După-atâta frig și ceață…

Mai că mi-vine să-mi ,,iau câmpii”, de la atâta ceață, și gheață, și frig! Scot nasul pe fereastră și un aer proaspăt îmi deșteaptă simțurile. Raze de soare se strecoară printre crengile amorțite ale caisului și mă îmbie să ies afară, să le salut. Privesc mai departe un pic, peste gard. Vecina de vis-a-vis, care a trecut demultișor de optzeci, mătură de zor în fața porții.
Sorb fără grabă cafeaua, apoi ies în curte. Da, este o zi tocmai bună pentru măturat! Iau mătura de curte și ies în drum. Trebuie să mențin datina și să-mi înlocuiesc soacra, care nu mai este ori, ea era ,,lider” de grup!
– Bună ziua, tanti Mită! Devreme te-ai pornit!
– Bună ziua, fetiță! Păi, da! Că, nu am închis un ochi, toată noaptea! Că azi e târg și trece lumea în vale și nu apuc să mătur dinaintea porții!
Privesc în jur. Pământul, uscat și bătătorit, ca-n palmă. Nici o frunză, nici măcar un fir de gunoi, adus de pe undeva. Plimb mătura de acolo până acolo, ca să mă aflu ,,în treabă” și ,,în rândul lumii”…
De alături de vecina de peste drum, portița scrâșnește din toți rărunchii apoi, după un pocnet puternic apare, ca o furtună, tanti Ficuța. Este ceva mai tinerică, mai are vreun an până la optzeci.
– Bună ziua! Ce, voi nu dădurăți mâncare la păsări? Ori, asta, la ce să dea, că nu mai are nici gheară, pe bătătură? zice, privind cu coada ochiului pe cealaltă, bag seamă, cu invidie, că i-o luase înainte, iar vecinii vor constata că, iată, țața Mita ce harnică este, iar are măturat la poartă în timp ce ea, Ficuța, nu! Râd înfundat, că doar nu-i pentru prima oară când se repetă replicile astea…
O mașină oprește ceva mai sus. Cu o sacoșă mititică în mână coboară, salutând înțepată, tușa Aurica.
– Bună ziua! îi răspundem la salut.
Iernase în satul alăturat, la copii, care nu mai aveau curajul să o lase singură peste iarnă, de bătrână ce era.
– E” te! Și trecurăți la măturat!
Peste cinci minute apare cu ditamai măturoiul.
– Pe voi când v-au adus? li se adresează celorlalte două.
– Eu am ajuns ieri! îi răspunde Ficuța. Da, asta- și face semn către Mita, care- i surdă, bocnă- asta a venit de cum a plecat, nu știi că nu șade la copii?
– Păi, așa face în fiecare iarnă!
Mai degrabă bănuind decât auzind ce vorbesc cele două, ,,asta” le răspunde tăios:
– Nu șed, că nu vreau! Ce, plec așa, ca voi? Să stau toată iarnă închisă în casă, să nu ies deloc în drum? Să-mi las mâțele să moară de foame? Că știi, Aurico, tu cum ți-ai lăsat cățelul în lanț, iar asta- arată înspre mine cu măturoiul- i-a dus mâncare și apă vreme de vreo săptămână, pănă l-a găsit sugrumat în lanț și i-a dat drumul, și el a plecat, săracu, unde a văzut cu ochii! L-a căutat asta câteva zile. Nu l-a găsit și pe urmă tot tu faci mutre, că ți-a dispărut cățelul… Păi, da, să stau la copii, să se împiedice de mine prin casă… Și să mănânc de trei ori pe zi, la ore fixe, să beau ceaiuri și alte bazaconii, în loc să-mi fierb o ceșcuță de țuică și să beau un pahar de vin! Să stau la altul în casă, să mănânc ici, în odaia asta, și să mă duc alături, tot în casă, să- mi fac nevoile! Cine a mai pomenit una ca asta? Și să stau cu gura căscată într-un televizor, în loc să-mi iau cărligele să fac niște căpute, să am în ce umbla? Da, să umblu în niște papuci, că sunt mare cocoană, eu… Nu tu, preșuri sub picioare, nu, lemn să trosneacă în sobă! Numai gresii peste tot, că am alunecat și, dacă nu mă prindea fie- mea, pe acolo îmi rămâneau creierii, acuș două ierni, când am stat o lună la ei! Și mă gândeam, atunci, într-o dimineață, că se făcuse ceasul zece și eu, dacă eram la casa mea, treceam de trei ori drumul la Catarina lu” Smocu, de mai aflam una, alta, cine se mai duse, care se mai luară… Și mormintele, cui le lăsam? Că nu ați mai dat toată iarnă cu ciobul cu tămâie pe la morminte, că nu mai aveți nici un Dumnezeu…
– Așa, stai aici, ca o sălbatecă! Până te-or găsi vecinii înțepenită în casă! Îi dă replica, pe fugă, Aurica. Că nici barem televizor nu ai!
– Bine că ai tu! Parcă nu știe toată lumea că îl ții de frumos, nu îl pornești niciodată, să nu plătești curent! Și pe mașina de spălat ții ghivecele cu flori, speli rufele în mijlocul bătăturii, cu apa încălzită la soare! Că, de aia te culci odată cu găinile, să nu aprinzi nici becul, că și ăla consumă curent!
Aurica tace mâlc.
– Nu mai bombăniți ca proastele, că ia uite, ce vreme frumoasă! Râde soarele de noi, și vecina asta mai mică!
– Hai, mai repejor că, uite, încep vecinii să treacă în vale!
O vreme se aude doar tărșitul măturii pe drumul ca o spinare ce nu se vrea deloc scărpinată.
,,Iar s-arată soarele”…
După o vreme, Ficuța tresare, deschide cu grijă acul de siguranță ce prinde buzunarul de la șorț și exclamă, grăbită:
– Eu intru, mă sună fie-mea pe oațap! O ia iute la pas, trântind în urmă portița oablă ce stă să se prăbușească .
Mita o privește prostită:
– Fă, ce i-au făcut ăsteia? Că nu prea mai pare în toate mințile? Ce o fi vorba asta, pe ea?
Aurica îi răspunde, bățoasă:
– Ce să fie, proasto? Că ți-am zis să mai ieși și tu în lume! Ce să fie, e așa, ca un fel de feisbuc!
Eu pufnesc în râs neîmpărtășit.
Alte două portițe se trântesc în liniștea uliței.
Mita se apleacă înspre icoana prinsă pe perete și ia stebla de busuioc, o udă în paharul cu apă mare și stropește prin toate colțurile, de trei ori. Privește în jur și, parcă furișându-se de cineva, deschide fereastra dinspre Ficuța și zvârlește cu busuiocul ud, tot de trei ori. Cine știe, poate reușește să-l alunge pe Necuratul și de prin casa ăsteia…
Intru și eu în grabă. Nu am ,,oațap” și nici ,,feisbuc”. Mă simt, oarecum, depășită de vremuri. Mă gândesc serios să dau o ,,raită” printre bloguri. Cine știe, aș putea avea surprize…
,,De-acum, nu ne mai îngheață nasul și picioarele”…