Case triste, în toamnă…

Case triste, în toamnă…

Plec la drum, în zi caldă de toamnă, cu pași grăbiți, pe ulița îngustă. Nu-i asfaltată, nici măcar pietruită. Dau binețe în stânga și în dreapta, căci mulți vecini sunt deja pe punctul de plecare spre câmp. Ba, unii chiar s-au întors, au căruțele încărcate cu știuleți de porumb. Gospodăriile, frumos aliniate, râd în soare, vesele și ele că a început campania agitată a belșugului. Un zornăit puternic mă face să mă dau în lături: vecinii dinspre deal răstoarnă remorca încărcată, și numaidecât o grămadă moțată cu porumbi lucioși, voioși și ei că au ajuns acolo unde le este locul, se înalță alături. Toată ulița este clinchet de veselie și voie bună, de strigăte. Râsete în toate culorile îmi gâdilă auzul.
Bucuria oamenilor pare a se transmite caselor. Proaspăt vopsite în toate chipurile, după gustul fiecărei familii. Sunt amuzante așa, în toate nuanțele lumii! Desigur, sunt asortate, dumnealor, nu credeți că nu! Cu gardurile fie din lemn, fie din ciment, fiecare după moda vremii și starea gospodarului. E, sigur că aceia mai înstăriți au case mai făloase! Observ însă că acelea mai modeste sunt încă mai vesele, căci o mulțime de prichindei mucoși aleargă prin curți. Un bunic ce aduce căruța de la câmp îi prinde, pe rând, pe pici în brațe drăgăstoase și îi așază binișor pe frunzele puse de așternut deasupra porumbului. Căței latră și se învârtesc în jurul lor, nemaivăzându-și capul de atâta fericire. Tocmai ce au pus la respect niște mâțe lascive ce se tolăneau pe prispă, alungându-le pe nu se știe unde.
Imi dau o stare de bine, de euforie, toți oamenii aceștia, cu toți picii lor gălăgioși. Îmi râd casele în față, cu ferestrele lor larg deschise, dinspre care flutură perdele mai simple ori mai îmbobocite, la fel, după gustul fiecărui gospodar… Sunt în largul meu, în lumea în care mă aflu de când mă știu, printre oamenii pe care îi cunosc atît de bine, cărora le cunosc tabieturile și sufletele.
E-atâta bucurie, atâta veselie în jur, încât nu am cum să nu mă molipsesc! Încet, oamenii au pornit spre câmp. Pe măsură ce mă apropii de serviciu, satul pare mai liniștit. Au rămas ele, casele, fluturîndu-și perdelele, cu ușile deschise larg, urându-le spor la muncă. Au rămas în urmă, de parcă i-ar aștepta cu brațele deschise să se întoarcă cu rodul anului. Ca să poată ele să se închidă, ca să poată ele să-i cuprindă cu brațe vânjoase, să-i adune laolaltă, în jurul focului. Să-i poată ele strânge la povești la gura sobei, pe toți, pe bătrâni, tineri și prichindei. Acolo unde vor face planuri pentru anul care vine, acolo unde își vor spune poveștile și depăna amintirile, își vor sărbători bucuriile și îneca tristețile.
*
E toamnă. Diminețile sunt reci și după amiezele însorite.
Nu mai hurducăie care pe drum, încărcate cu știuleți. Nici voci vesele și agitate ce pregătesc zi de recoltă, nu tulbură liniștea dimineții. Parcă niște motoare se aud, semn al unei modernizări incipiente.
Cei cinci maidanezi mă petrec până la poartă, având grijă să-mi lase ,,suveniruri”pe haine. Mâțele, vreo șapte sau câte or mai fi, cărora le spunem ,,porumbei”, mă privesc, aliniate pe acoperișul casei. Celelalte trei, care au ,,socializat”, sar peste gard și mă conduc până la șosea, ca de obicei.
Iau ulița la pas, în drumul zilnic spre muncă.
Azi nu prea mai am pe cine saluta. Nu mai sunt oameni pe la porți. Nu mai trec nici care pe drum.
Când îți trăiești viața la țară, capeți o seamă de tabieturi, care se înrădăcinează bine. Printre acestea, deloc puține, se află acela de a saluta în stânga și în dreapta, atunci când mergi pe drum. Nu-mi pot așadar înfrâna obișnuința, dobândită în timp, de a saluta la tot pasul.
Gestul reflex de a înclina capul către stânga ori dreapta, mă face să-mi dechid ochii asupra caselor ce străjuiesc drumul. Garduri scorojite de soare, ploi și vânt ocrotesc curți bătătorite. Casele, până nu demult vesele și cu ferestrele-ochi larg deschise pentru a-i petrece și primi pe gospodari, au amorțit în curți demult nedereticate, printre ierburi ce le ajung deseori până la streașină. Au porți atât de ruginite încât nici nu știu dacă se mai pot deschide vreodată. Și nici nu par a-și dori să se mai deschidă. Ferestrele întunecate, acoperite cu obloane fripte de arșiță și năpăstuite de vânt și ploi, par pleoape uscate, închise peste ochi adormiți, asemenea ochilor ce au plâns prea mult și cărora izvorul lacrimilor le-a fost secătuit. Frunze arămii acoperă curțile, acoperișurile. Nu mai sunt câini, au plecat care pe unde s-au priceput mai bine. Doar mâțele mai dau târcoale, căci ele rareori își părăsesc locul în care s-au născut. Pleacă și colindă, căutându-și hrană, dar se întorc, iar și iar… poate, cine știe?…
Bătrânii s-au dus. Tinerii au plecat demult din sat, își caută un trai mai bun prin străinătate.
Cine știe?… Poate se vor întoarce, să spoiască pereții caselor, să ridice obloanele ferestrelor. Poate se vor întoarce să le oblojească rănile. Să repare despicăturile pereților, să înlocuiască geamurile ciobite, în timp ce își adună și cioburile sufletelor lor. Poate se vor întoarce să șteargă praful de pe lacra bunicii, să așeze în ea o nouă zestre, să încingă horele pe la nunți… Să se adune în drum ori în piață, să depene povești, să-și împărtășească durerea, bucuriile și amintirile.
Poate se vor întoarce să facă rânduielile celor duși și să le sărute mormintele…
Mă plec în fața frumoaselor triste. Le dau binețe. Îmi doresc să le dau viață, îmi doresc să le pot oferi speranță. Nu știu cum aș putea reuși. Nu singură.
*
Aud bocănituri puternice în spatele unui gard scund și învechit. Mă apropii, curioasă. Câțiva oameni în salopete pregătesc o betonieră. O pereche de tineri frumoși râd în hohote, printre muncitori. Fata ține strâns la piept un bebeluș bucălat. Tânărul ei soț strânge cu mâna dreaptă, căuș, mânuța unei fetițe toată, numai zâmbet.
Pe prispa casei flutură un tricolor.
Mă cuprinde o stare de bine.
Pornesc la drum cu zgomotul ultim în gând. Trec pe lângă case singure, trec pe lângă case triste, în toamnă. Le salut, le dau binețe. Știu, nu voi reuși să le încurajez și să le dau speranță, doar eu, voi reuși însă împreună cu aceia pe care tocmai i-am lăsat în urmă, cu zgomotele lor.
Și, poate, cu ajutorul câtorva umile rânduri…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Case triste, în toamnă…

