Doamne de poveste de la țară (14)- Vica

                Nu am mai întâlnit-o din vara care a trecut și mă întreb pe unde umblă. Uneori, în câteva dimineți, mi se alătura la drumul zilnic pe care îl parcurgeam până la serviciu.

*

Azi poartă fustă lungă, înflorată, și o bluză pe măsură. Calcă bățoasă pe tocurile unor sandale cu multe curelușe colorate, și acelea, în toate felurile. Vorbim una-alta, amintiri din școala generală, în principal. Sunt lucruri pe care și le amintește foarte bine. ,,Lasă, fată, că tu erai cea mai deșteaptă din clasă, uite, de-aia ai acuma servici! Da”, eu, dacă eram proastă, de unde să găsesc eu, acuș, servici?”. Nu fusesem cea mai deșteaptă, erau mulți alții…

,, Da, parcă eu nu țin minte?! Că, decât cu tine am stat în bancă. Că noi eram cele mai înalte și eram în ultima bancă, mai erau vreo doi, trei, pe rândul de la mijloc, dar nu a vrut nimeni să stea cu mine în bancă, decât tu!”. Nu uitasem nici eu că mai stătea, uneori, cu mine în bancă, atunci când Crina, de zvăpăiată ce era, avea chef să colinde pe la toți colegii…  ,,Ce, nu mai știi că ai vrut să mă înveți tabla înmulțirii, rămâneai cu mine în pauză? Mai știu și acum că doi ori doi fac patru! Da”, nu mai știu decât atâta, că restul am uitat…” Da, uitase tot, încă de prin clasa întâia, atunci când îi murise tatăl. Ea se afla tocmai la tablă, atunci când a dat buzna maică-sa, țipând și smucind-o de mână…  Îmi amintesc cum a luat mai întâi buretele, și a șters tot ce scrisese pe tablă.

            Vocea spartă  vine de departe și tot departe se și duce… Fața îi este alungită și uscățivă, cu trăsături fine. Am uitat ce culoare au ochii. Poate din cauză că de fiecare dată este fardată strident, cu verde ori albastru. Buzele, subțiri și frumos conturate, sunt acoperite din belșug cu un ruj roșu ca sângele.  Are părul lung și cârlionțat, se văd fire răzlețe de sub baticul, înflorat și el, pe care îl poartă întotdeauna. ,,Eu sunt țărancă, trebuie să umblu cu capul acoperit!”. ,,De ce?”, zic. ,,Așa trebuie!”.

 Tace și privește acolo, departe. ,,Mă duc la social, acuma. De mâine, nu mă mai primește, că trebuia să duc niște hârtii. Și nu am știut ce hârtii să duc, și de-aia, nu mă mai primește acolo, să adun gunoiul de pe stradă. Eu, știu, nu știu ce hârtii? Da, ”ci” că așa trebuie!”.

Nu știu unde locuiește, am înteleș că se descurcă singură. Mă întreb pe unde o mai fi? O fi dus ,,hârtiile” alea? Și mi-e ciudă că am uitat-o. Dacă nu mai este?

*

Este o iarnă cumsecade, fără  ger puternic și ninsori viscolite. Prea cumsecade, aș spune. Raze ascuțite de soare îmi înțeapă obrajii, de parcă ar vrea să le aplice o acupunctură. Bocănituri ce anunță  pași se alătură pașilor mei. ,,Ce mai faci, tot cu serviciul?”. Mă bucur să o văd. ,,Da! Tu?”. ,,Eu, bine. Am fost plecată, o vreme”. O privesc, plecată pare și acum. Mai mult decât era înainte. La picioare poartă niște ghete butucănoase, pe deasupra hainelor, oricare or fi ele, un cojoc gros, lung, cât să îi acopere pulpele subțiri. La fel de fardată, cu același batic îmbobocit de sub care, răzleți cârlionți ies și-i flutură pe față.

,,Știi, a murit și mama… Am rămas, de-acuma, numai cu mine”…

Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s