,,Mulțumesc!”

Dau ,,respins’’, unul după celălalt, apelurilor telefonice. Chiar și celui de la ,,mama1’’. Nu, nu am mai multe, am- din fericire,încă- una singură. Cea căreia i-am spus că, dacă sunt la serviciu, există posibilitatea să nu-i pot răspunde, urmând să o sun eu, dacă am timp, iar de nu, o sun seara, când ajung acasă. Dacă însă este o urgență, ,, să insiști!’’. Insistă. ,,Sărut mâna! Ce faci?” ,,Bine!”, zice. ,,Tu, ce faci, ești la servici?”,, Da, la ora asta, sigur că la serviciu, da! Este ceva urgent, că am mult de lucru?” ,,Nu!”, zice, ,, …Așa, voiam să văd ce mai faci?” ,, Fac bine!”, zic. ,,Dacă nu-i ceva urgent, te sun mai târziu”. ,,Ai zis că vii la mine, azi?!”. ,,Da, dar după program!”, ,,Bine, bine, că eu te aștept! Da, la cimitir fuseși?” ,,Da, da!”. ,, Aaa, bine! Înseamnă că îi puseși lui tat’ tău lumânare?”. ,, Da, îi pusei!”. ,, Of, ce bine, mămă, că puseși lumânarea! Îți mulțumesc, îți mulțumesc, din tot sufletul meu!’’.
În vâltoarea zilei nici nu am realizat că mama îmi mulțumise că am pus o lumânare taicuțului meu, la căpătâi!
Era seara lui 2005. Ninsese, doar că mult mai mult decât acum. Se deschiseseră toate porțile cerului. Niciuna, cât de mică, nici măcar o ferestruică, nu a mai rămas ferecată. De aceea a căzut toată zapada din cer, pe pământ. Ori, poate, atât de mult ni se strânseseră păcatele, pe care zăpada le mai acoperea, uneori, iarna, încât în iarna aceea aproape că nu mai era de ajuns, să ni le acopere… Ca și în noaptea asta, satul luase, parcă, foc. Din toate părțile, ca și în noaptea asta, se ridicau flăcări către cer. Brațele oamenilor disperați, înalțate către Dumnezeu. Se păzeau fântânile satului și se auzeau chiote de voie bună pe toate ulițele.
Aveam părinți sănătoși și ,,în putere”, cum se spune la noi, la țară. Chiar dacă mai greoi, tăicuțul, cu treisprezece ani mai mare decât mama, își purta anii cu demnitate și frumusețe. Înalt și drept, cu obrajii îmbujorați, mereu calm și zâmbitor. Locuiau în sat, cu fratele meu.
Atunci, tot așa, a sunat telefonul și vocea mamei mi-a părut ireală ,,Vino, repede, că moare ta’tău!”. Nu știu în cât timp, prin troienele de afară, am parcurs cei vreo doi sau trei kilometri care ne despart. Părea că el murise și nu mai știu decât că îmi frângeam mâinile de durere. Până în clipa în care, tot pe jos, tot prin troiene, a apărut doctorița noastră, pe care o anunțasem. Mai știu că a luat un ac, acela i-a scăpat pe jos, fiindcă avea mâinile înghețate de frig. Apoi a zis ,,Dacă îi fac injecția, risc o infecție, dar poate îl ajută să-și revină. Dacă nu-i fac injecția, oricum, va muri!”. Nu știu ce a avut în fiola aceea fiindcă, într-adevăr, a început să respire. ,, Încercați să ajungeti la spital, am sunat la Salvare. Îmi pare rău că trebuie să îți spun, șanse nu prea mai sunt!”.
Salvarea nu a putut ajunge, am aflat că era pe drum, împotmolită în nămeți. Între timp, a ajuns soțul meu. Conducea o mașină bună. ,,Hai, să mergem!”. Toți cei care se strânseseră în jur spuneau că nu se poate circula, că toți cei care încercaseră rămăseseră împotmoliți în zăpadă. Soțul este Taur și Ion. Atunci nu m-am gîndit la asta, nu ascultam vreun zodiac și nici nu plecam prea mult urechea la religie.
