Pantofi cu povești (republicare din concursuri)

În arşiţa verii, când gospodine obosite de trudă se odihnesc, orătăniile se strâng sub umbra copacilor câutând aer pe care să-l poată respira, noi ne vedem de ale noastre cu sârg: cu ,,ciobul” pregătit şi gigica gata desenată, stabilim regulile jocului. Cea mai strictă este, şi de această dată, aceea că piatra nu va putea fi ,,ştearsă“, ci ,,luată’’ de lângă linie. Asta însemna că, atunci când aceasta era trecută în următoarea căsuţă prea aproape de linie, nu o puteai împinge mai departe ,,ştergând-o’’, ci trebuia să o iei de acolo, făcând loc piciorului lângă ea. Au fetele papucei ori săndăluţe cu vârfuri care mai de care mai ascuţite, dar eu am o piesă de mare rezistenţă, toate o ştiu! Am ajuns cu piatra lângă ,,apă’’. Alerg în casă. În camera de la drum, într-o cutie prăfuită, se află pantofii ,,buni’’ ai mamei, singura ei pereche de pantofi: din piele naturală, cafenii,  cu toc cui micuţ, vârf cât se poate de ascuţit. În partea din faţă au o fundiţă subţire, elegantă. Înşfac dreptul, alerg în drum, îl încalţ, reuşesc să-l strecor între linie şi piatră, trec victorioasă piatra la nivelul următor. Mă descalţ, duc pantoful la locul său. Şi tot aşa, până seara când, rupte de oboseală, întocmim clasamentul şi ne aşezăm pe bancă, la sporovăială. De obosit, a obosit rău şi pantoful mamei.

Atunci când, destul de rar, mergea la vreo nuntă, căci altundeva nu avea unde să îi poarte, ofta lung, mama, vâzând că are un frumos pantof stâng, în timp ce  dreptul era ca vai de el, uzat şi prăfuit.

A fost cel mai iubit pantof din viaţa mea. Sau asta am crezut pentru o perioadă de vreme, aceea a copilăriei mele.

*

Aud poarta trântindu-se. Privesc pe fereastră, dar nu văd nimic deosebit. Se întâmplă de mai multe ori. Aha, m-am prins! Merg in camera de la drum şi deschid dressing-ul cu încălţăminte. Una dintre cutiile cu pantofi este deschisă. Pantoful drept lipsește. Se aude poarta, mă ascund după uşă. Apare ,,vijelia’’,  pune la loc pantoful drept. Gigica se pornise, din nou!

Nu îi spun vorbe, nu o cert. De ce aş face-o, când şi ea își creează propria-i poveste cu pantofi?

Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s