec deasupra covorului şi încep să-l perii cu ambiţie.
Atmosfera de curăţenie de Paşte a cuprins întreaga suflare. Şi parcă, mai mult decât îndeobşte, în suflete apar cei plecaţi. Ne cuprind sufletele, ne pătrund gândurile. Îi simt din ce în ce mai aproape. Mirosul varului proaspăt care a ,,gătit’’, de Paşte, trunchiul copacilor, ori vechile şi părăsitele fântâni, reîmprospătează ferecate amintiri.

Pe grumazul stâng simt o adiere, ca un fum. Întorc cu grijă capul şi mă opresc din mişcare ca nu cumva floarea de măr, ce s-a aşezat, cuminte, să se sfiască. Pare că vrea să- mi spună ceva…  Mă aplec asupra covorului maculat, apăsând cu putere peria. Simt  alături o mulţime de suflete, de voci şuşotinde…

 

Publicat în Diverse | 5 comentarii

Ziua Florilor

red-of-passion

Frumoasele fotografii le găsiți la https://photopaulm.com (Paul Militaru)

Sub stropii reci, gri, ce au început să curgă, pornesc, la pas. Cu degetele strânse, arc, duc geanta cea de zi cu zi, aceeaşi, sobră, nelipsită. Cele ce fac, azi, diferenţa sunt tovarăşele de drum, şi ele strânse, de frig. Sunt şase: patru garoafe roşii şi doi trandafiri, roşii şi ei. Eu sunt grăbită. Ele sunt triste. Şi supărate, aşa cum li se pare că este chipul ce poartă zâmbetul care le-a primit.
Sperau să ajungă, din mâinile unui bărbat galant, în braţele gingaşe ale unei femei frumoase, care să le primească cu bucurie şi, de ce nu, chiar cu dragoste. Dar nu au fost primite decât cu un zâmbet şters, ca răspuns la un simplu gest de amabilitate.
Ajung acasă şi le slăbesc din strânsoare. Pun apă în vază şi le aşez. Holul în care le instalez este plin cu flori. Triste, şi ele. Din cauza vremii, ori din cauza modului în care sunt privite de ceva timp.
freesia-budsMă gândesc la nenumăratele frumoase flori pe care le-am primit de-a lungul vremii.
Îmi vin în minte toţi trandafirii, aşa cum nu pot uita primele mele frezii. Mi-au fost dăruite cu dragoste, iar eu le-am primit şi onorat pe măsură. Mi-au spus dragoste multă şi le-am răspuns la fel. Şi mă întreb dacă nu cumva au purtat ele toată dragostea din lume, iar eu am dăruit-o pe toată, încât nu a mai rămas.

Dăruim flori, primim flori. Dăruim, de cele mai multe ori, fiindcă aşa ,,se cade’’: din politeţe, din obligaţie. De puţine ori, cred, cu dragoste adevărată. Primim flori, zâmbind din complezenţă şi cu mulţumire, de cele mai multe ori. Nu şi cu dragostea pe care, fără să ştim, ele o aşteaptă de la noi. Şi nici nu cred că ne gândim prea des la asta.
Uităm că ele sunt asemeni nouă, că trăiesc, iubesc şi mor, asemenea nouă. Uităm că simt şi au aşteptări. Iar ziua femeii ar putea fi, la fel de corect, ziua florilor. Fiindcă, în acelaşi timp în care dăruim flori femeilor, putem gândi că dăruim femei, florilor.

Publicat în Diverse | 19 comentarii

Cherches la femme!

ecaleopi

Nu  ştiu de ce o slăvim ,,de ziua femeii’’. Nu ştiu de ce nu o putem slăvi în fiecare altă zi. Sau de fiecare dată când este, cu adevărat, femeie.

Iubeşti femeia pentru că este frumoasă ? Iubeşti femeia pentru că este deşteaptă ?    Iubeşti femeia care este tenace, sau pe cea modestă ?

Iubeşti femeia dedicată ? Ori pe cea rebelă şi independentă ?

Cred că este greşit să îţi spui că iubeşti un anumit gen de femeie. Căci aceea pe care o iubeşti cu adevărat, nu trebuie să îndeplinească decât un criteriu : să fie aceea care ţi se potriveşte. Aceea care te-a ales doar pe tine, dintr-o mare de oameni. Iubeşte pe aceea care a tresărit atunci când te-a cunoscut şi care a încercat să te înţeleagă! Iubeşte femeia care este receptivă la idealurile tale şi caută să te ajute să ţi le împlineşti! Iubeşte femeia care ştie să-ţi înţeleagă entuziasmul şi să-ţi…

Vezi articol original 131 de cuvinte mai mult

Publicat în Diverse | 9 comentarii