Lecție de Crăciun

Se aud chiote, se aude muzică, ici-colo, cântec de colindători rătăciți. Din toate părțile mă inundă cântece de petrecere, miros de grătar. Satul emană veselie. Satul petrece.  De o parte a gospodăriei mele, și de cealaltă, se găsesc familii numeroase. Familii tinere s-au întors de prin străinătate și trăiesc la maximum clipele ce se duc – atât de repede – până când își vor lua, din nou, rămas bun. De cealaltă parte a uliței, peste drum de casa mea, și până mai departe, pe vârful dealului sunt, una lângă cealaltă, cinci locuințe, fără nici-o suflare: două, ale căror locatare, mame vârstnice, au fost luate, pentru iarnă, de către copii. Alte trei, pustii. Definitiv. Vis-a-vis, Filota, care se încăpățânează să trăiască, și pe care a luat-o, ieri, una dintre fiice. Au mai rămas doar cele două mâțe, albe, cu pete negre.

*

Se agită rău prietenii mei  la poartă. Ies în grabă, abia reușesc, ca de obicei, să deschid, căci au ,,darul” de a se strecura, să dea câteva ture pe drum. În fața mea stă, cu o traistă în mână, tremurând ca și cum mulți amperi îi străbat trupul firav, tanti Filota.  Privirea ei trece dincolo de mine, nu mă vede, abia de mă aude. Simt că nu este bine. ,,Ce faci?”, zic. Zâmbește : ,, Mă duc la Dobridor!”.,, Păi, vine Ion să te ia, cu mașina?”,, A, nu, mă duc eu, pe jos, că e aproape”.

Îmi dau seama că nu este în regulă. Îi prind mâna uscată, o trec drumul și o duc în casă. Nu spune nimic, nu se opune. Aprind focul în soba scorojită, cu plită. Mă întorc acasă și aduc un braț cu lemne uscate. Îi frec mâinile, o așez pe pat și o acopăr cu plapuma, încercând să o încălzesc. Plapuma sare ritmic, de parcă ea însăși emană frisonul. Nu prea știu ce să fac, așa încât sun pe fiica de la Dobridor. ,,Nu vrea să stea la noi, am luat-o ieri și azi a zis că vrea să plece acasă, a adus-o Ion înapoi, de dimineață!”. Îi sun fiul, care este în Moldova. ,,Eu, ce să fac, nu pot să ajung, lucrez, și sunt prea departe?! ”. Mai are o fiică, tot într- un sat din apropiere. Nu am numărul ei.

Telefoane multe, discuții contradictorii. ,, Ce te bagi tu? Îi sunași pe ăia din Moldova, să le spui că nu avem grijă de ea?! ”. Nu, am sunat fiindcă nu știu ce să fac și trebuie ajutată, cumva. ,,Dacă nu vrea să stea la noi, eu ce să-i fac? Că, și eu sunt bolnavă! E bătrână, lasă, să moară acolo, la casa ei! ”,, Păi, de ce să moară, că-i sănătoasă, doar cu mintea rătăcită pare să fie, are nevoie de ceva îngrijire?!”…  Cei de la Iași mă sună iar, să-i căutăm un azil, ceva, ca ,,noi n-avem nici-o putere! ”. Nici la serviciul de urgențe nu vor să sune ei, ,,de ce nu suni tu? ”, nu sun eu, fiindcă are copii care dacă, ulterior, ea ar ajunge într-un spital de psihiatrie, mi-ar putea aduce reproșuri.

