Pâinea

E ger. De ,,crapă pietrele’’. Nu-i deajuns gerul, mai şfichiuieşte şi un aprig de vânt, care vine să-i dea tărie, gerului. Ajung acasă cu nasul degerat, urechile înroşite şi picioarele ,,bocnă’’.  Aprind focul, îmi frământ un pic de aluat şi coc două turtiţe pe tigaie. Doar căldura pâinii reuşeşte să-mi alunge frigul, pătruns până în măduva oaselor. Gustul pâinii, în plină iarnă, este unul de limonadă, căldura ei este parcă de nisip încins şi dogoare de vară…

E arşiţă. Cu o sacoşă de in, bine împăturită de mama, o iau la pas. Îl strig pe Ţompi. Leneşul, abia catadicseşte să se ridice de la umbra zarzărului din faţa casei. Totuşi, ştie foarte bine programul de ora două după amiaza şi, după un căscat de tot râsul lumii, începe să se gudure, bucuros de drumuială. Nici ţipenie de om nu-i, pe drumul prăfuit. Pietrişul de pe şosea, încins, ar lua foc, de n-ar fi pietriş… Paşii ne sunt leneşi, nu prea avem spor. Ştim că oblonul nu se ridică niciodată mai devreme de ora cinci, aşa că avem de aşteptat, nu glumă! Măcar de ar fi deschis nea Gore sifonăria, să ne mai bălăcim un pic în apa rece ce pluteşte pe cimentul acoperit doar de vreo două scândurele. Un car cu boi, mai leneşi chiar şi decât noi, greoi din cauza poverii pe care o duc, reuşeşte să ne depăşească.

Ajungem la Alimentara. Pe un perete lateral, pietroiul încins, poziţionat în mijloc,  îşi înalţă colţurile către oblonul situat la o înălţime mai mare decât un stat de om. Înafară de mine şi de Ţompi, nu a mai ajuns, deocamdată, nimeni. Mă aşez pe bordura de piatră, încinsă şi ea, îmi scot papucii, şi îmi scald tălpile în ţărână. Nu mi-au fost de nici un folos, papucii, înafară de a lipi dogoarea pământului de pielea bătătorită. Las sacoşa împăturită pe pietroi -semn că sunt prima venită- cu papucii de strajă. Ţompi se rostogoleşte nebun, se aşează pe spate, îl scarpin şi îl smotocesc puţin. Îl îndemn să mergem. Ocolim alimentara şi ajungem de cealaltă parte a clădirii unde, în două odăi răcoroase, avem noroc mare: nea Gore pornise sifonăria, se auzea de aici bâzâitul maşinii. Înăuntru, răcoare. Pe jos, ciment, şi baltă. Ne bălăcim, ne răcorim.

– Săru’mâna, nea Gore!

– Să creşteţi mari! Iar sunteţi primii, la pâine!

– Păi, da, ca de obicei!

– Iaca, e gata şi limonada, pentru tine!

– Nea Gore, nu prea mi-e sete, aşa… Că nici bani nu am, decât pentru două pâini, atât avu mama să îmi dea…

– Lasă banii, că mi-i aduci când oi avea! Ia, colea, să vezi cum este asta, să-mi spui dacă-i bună. E reţetă nouă, din flori de lămâiţă, cu zeamă multă de lămâie, răcoroasă, numai bună pe arşiţă…

Cum putea să fie licoarea galbenă, dulce-acrişoară, acidulată, mirosind a lămâiţă, şi mai rece decât însăşi gheaţa?

– Săru’mâna, nea Gore! Data viitoare aducem banii, că ia ticu’ salariul…

Nu l-am auzit vreodată pe nea Gore să întrebe pe cineva dacă are bani, să plătească licoarea. Tuturor copiilor, de cum apăreau în uşă, la fel le spunea ,,iaca, e gata şi limonada, pentru tine!’’. Iar tu erai convins că licoarea aceea minunată este special creată pentru tine, că este unică, şi că alta la fel nu mai există în toată lumea!

Ne întoarcem la pietroi. Scot coarda din buzunarul rochiţei şi încep să o învârtesc. Ţompi mă urmăreşte cu privirea şi, ameţit de atâtea sărituri, adoarme. Au început să mai vină câţiva ceapişti. Oricum, ai au prioritate: au bon! Mai întâi primesc ei pâine, şi abia când se termină bonurile, cumpărăm noi, adică aceia din familiile cu ,,salariaţi’’, dacă avem noroc să mai rămână. De-asta şi era musai să fiu prima la pietroi, aşa încât, chiar de mai rămânea doar una, să fiu sigură că nu plecăm acasă cu traista goală!

