Lina

 

Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână, de fiecare dată. Sunt veseli și par fericiți, de fiecare dată.

*

Adeseori  văd  trecând  o tânără cu un cărucior, cu un copil mic. Nu știu cine este, am văzut-o doar de câteva ori.

Mama soacră, informată cu tot ce se întâmplă pe uliță, mă pune la curent cu ultimele noutăți:

  • I-auzi, nu știi? Păi, n-a luat Licu alta?! A lăsat-o pe aia, cu copilu ăla de un an, și a luat-o pe asta, cu unul de două luni! El, nenuntit! Ce-o avea și băiatul ăsta, nu știu, de îi plac numai muieri măritate, și alea, cu copii!

Un vecin de pe deal, destul de tânăr, își caută, de mult timp, jumătatea. Pare greu de găsit.

*

Am de renovat câte ceva prin bucătărie și, cum nu este mult de lucru, și nici prea sofisticat, cu greu găsesc ,,maistor”. Îl rog pe Licu să mă ajute, fiindcă el este meșter de ocazie, se descurcă el cu niște reparații simple.

– Vin, tanti, chiar de mâine! Dacă te rog, aș putea să o aduc și pe Lina, să deretice în urmă? Că, poate, matale nu ai timp?

Eu, obișnuită să deteric singură în urma reparațiilor, gândesc totuși că îi pot face hatârul. Îmi este mie mai ușor și aflu și eu pe  Lina.

Am văzut-o de câteva ori însoțită de către doi băieți, frumoși, rotofei și veseli, care nu uită niciodată să strige ,,sărut mâna!”. Ochii le sclipesc ca două bobițe –amândoi au ochi negri, ageri. Alteori coboară, doar ei, în viteză, pe două biciclete, apoi urcă, înapoi, la fel de repede. Aud  ,,sărut mâna!”, strigat din toate puterile.

Îl întreb cum s-au cunoscut.

-Mi-e cam rușine să vă zic… dar… de pe internet. Așa ne-am cunoscut. Am intrat în vorbă, una-alta….

-De ce să-ți fie rușine? întreb, ușor amuzată.

-Păi, mama zice că râde lumea de mine, de-aia! Dar noi ne iubim…

 

E frumușică, Lina, are ochi mari, blânzi și căprui. Fața, ovală, cu pielea netedă, frumoasă. Are buze pline, frumos arcuite dedesubtul unui nas fin și puțin năstrușnic, ,,în vânt”.

Vorbesc despre lucruri diverse, facem o conversație care devine din banală, la început, destul de  interesantă, pe parcurs. Când vorbesc, Lina ridică privirea spre mine și mă privește cu o mirare nesfârșită. Observ că Licu repetă cele spuse de mine, îndreptându-se către ea, în timp ce atenția ei se mută asupra lui.

-Știi, tanti, Lina aude mai greu…

Atunci când ea vorbește, observ că nu o face prea clar, are o greutate și în vorbire.

Privesc spre el, întrebător.

-Știi, tanti, Lina nu poate vorbi prea bine. Deocamdată, până ce reușim să mai facem rost de bani. Arată-i! zice, adresându-i-se. Lina întredeschide buzele. Nu are dinți. Nici măcar unul! Pe locul unde ar fi trebuit să se afle, are un fel de ațe, înnodate. Are atâtea ațe câți dinți ar fi trebuit să fie.

Simt cum toată pielea mi se încrețește, și rămân nemișcată. Nu mă pot obișnui cu imaginea pe care nici măcar nu bănuiam vreodată că ar putea exista!

Nu pot să mai articulez nimic, dar Licu, da:

-De la ,,fostul”. A lovit-o atât de tare, încât i-a spart timpanul, și a lovit-o de calorifer, până ce i-a distrus toți dinții. Strângem, acum, bani, să punem dinții. Și pe urmă să vedem dacă putem face ceva cu timpanul. Dar asta, după ce reușim să agonisim pentru copii, că începe școala, și le trebuie ghiozdane, și câte și mai câte…

 

Nu am mai văzut-o de multă vreme pe Lina. Și nici nu m-a mai strigat nimeni, în gura mare, pentru a-mi adresa vreun salut. Puținii copii care mai trec pe drum ascultă la căști sau tastează telefonul încât abia dacă îmi aruncă o privire, însoțită de o înclinare ușoară a capului.

 

Întreb o vecină dacă a mai văzut pe Lina sau pe Licu.

-Cum, nu ai aflat?! A plecat, a alungat-o soacră-sa! Nu știi că Licu este la spital, că l-au găsit agățat într-o funie, în odaia de la drum? Săracu, bine că a nimerit mă-sa la timp, de l-a dat jos de acolo, și a sunat la Salvare!

 

Traversez, merg la grădina de peste drum. Deschid portița. Mă aplec să smulg iarba care, iată, a cotropit răzorul de ardei, a nu știu câta oară. Aud din spate  voci care îmi bucură sufletul:

-Sărut mâna, tanti!

Aproape că îmi dau lacrimile în timp ce răspund la salut. Nici nu știu dacă m-au auzit, atât de veseli sunt, în timp ce zboară, parcă, pe biciclete.

Trec înapoi, spre casă.

Privesc pe uliță, în sus. Din deal, trec la vale Lina și Licu. Se țin de mână. Sunt veseli și par fericiți, ca întotdeauna.

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Doamne de poveste de la țară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Lina

  1. Ana May zice:

    Fericirea îmbracă alte haine pentru fiecare în parte. Important e să fii fericit.
    Seară cu bucurie!

    Apreciază

  2. Doamne, m-a „curentat” povestea asta, am ochii plini de lacrimi…

    Apreciat de 1 persoană

  3. Darius Ghiță zice:

    Foarte frumos, profund chiar!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s