Doamne de poveste de la țară (11)- Toporul

– Grea iarnă va fi anul ăsta! Zăpada, cât casa o să fie, și temperaturi de minus grade, așa au zis la televizor!

-Minus grade, câte, țață Mărie?

-Nu știu eu, așa au zis ăștia, la televizor! Ce, eu sunt proastă, nu știu ce am auzit?

-Păi, da, cum să nu știi?! Că astăvară ai auzit matale, tot la televizorul acela, că ,,vin ploi mari”, că ,,o să plouă ,,litri pe metru pătrat’’, da, câți, nu știu! Și de aia ne-a plouat, de e pământul zadă, nici usturoiul nu am putut să-l punem în grădină până acuș. Ne uităm cu ochii pe cer, să vedem când vin litrii ăia, câți, nu știu, de care ai tot auzit matale la televizor…

Vorbele acestea, auzite ori de câte ori când mama soacră avea întâlnirea de lucru pe băncuța de la poartă, unde se strângeau mai toate vecinele, îmi revin adesea în minte. Astfel încât, în fiecare sfârșit de toamnă, mă aliniez ,,trendului’’ de a umple curtea cu lemne, cărbuni și orice alt combustibil solid în vogă, pentru a alimenta cu îndestulare centrala ce pare să nu se mai sature. Desigur, vecinele concurează încă din toiul verii, tocmindu-se aprig cu toți cărăușii ce apar pe drum. Fac o afacere, le cumpără la un preț bun! Că doar nu degeaba zice proverbul ,,omul gospodar își face vara sanie și iarna car’’…

Așa încât am de pe acum curtea doldora cu lemne ce așteaptă să fie tăiate și puse la adăpost.

*

Obișnuită fiind să sparg lemne, am luat toporul și am început să sparg ,,subțirelele’’, acelea folosite la început, pentru aprindere, apoi din ce în ce mai robuste, cât să țină focul timp mai îndelungat. Este și aceasta o știință, de a sparge lemne. Brațele trebuie să fie relaxate, mai încordate doar când ridici toporul în aer, decât atunci când izbești cu el. Este necesar să fii atent cum poziționezi lama toporului. Riști altfel să lovești cu partea lemnoasă a acestuia, care se  poate rupe. Și mai riști să nimerești un chituc noduros iar toporul să ți se întoarcă arțăgos înspre față, admonestându-te pentru neatenție și nepricepere. Nu-i bine nici dacă lovești mai spre marginea butucului, fiindcă atunci se desprind așchii mici care zboară prin aer desigur, în nici o altă direcție decât înspre fața ta… Exact ultima variantă am aplicat-o și, până să-mi fi dat seama de ceea ce se întâmplă, am simțit o fierbințeală la ochiul stâng. Am dus repede mâna, protectoare, am apăsat puțin și, cu teama că ochiul mi s-a prins în palmă, am desprins mâna apoi. Am constatat că se află totuși, intact, la locul său. Doar fața mi s-a înnegrit și așa a rămas, timp de vreo două săptămâni.

De atunci, nu am mai avut curajul să sparg lemne.

*

,,Trimit pe cineva priceput să spargă lemnele, cu asta se ocupă, în sat ’’…

Merg în grădina aflată peste drum, unde este depozitată stiva de lemne.

Salut, apropiindu-mă. Îi văd spatele, acoperit de o mantie cenușie, lungă. Nu mă aude sau nu vrea să o facă. Cu mișcări constante, lente, înalță toporul. Îl lasă apoi în jos, peste chitucul care se crapă în două. Ridică jumătatea, își reia mișcarea. Despică iar și iar, lemnul uscat.  Privesc cu fascinație și respect cum bucățile de lemn sar în lături, de parcă se predau în fața toporului iscusit. Rămân astfel preț de minute bune. Îmi spun că omul ori nu stă bine cu auzul, ori nu poate vorbi, de nu mă bagă în seamă. Ciudat, nu pare să aibă o alură pe care m-aș fi așteptat să o aibă un spărgător de lemne! Brațele doar  le bănuiesc a fi vânjoase, după hotărârea cu care prăvălesc toporul în creștetul lemnului. În așteptarea mea de a fi luată în seamă observ, spre una dintre marginile movilei de lemne, o altă siluetă. Mai mică mult decât cea aplecată asupra lemnelor, care nu mă ia în seamă, îmbrăcată însă la fel cu aceasta: aceeași pelerină, lungă, cu glugă, cenușie. Adună lemnele ce au sărit mai departe și le așază, pe rând, într-o moviliță. Mi se pare că am nimerit, din greșeală, în decorul unui film. Silueta mai mică ridică acum capul, plecat până atunci. Doi ochi mari, negri, mă fixează întrebători. Pe spate mă trec fiori. Îi vorbesc, nu mai știu ce anume. Mă privește în continuare, sobră, cu ochii aceia pătrunzători. Toporul își încetează mișcările. Silueta înaltă, pe care o văzusem până acum doar din spate, prin mantia lungă, cu gluga largă, se întoarce către mine. ,,Am terminat. Te costă 50 de lei’’. Cu greu evadez  din privirea lucitoare, adâncă, neagră.

