Simțise ea ceva, că brigadierul acela înalt, arătos, îi pusese „gând rău’’.
Dar nu punea la inimă, că el era un bărbat bătrân iar ei, care abia împlinea șaptesprezece la iarnă, nu-i sta mintea la măritiș. Și de i-ar fi stat, parcă i-ar fi plăcut Ion al Noanii, de la vale, care se tot ținea scai după ea, la horă. Maica, așa cum îi spunea maică-sii de-al doilea, o tot sfătuia să se uite și ea la unul cu vreun pogon de pământ. Nici nu știa dacă Ion avea vreun pogon! Că, pe lângă pogonul pe care l-ar fi avut și ea de zestre, ar fi putut să-și ducă traiul. Și, nici nu ar fi vrut să se mărite de pe-acum! Că, de când apăruse difuzorul în sat, se furișa cu Leana până la căminul cultural, intrau în odaia care era „sediul radiodifuziunii locale”. Odată, chiar a cântat o melodie! Dar, când a auzit-o maica la difuzor – și, unde mai pui, că tot satul a auzit-o – a primit o păruială zdravănă de la maica: zicea că s-a făcut de râs în sat!
Bine că a apărut ferma, unde mergea cu Leana și Tita, și mai câștigau un ban! Acolo era brigadierul. La difuzor nu a mai călcat!
– Vezi, că Nae, brigadierul, vrea să te ia!
– Cum, să mă ia?
– Să te ia de nevastă!
– Păi, cum? Că eu nici nu îl cunosc, nici nu îmi place de el?! Decât ce l-am văzut de vreo două ori, la fermă!
– Să zici bogdaproste, dacă o vrea! Că, bărbat frumos, este, ‘nalt și bine făcut! Și salariat! Unde mai vezi tu salariați, să bage în seamă sărace, ca tine? Că nu ai decât un pogon! Că, bietul tac’tu, atât mi-a lăsat, mie, un pogon, și unul, ție. Și pe frate’tu ăsta, de nu se deslipește de fusta mea, cât e ziua de mare! Căsuța, o să cadă pe noi! Și eu n-oi mai duce-o mult, bolnavă, cum sunt! Așa, măcar știu că nu rămâneți pe drumuri, și pot închide ochii liniștită…
Eee, dar nici maica nu se gândea că nici fata nu era ,,de lepădat”: înaltă, zveltă, cu două cozi groase, arămii, curgându-i pe spate. Așa cum chiar zisese și brigadierul ,,cea mai frumoasă fată din toată Poiana Mare!”
Deși ca prin vis, își amintește azi că se trezise cu Nae în curte, cu soră-sa, Genica. El vorbise cu maica, și ea, cu Genica. Pricepuse și ea că, da, Naie vrea să o ia de nevastă! Uluită, la început, nici nu știe când, nici măcar dacă, a spus vreun ,,da”. Știa doar că Genica venea câteodată, cu un batic, de cadou. Altă dată i-a adus un cupon de mătase frumoasă, înflorată, să-și facă o rochiță. Când a venit să „o ia”, ea nici nu a mai vrut să se ducă! A început să plângă și i-a zis să o ia pe Leana, prietena ei cea mai bună, că era mai mare! Dar maica și mătușa au dat-o la cale: că el era om la locul lui și, mai ales, salariat, și că ea va scăpa de sărăcie și greutăți.
Și a fost nevoită să intre parcă într-un vis în care era și nu era ea. Uneori, părea că privește de departe o viață care nu a ei era, și de care se temea în fiecare zi.
Își mai amintește cum, după nașterea, după nici un an, a băiatului, s-au mutat la ferma de lângă Poiana Mare. Acolo au trăit câțiva ani. Că el așa îi promisese, că nu o va lua din satul ei, de lângă maica. După ce a avut și fetița, la vreo șase ani după băiat, maica s-a stins.
Și atunci au plecat.
Au vândut căsuța dărăpănată, el s-a mutat la o fermă de lângă satul lui, și a luat-o din satul natal. Cu bruma pe care o aveau, cu copiii, dar și cu fratele ei mai mic, s-au mutat…
A plâns mult atunci, semăna cu maica dintâi, plângea din fiește ce. Nu a avut altă alinare, înafară de copii și de șiroaiele acelea de lacrimi care adunau toată tristețea, venite din țărâna locului natal, îi pătrundeau parcă prin tot corpul, prin picioare, urcau, se adunau în copăile ochilor, apoi își dădeau drumul la vale, ca într-un vârtej, brăzdându-i fața. Lacrimile acelea au curs, în timp, cu o din ce în ce mai mare ușurință fiindcă au reușit să-i brăzdeze chipul, să-și facă șanțuri, din ce în ce mai adânci, prin care să curgă și să tot curgă…
Era un ger cumplit când au intrat în casa cu trei odăi și cu pământ pe jos. În fața sobei cu plită se afla un morman de paie din care din cere se alimenta focul.
„Doamne, și ai mei au fost săraci, dar oamenii ăștia sunt mai săraci decât noi!”
Că la ei, la Poiana Mare, era aproape pădurea, și își aduceau lemne pentru sobă.