Am obosit doar un pic, mă opresc şi mă aşez pe pietroi. Sunt deja înconjurată de o mare de oameni, dornici să primească măcar o pâine. Soarele ne arde creştetele şi abia spre cinci, aşa, când se mai mută el, ne mai revenim. Nu mai părăsesc deloc pietroiul, nu risc să-mi pierd locul fruntaş!

Nările ni se dilată, involuntar, aţâţate de mirosul care începe să le gâdile.

Un uruit se aude: se deschide oblonul! Toţi mă împing, din toate părţile. Alunec de pe pietroi. Mă împiedic de un papuc şi cad peste Ţompi care, loial, nu se deslipeşte de mine. Ştie şi el că trebuie să muncească, să-şi câştige pâinea, dacă şi-o doreşte! Mă ridic printre fuste, şorţuri şi basmale, care mai de care mai prăfuite şi transpirate, mai mult, parcă, decât mine şi Ţompi, la un loc. Înainte de a-mi îndrepta bustul, mâna dreaptă deja este ţintită în sus, cu hotărâre. Vânzătorul de la ghişeu ştie, auzind larma, că sunt pe acolo, pe undeva. Nu îi înşel aşteptarea, niciodată! Ia două pâini calde şi le apleacă, făra să mă vadă, spre mâna în care strâng banii cu încrâncenare. Reuşesc să ridic şi cea de a doua mână şi, apropiind-o de astălaltă, strîng cu putere pâinile. Slăbesc strânsoarea banilor, aşa încât vânzătorul, lăsând pâinea, să poată lua banii. Ura, am reuşit! Cu pâinile strâns lipite de piept, îmi fac o cărare printre cei ce continuă să mă îmbulzească, invidioşi. Înainte de a ieşi ,, la liman’’, deja aud în urmă oblonul, trântit cu putere: ,, gata, s-a terminat pe azi, nu mai este niciuna! Mâine, care om mai trăi până atunci…’’, aud, invariabil -departe, de acum- în urma noastră.

Picături mari de sudoare mi se scurg pe faţă, simt gustul sărat cum se strecoară printre buze. Ţompi arată de parcă ar fi fost salvat din balta de la Livadie, unde mai ajungem câteodată, la scăldat.

Rup un prim ,,colţ’’ de pâine. Oricât de foame şi poftă mi-ar fi, nu pot să nu mă sacrific: îl dau tovarăşului meu credincios. Rup un al doilea ,,colţ’’. Niciodată nu am înţeles de ce îi spuneam colţ, deşi pâinea era rotundă…

Avem destul timp ca, până acasă, să ne ospătăm cum trebuie.

– Reuşirăţi?

– Da, mamă, reuşirăm!

Sar într-un picior, bucuroasă că o văd pe mama mulţumită. Ţompi se rostogoleşte prin ţărână, de bucurie că mă vede sărind într-un picior. Iau coarda, ies în drum şi încep să pitrocesc ţărâna încinsă.

 

În toiul iernii, când este ger încât crapă pietrele, muşc din pâinea caldă şi nu pricep de ce simt un gust de limonadă cu miros de lămâiţă, iar căldura ei este de nisip încins şi arşiţă de vară…

Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Pâinea

  1. amețit de mirosul pâini m-am retras la țară unde noroiul iubește cizmele de cauciuc cu speranța de a retrăi clipa, când pentru prima oară m-am întâlnit cu pâinea într-o fabrică,părea înbibată în cacao după culoare,având un miros ce uneori revine când scot pâinea din vatră………mulțumesc

    Apreciat de 2 persoane

  2. Ioan M. zice:

    A republicat asta pe Cronopedia.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Aliosa zice:

    Frumos, real, plin de culoare acest sensibil articol ! 🙂
    Sincere FELICITĂRI ! 🙂
    Treaba cu cele două TURTIȚE ,
    coapte pe oarece TIGĂIȚE,
    mi-a adus aminte de niște FETIȚE ,
    pe care-n tinerețe la sărutam pe GURIȚE ……………
    ” O, tempora ” ! 🙂
    ” O, mores ” !! 🙂 🙂
    Weekend plăcut ! 🙂
    Aliosa 🙂 🙂 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Roximoronica zice:

    Frumos, mi-a amintit de bunica mea, cum făceam păsărele din aluat și le puneam pe plita încinsă.

    Apreciat de 2 persoane

  5. La multi ani! Un 2018 incantator…

    Apreciat de 1 persoană

  6. Marina Costa zice:

    Superb, si un an nou fericit! De ce Caleopi si nu Caliopi, preafrumoasa muza a genului epic si al elocventei?

    Apreciat de 1 persoană

  7. doar verde zice:

    Aș fi fost mai săracă fără pâinea aceasta!
    Mulțumesc!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s