Pe tăicuțul l-au dus la mașină cinci sau șase bărbați, într-o pătură. Înafara faptului că respira, nu mai dădea vreun alt semn de viață. Mașina a mușcat fiecare felie de zăpadă, printre fulgii grei și denși ce continuau să cadă. A părut o veșnicie. Cuprinzându-l cu brațele, nici nu mai știu ce invocam. Soțul, cu geamul lăsat, își ruga tot timpul mașina ,,Hai, știu că poți! Vom reuși, știu că vom reuși! Să nu ne blocăm nici pentru o clipă, altfel, aici rămânem! Măcar să nu pierdem firul drumului, să nu ieșim în câmp ori să o luăm în cine știe ce direcție, că nu se vede drum, nu se vede nimic! Doar zăpadă, și atât!”
Am reușit să ajungem la spital. De gardă era un medic anestezist. După ce l-a pus pe aparate și a aplicat medicamentația de urgență, mi-a spus: ,, A făcut un edem pulmonar. Nu vreau să vă supăr mai mult decât sunteți dar să știți că aici, în spitalul nostru, doi medici, directori ai spitalului, au murit, de la edem pulmonar. Șansele de supraviețuire sunt minime”. Mai știu doar că i-am răspuns da: ,, da, dar noi nu suntem directori…”. Țipam, îl imploram pe Dumnezeu, spunându-i că nu se poate! Îl strigam pe tăicuțul, spunându-i că nu vreau, și nu vreau, și nu se poate, ca el să moară!
A revenit la viață.
La câteva zile, atunci când a fost bine, am sărutat mâna doctoriței, spunându-i că ea a fost aceea care i-a redat viața, fiindcă a ajuns în timp util să-i aplice primul tratament.
– Se poate să fi fost și eu. Însă cred că eu am fost doar o verigă dintr-o înlănțuire. Ce se întâmpla dacă nu ajungeați la spital, atunci când pe drum era urgie și nimeni nu putea circula, și ați fi rămas împotmoliți prin nămeți? Sau dacă, odată ajunși acolo, nu s-ar fi întâmplat ca de gardă să fie un anestezist care este foarte bun? Nu, a fost întreagă magie ceea ce s-a întâmplat cu tatăl tău!
În fiecare an, de atunci, mă gândesc la această noapte ca fiind magică.
Ce să fi fost în urmă cu atâția ani, în noaptea aceea? Poate Boboteaza? Să fi fost, poate, o zi sfântă, care urma să vină, al cărei nume îl purta șoferul?
…. Și-a revenit și a mai fost alături de noi timp de încă zece ani. Dacă au fost mulți sau puțini, dacă au fost de ajuns, știu și eu și voi toți.
De mult timp încerc să scriu o poveste de dragoste. Nu stiu dacă voi reuși vreodată. Căci singura care merită scrisă este cea despre cât de mult mi-am iubit părintele. Și nu cred că voi fi în stare să o aduc la nivelul la care merită.
Deci, cum vă povesteam, mă sună mama, să-mi mulțumească, mie, fiica tatălui meu, că am reușit să-i duc o lumină la căpătâi, și să-i spun cât de mult îl iubesc!…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la ,,Mulțumesc!”

  1. Aliosa zice:

    Bună dimineața, ” ECALEOPI ” ! 🙂
    Și EU îți MULȚUMESC

    pentru vizita și comentariul postat pe
    http://amintiriamintiri.wordpress.com/
    O zi de IARNĂ fără GER, VISCOL și evenimente NEPLĂCUTE ! 🙂
    Cu stimă,
    Alioșa ! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. Ana G. zice:

    De fiecare dată, nu încetez să mă minunez despre cât de frumos scrii! Nu pot comenta povestea, e scrisă cu inima.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s