I-a cunoscut mai bine pe cumnați, șase la număr. Avea și cumnate, vreo trei, nevestele băieților „rostuiți”. Aceștia locuiau la casele lor. Ceilalți trei, și Genica, singura soră între atâția frați, locuiau tot aici, în casa cu două odăi și sală mică, între ele.
Când a venit „rândul”, adică peste vreun an, și-au cumpărat casa. Doar a lor!
„Rândul” era sfânt, în familie. După ce Ion al lui Țuinea a murit, Stana, rămasă cu cei opt copii, șapte băieți și o fată, Genica, au ținut rândul, așa cum le-a lăsat ,,poruncă” tatăl lor: când unul dintre copii ajungea să câștige, o parte din venit se punea în casă, după icoană, pentru ,,rostul” celui care își întemeia familie. A găsit ea o scrisoare, pe care bărbatul ei o primise de acasă, când era la armată: ,,să știi că solda pe care ai trimis-o am pus-o după icoană. Dacă nu te însori tu, luăm loc de vatră pentru Pătru, că și-a găsit nevastă. Pe urmă, trebuie să căutăm vatră pentru Dumitru, că s-a ridicat și el, binișor, și trebuie să mai punem câte ceva și în lacra Genicăi, că a pețit-o un tractorist, băiat bun, și cred că se duce după el. Pe Văsîle îl oprim aici, cu noi, iar pentru Mircea, ne-am gândit că avem destul loc aci, în bătătură, să-i facem casă, alături de noi”.
În primăvară s-au mutat în casa cea nouă. Casa era mare, frumoasă și goală. Dar era casa ei, a copiilor ei! Acolo și i-a crescut, acolo a muncit și a pâns.
În satul ei a mai ajuns în doar câteva rânduri. Nu mai erau demult părinții, nu mai erau demult nici neamurile. Nici măcar rânduielile creștinești nu le-a putut face părinților duși. A apăsat-o asta, toată viața! Degeaba a încercat acum, încurajată de copii, să le afle mormintele. Nu le mai poate afla, nu are la cine să mai întrebe. Că, ea, tânără, cu copiii prinși ciorchine de poale, nu a mai putut pleca prin cimitirul din Poiană, să-i afle, să le aprindă o lumânare la căpătîi.
Vremurile au trecut pe lângă ea. A avut un bărbat bun și cuminte, blând și iubitor. Doar că ea nu a știut ce este iubirea. Căci el i-a fost și părinte, și prieten, și bărbat. I-ar fi îndeplinit orice dorință, de i-ar fi stat în puteri! Nici la ceapeu ea nu s-a dus, ca toate celeleate femei, și-a crescut copii acasă, nu pe drumuri sau pe cîmpuri. Dar ea, în toată viața, nu i-a putut spune nici măcar pe nume! Toată viața a fost el, pentru ea, al meu, numai Nae, nu. Era destul și atâta fiindcă multă vreme i se adresase cu „nene”, ea așa îl cunoscuse, „nenea brigadierul”.
El s-a stins, într-o zi. Și ea, uluită, a intrat dintr-un vis, în care avusese timp mult să se obișnuiască, într-un altul, care a zăpăcit-o de tot! Nici măcar nu știuse, până atunci, ce mult l-a iubit! Nici nu știuse ea ceva despre iubire!
Trei ani de zile a agonisit din bruma de pensie, pentru parastasul lui, de șapte ani, așa cum cer rânduielile din satul acesta. Și a reușit chiar să facă și câte un colac pentru ai ei, pierduți demult, prin cimitire neștiute, de ea neaflate vreodată. Este atât de împăcată cu această realizare!
O sun în fiecare seară, și de fiecare dată îmi povestește cât de tare o dor picioarele, și cât de mulțumită este că a reușit ea, iată, să facă parastasul ăsta! Și fiecare seară este însoțită de o poveste despre „ta‘tău”. Și în fiecare seară îmi spune că ar fi timpul să se ducă, să treacă în ultimul ei vis.
Prea rar ajung să o văd. Așezată pe băncuța de la poartă, pare că privește undeva, în trecut. Pare că este în vis. Deși privește înspre mine, nu mă recunoaște decât după voce. Atunci, din ochii stinși, șiraguri de perle se revarsă pe obrajii brăzdați și picură peste mâinile încrucișate în poală, stângând capătul bastonului fără de care nu se poate clinti. Inima mi se strânge cîrlig și îi vorbesc ferm și apăsat. Îi vorbesc tare, hotărât, fără urmă de duioșie. Îi vorbesc cu vorbe reci, mă tem să o fac cu duioșie, să nu intru, cumva, în visul ei. Simt că nu aș mai reuși să ies.
Doar în suflet păstrez clipa și o prețuiesc atâta timp cât mai există.
Plecând, o las pe aceeași băncuță, numărându-mi pașii.
Lacrimile o iau la vale, reușind să-mi brăzdeze chipul, să-și facă șanțuri, din ce în ce mai adânci, prin care să curgă și să tot curgă…
blăniţa maron-roşcat, aşa a apărut, pentru prima oară, în familie…
ecaleopi 