Labirint autumnal

Stropi mărunţi de ploaie tristă se preling de-a lungul geamului, către pământ. Castanii imenşi, supăraţi că toate fructele le sunt pe jos, neajutorate, prin curtea şi pe aleile pustii, îşi scutură şi ultima haină, ultimele frunze. Peticele arămii cad, covor, peste alt, şi peste un altul, acoperind castanele, să le ocrotescă, parcă, de tristeţea naturii… să aline durerea despărţirii…

Ferestrele sunt deschise. Mă simt o caracatiţă. Mii de fire pleacă ori vin, dinspre şi către mine, mă leagă de ceva nedefinit, mă unesc cu necunoscut. Un piuit constant mă bântuie, şi nu pricep ce-i cu el! Aud şoapte. Nu le înţeleg. Mă plictisesc.

Iubesc toamna. E toamnă frumoasă iar eu am chef să bântui.

Cu nările inflamate de parfumul gutuilor ce dansează în ceaun, amestec, roată. De la stânga, în dreapta, de la dreapta, înspre stânga. Bucăţelele tresaltă, voioase, aruncându-mi câte un strop fierbinte, provocâdu-mă, parcă, la joacă. Mă retrag cu viteză fiindcă joaca jocul lor mie nu-mi convine. Or fi ele hazlii, dar sunt fierbinţi şi obrazul meu se teme de fierbinţeală! Râd şi le las în pace, să-şi continue dansul. Mă aşez pe scările ce mărginesc aleea din curtea casei şi mă grăbesc să termin de spart nucile pe care gutuile nebune le  aşteaptă, pentru a le putea conferi perfecţiunea. Printre crengile caisului ce străjuieşte deasupra mea, suliţe palide îmi trimit mângâieri şi-mi dau o senzaţie de bine. Pekinezii mei, cinci la număr, îmi dau târcoale. De unde, până acuma, erau încântaţi când le dădeam căte o nucă în coajă, pe care erau mândri să o poată sparge între colţi, acum s-au ,, boierit’’ , dumnealor: nu doar că le doresc gata sparte, ar pofti numai miezul extras din coajă! Altfel, nu mai sunt interesaţi… Îmi continui munca şi pocnesc puternic nucifera drept în ,,creştet’’. Carapacea se deschide, frumos, arătându-mi miezul plin, frumos, apetisant. Distribui fiecărui căţeluş câte un fruct, mie, unul, următorul, în castron. Poate, până spre seară, voi reuşi să pun la cuptor o tavă înteagă, fiindcă aşteaptă nebunele, bucăţelele jucăuşe din ceaun, ce fac baie în sirop…

O adiere uşoară se transformă într-un mic vârtej care iscă zâzanie între toate frunzele, cele deja aşternute, şi între acelea care încep să curgă de prin copaci. Le învârteşte, le răsuceşte, le plimbă prin toată curtea. Ca din senin, se face linişte. Deplină. Umerii îmi sunt frunze, braţele, frunze. Sunt copac. La picioare mi s-a aşternut covor magic. Caisul a rămas  gol, puşcă – mai mare ruşinea- şi mă priveşte, întrebător, neînţelegând ce se petrece.

Simt oboseală, dar nu mă lasă toamna să mă las învinsă! Mă poartă pe drumuri, sunt pe o alee îngustă, înconjurată de un gard viu imens, deasupra căruia zăresc doar cerul. Privesc cerul şi văd cum se adună nori. Cuminţi, frumoşi, de toamnă. Aleea s-a sfârşit…ba nu… Începe o alta, spre stânga.

Curioasă, pornesc.

Şuieră vânt în noapte târzie de toamnă, dar sub plapuma din puf e cald şi bine. Târziu, mă trezesc şuşotelile ,,secretoase’’ ale părinţilor. Dorm alături de tăicuţul meu, eu. Aşa a fost dintotdeauna. La picioarele mele, mama îl ţine în braţe pe fratele, ceva mai mare decât mine. Cu mâinile încolăcite pe după gâtul tăicuţului, cu respiraţia lui caldă gâdilându-mi obrazul şi mângâindu-mi sufletul, mă bucur că există. Abia aud, şi abia respir, trag cu urechea la vorbele mamei : ,,vine iarna curând, s-a făcut frig, şi lemne nu avem! Să afli dacă mai sunt coceni de boabe pe câmp, pe undeva, să merg, să adun. Să avem aci, până om reuşi să luăm lemne! Copiilor le trebuie ghete. Fata le poate încălţa pe ale băiatului, că îi vin bine ei, acuma, nu sunt decât o ţâră mărişoare, dar merg cu şosete de lână. Până colea, la grădiniţă, merg, că-i aproape. Dar lui, e musai să-i luăm încălţări, că e şi el la clasa a cincea, acuma, nu mai poate merge aşa…’’ Strâng ochii, nu-mi place ce aud în şoaptele mamei, mă cuprinde grija, că nu vom avea căldură şi că iar voi purta lucruri rămase mici fratelui meu. Ploaia îmi simte îngrijorarea şi îşi izbeşte cu putere stropii, lacrimi de noapte, de geamul aflat deasupra capului meu. Îmi stârneşte, ploaia, ochii. Îi stârneşte să plângă. De ce plâng ochii, că doar ei nu sunt cer? De ce plâng ochii, că doar ei nu sunt toamnă? Atunci, de unde s-au strâns, buluc, lacrimile astea sub pleoapele mele? Somnul încearcă să mă cuprindă, grija însă mă menţine trează. Trebuie să ştiu. ,,Lasă, n-avea grijă, că aduc şi lemne! Şi te-oi duce şi la adunat de coceni, sunt destui pe câmp, găsesc o remorcă… Le luăm şi ghete copiilor! ’’. Vorba caldă şi domoală a tatei mă face să mă simt, ca întotdeauna, în siguranţă. Îi cuprind mai bine gâtul cu braţele. Îi simt respiraţia caldă. Ochii nu mai plâng, că doar ochii, mă gândesc, nu sunt cer, nici toamnă nu sunt…