  1. Ah, câtă durere ai cuprins aici. Durerea unui sat ce a rămas gol, durerea unor case acum goale și ele, durerea tinerilor ce și-au lăsat bătrânii în urmă. M-ai dus în satul în care trăia străbunica mea, cu același drumeag neasfaltat, cu aceleași case ponosite și aceeași bătrâni ce așteaptă în poartă să mai vină … cine să mai vină? Copiii, nepoții? Poate-și așteaptă sfârșitul…
    M-a cuprins un dor cumplit. Și-mi cad lacrimi, fără voia mea …

    Apreciat de 2 persoane

  2. Mi-e un dor teribil de uliţele satului bunicilor. Şi acum aici, parcă am păşit pe ele. E trist, dar a mai alinat din dor. Mulţumesc!

    Apreciat de 1 persoană

  3. doar verde zice:

    Le-ai încurajat!
    Când am trecut eu, ceva se schimba.. Alți copilași, sănătoși și veseli, ștergeau cu mânuțe lor mici, ochii ferestrelor bătrâne! Și așa, tristețea se mai risipea, aducând (în amintire) zvon de anotimp curat și pur, energie și”bujori în obrăjori”!
    Iar casele au zâmbit!
    Mă înclin, cu gând bun și admirație!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Aliosa zice:

    Bună dimneața, Ecaleopi ! 🙂
    Un ESEU de nota 10 ( zece ) ! 🙂
    Citindu-l ,
    AMINTIRILE COPILĂRIEI mi-au inundat creierul 🙂 ,
    în fața OCHILOR am revăzut SATUL natal în care ,
    cu 68 de ani în urmă am apărut pe LUME 🙂 🙂 🙂
    http://aliosapopovici.wordpress.com/2018/02/09/
    și care , din păcate, la fel ca cel descris mai sus,
    ACUM, în ” România lucrului bine făcut ” 🙂 😦 🙂
    este UITAT complet de GUVERNANȚI 😦
    PĂRĂSIT de TINERI plecați aiurea-n LUME pentru SALARII BUNE 🙂 😦
    și populat majoritar doar de VĂDUVE de RĂZBOI pe care HOȚII și TÂLHARII locului le FURĂ, VIOLEAZĂ și MALTRATEAZĂ 😦 😦 😦
    iar POLIȚIA ce-și are SEDIUL la COMUNĂ , intervine prea târziu sau NICIODATĂ în apărarea DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI din motive doar de POLIȚIȘTI știute 😦
    dar de MINE bănuite ! 🙂
    Îți mulțumesc că ai TRECUT din NOU pe la MINE 🙂
    căci altfel, pierdeam un ESEU de nota 10 ( ZECE) !!! 🙂 🙂 🙂
    Weekend plăcut ! 🙂
    Cu stimă,
    Alioșa ! 🙂

    Apreciază

  5. lyanasabau zice:

    Ai scris asta chiar de ziua mea. 😊 Înțeleg viața la țară. Chiar trăiești într un sat? Dacă e așa, mă bucur nespus! Adaug fotografia aceasta…e din sufletul meu.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s