Mă așez lângă ea, o conving să înghită câteva linguri din ciorba caldă. ,,Ce se întâmplă cu matale? ” ,, Mi-e frică!”, zice. ,, De ce? ” ,, De moarte! ”. ,, Las-o încolo, de moarte! Ce-ți veni?  Că ai o mulțime de frunze pe la poartă, cine vrei să le adune? De ce nu vrei să stai la fată, măcar până ce trece iarna, și vii acasă în primăvară? ”. ,, A zis George să am grijă de casă. Și trebuie să gătesc la mâțe, că nu au nimic de mâncare”…

Tunând și fulgerând, apare Ion, cu fiica de la Dobridor. ,,Te- ai pus să suni pe ăia, la Iași, să ne certe că nu avem grijă de ea! Ce să-i fac eu, dacă nu vrea să stea la noi? ”. ,,Păi, și o lăsați aici, fără lemne pentru foc, fără mâncare? Nu vedeți că are nevoie de ajutor, de tratament? ” ,,Și  ce să-i fac eu, dacă nu vrea? ”.  Perplexă, nu știu ce să răspund…  O iau, din nou, o duc cu ei. Peste vreo oră, aud motorul mașinii, duduind, nervos, asemeni șoferului său. Au adus-o iarăși, că ,,nu vrea să stea, și-a luat iar bocceaua, să plece pe jos. Să facă ce o ști, că și eu sunt bolnavă!”…

Mă sună  nepoata, plecată la muncă în străinătate. Mă ascultă cu calm. Mă roagă să mai trec pe la mamaie și mă întreabă ce cred eu că este de făcut. Îi spun că, în primul rând, are nevoie de tratament, de căldură.

O las, singură, cu soba duduind, cu televizorul pornit, așa cum știam că obișnuia.

A doua zi, tot țîfnos și parcă uimit că o găsește în viață, ginerele îi aduce un frigider, pe care au grijă și să îl umplă cu mâncare. Îi aduce lemne pentru foc.  Aduce medicul de familie și tratamentul prescris. Nepoata, pe care o crescuse, nu știu cum făcuse, însă a pus lucrurile în mișcare.

La două zile, Ion vine și pleacă, din ce în ce mai mirat.

Dar Filota nu mai vrea să moară. Vrea să aibă grijă de casă, că așa i-a lăsat ,,vorbă”  George, când s-a stins. Vrea să facă mâncare pentru mâțe, să nu moară de foame, și să aprindă focul în sobă, ca ele să se poată încălzi lângă coș. Cum nu a nins,  își ia mătura și strânge frunze inexistente de pe drum. Vorbește mai  rar ,,în dodii”. Și nu, nu despre moarte. ,,Uite, așa, vreau să trăiesc, și să trăiesc la casa mea”!.

Trec prea rar drumul să o văd, ori să îi duc lemne la sobă. Deși ,,bate câmpii” deseori, este un pic mai bine.

*

Târziu, în noapte, dau la o parte perdeaua și privesc spre căsuța dărăpănată aflată peste drum. Prin fereastra ruptă, acoperită cu o bucată de folie, văd lumina care vine de la televizor și mă gândesc că este acolo și că trăiește. Că așa i-a zis George, să aibă grijă de casă…

Sunt sărbători și casele sunt pline, și mesele sunt pline, și sufletele sunt pline.

Satul emană veselie. Satul petrece…

 

 

Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Lecție de Crăciun

  1. Textul tău m-a atins acolo unde mă doare! Şi eu sunt departe de tatăl meu. Singurul lucru pe care îl ţine încă în funcţiune este casa, chiar dacă nu şi-o mai aminteşte, chiar dacă de cele mai multe ori se crede undeva departe, într-un loc de unde trebuie să plece spre „acasă”. E memoria muşchilor care ştiu unde e fiecare lucru de acolo, unde e baia şi bucătăria. De asta nici nu putem să-l mutăm. Imediat ce e departe de casă se pierde şi mai mult, vezi asta după privirea pierdută ce caută în ceaţă în van un loc cunoscut. Fratele meu e acolo, aproape de el şi asta este singura mea consolare. Iar eu petrec fiecare zi liberă sau concediu înlocuindu-l atunci când pleacă din localitate. Imbătrânim şi sperăm să o facem cu graţie, dar nu întotdeauna bătrâneţea, ca orice în viaţa asta, e aşa precum o visăm.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s