Parcă am rugat-o să să vină în casă, cu fetița, să mănânce ceva. Parcă am rugat-o să intre  pentru o cafea și un pahar cu lapte, măcar. M-a refuzat cu o voce gravă și tăioasă, în același timp.

Îi întind 100 lei. ,,Am spus 50!’’. Din buzunarul adânc scoate 50 de  lei, pe care îmi ordonă, din priviri, să îi primesc. Nu mă pot opune. Se îndreaptă spre silueta micuță, îi prinde mânuța în mâna ei puternică. ,, Bună ziua, cucoană! Să-mi trimiți vorbă când mai este nevoie’’.

Le privesc cum se îndepărtează. Au o ținută impunătoare, mândră. Mintea scurmă printre amintiri. Găsesc ochii, le aflu și chipul: o față luminoasă, încadrată de  unduirea unui păr lung până în brâu; statura, vocea, trupul frumos, drept, așa cum era acela ce se îndepărta cu pași sacadați. Fața din amintire însă este veselă și binevoitoare, în contrast cu aceea ce mă blocase, sobră și tăioasă. Mă gândesc că este prea izbitoare asemănarea cu șefa promoției mele din liceu. Tot ea a fost și ,,miss’’ la balul de absolvire, fiindcă nu era în promoție fată mai frumoasă decât ea! Sunt sigură acum, este aceeași, nu poate fi alta! Ce meandre purtaseră destinul ei până aici? Nu știu, acum nici nu vreau să-i aflu, povestea.

Privesc toporul obosit, lăsat pe grămada de lemne. Lama lucește. Prind lemnul rotunjit ce o susține. Simt căldura palmelor ei. Îl ridic, îl înalț către cer. Îl las în jos, prăvălindu-l peste lemnul ce așteaptă să-i despic țeasta.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Doamne de poveste de la țară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Doamne de poveste de la țară (11)- Toporul

  1. Dureros! Frumos scris in acelasi timp. Asta dovedeste inca o data ca nu suntem stapani ai sortii noastre si ca viata face ce vrea din noi..

    Apreciat de 2 persoane

  2. M-a impresionat mult povestea asta de viaţă. Şi parcă m-a durut şi lovitura aia. Tare bine e scrisă!

    Apreciat de 1 persoană

  3. doar verde zice:

    Încă privesc tăciunii din ochii fetiței. Și sclipirile lamei de topor. Cred că pot să presupun ce gânduri avea femeia, de câte ori lovea cu precizie lemnul..
    Duios scris, liniștit. Dar în același timp sălbatic. Așa, ca uneori, viața!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Ana G. zice:

    M-aș fi așteptat la orice, dar nu să fie femeie spărgătorul de lemne. Nu una care la un moment dat părea să aibă un viitor strălucit. Ce lecție de viață…!

    Apreciat de 1 persoană

  5. E atât de minunat să îți dai seama de mândria, de greutățile destinului,în acel domestic rural în care a acceptat tăcută să trăiască. Coloana vertebrală ce nu se frânge refuzând recunoasterea trecutului,toporul fiind obiectul tăios ce a reîntâlnit două destine……MINUNAT

    Apreciat de 1 persoană

  6. ecaleopi zice:

    Mulțumesc mult pentru un comentariu excepțional!

    Apreciază

  7. Tare frumos ai scris. Astfel de poveşti îţi fac pielea de găină şi te îndeamnă să apreciezi din plin ceea ce ai. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s