Apuc înspre dreapta…

Silvia, care tot timpul are un leu, chiar doi -că,de, taică-su este cel mai bun tâmplar din sat- nici nu apucă bine să spună mamei ,,săru mâna’’, că întreabă ,, tu ai leu?’’. Privesc cu emoţie faţa mamei, aşteptând un răspuns care, de cele mai multe ori, este negativ. ,,Are!’’, răspunde mama, băţoasă, în locul meu. Uimită că am azi ,,leu’’, îl primesc cu evlavie. Pornim, alături, prin ceaţa de toamnă, deasă, să o tai cu cuţitul. Plecăm la grădiniţă. Ajungem la şosea. Mergem pe marginea pârâului ce străjuieşte şoseaua. Curge printr-un canal, pârâul. Toată vara ne bălăcim şi ne jucăm acolo. Mă dor degetele, aproape că nu le mai simt, atât de strâns îmi ţin moneda, sugrumată. Nu pot răbda până să ajungem în dreptul Alimentarei, vreau să mă asigur, încă o dată, că am astăzi bani pentru o eugenie şi jumătate. Doi lei mi-ar fi ajuns pentru trei eugenii. Dar mie, trei îmi sunt mereu prea mult, îi spun Silviei. Mie, una şi jumătate este fix cât îmi trebuie! Desfac degetele,  eliberez din chingă averea preţioasă. Nu realizez bine dar cumva se întâmplă că moneda, transpirată, asemeni palmelor ce o ţinuseră prizonieră, îmi alunecă la vale şi, rostogolindu-se, ajunge în părâu, în canal!

Multe toamne s-au scurs de atunci. Pironită pe marginea canalului, privesc în adânc, întrebându-mă dacă leul meu o mai fi acolo ? Eu cred că este. Nici nu mai contează că am primit de la tăicuţul, în următoarele zile, câte doi lei, ba, chiar, o monedă de trei. Nici Silvia nu a avut, vreodată, o monedă de trei lei! Eu, toată viaţa, l-am iubit numai pe acela, cel prăvălit în apă, în timp ce îl priveam, învăluită în aburul ceţii de toamnă…

Aleea ,,face’’, brusc, în stânga. Şi eu, la fel…

A început şcoala şi, ca în fiecare an, înainte de a intra la clasă, mergem pe câmp, să adunăm ştiuleţi rătăciţi, pierduţi pe câmp. Pieptul aproape că nu face faţă aerului proaspăt ce vine să-l inunde. Suntem numai râsete şi voie bună. Ne jucăm cu ştiuleţii, este întrecere mare: cât de departe putem face o grămadă moţată pe care, la final, tot noi o vom încărca in remorcă. Timpul trece repede. Este ultima zi de ,,practică’’. De mâine intrăm la clasă.

Simt agitaţie. Mâini mi se plimbă pe corp, parcă mi se aplică ventuze. Ce o mai fi şi asta? Nici că mă interesează! Îmi place prea mult labirintul pe care l-am descoperit, pentru a renunţa la el din cauza unora…

Încăperea pare nesfârşită, cu peste treizeci de paturi, pentru tot atâtea fete din toate colţurile ţării. Mă simt singură, nu reuşesc să mă adaptez. Lacrimile udă perna în fiecare noapte. Nu reuşesc să adorm. De teama ţipătului ce-mi va izbi timpanele, dimineaţa. Vocea pedagogei este stridentă şi rea, nu seamănă cu vocea paşnică a mamei.

Plecasem de la şcoala din sat ,,de nota 10’’ şi debutasem cu ,,doi’’ şi chiar ,,trei’’aici, la liceu, un motiv în plus al lacrimilor mele. Nu pot să învăţ în sala de lectură, este gălăgie tot timpul, şi nu mă pot concentra. Mâncarea de la cantină nu-mi place, iar bani nu am deloc, încât să-mi mai pot cumpăra câte ceva. Banii de dus-întors acasă, unsprezece lei, dus, şaisprezece, întors…total douăzeci şi şapte. Eu primesc treizeci de lei. Prea puţini pentru a-mi putea permite vreun ,,lux’’ . E toamnă, şi eu sunt veselă, vinerea, când ajung acasă, sunt tristă, duminica, atunci când mă întorc la internat…

Mă strigă careva, mă enervează… nu ştiu de ce nu înţeleg să-mi dea pace?

Labirintul mă  ademeneşte, mă atrage şi mă poartă pe unde vrea el…

Am părul prea bogat şi prea lung, mi-l răvăşeşte vântul toamnei, mi-l învolburează. Ne ţinem de mână, alergăm, nebuni, pe câmp. Lapoviţa plesneşte din bici şi ne scaldă feţele. Este amurg de toamnă târzie, satul a rămas la distanţă bună de noi, ne îmbrăţişăm, ne rostogolim în iarba udă. Din vârful câte unei căruţe, ne mai privesc câţiva ochi, iviţi de sub câte o bucată de folie, curioşi să afle ce-i cu veselia asta a unei fete dezmăţate, nelalocul ei, alături de băiatul care nu o scapă din priviri şi o sărută…  Pentru noi, nu există oameni, nu există lume. Suntem doar noi, şi toamna! Nu ne pasă ce a fost ieri, nu ne pasă ce va fi mâine!

Am obosit şi aş vrea să mă odihnesc. Dar nu ştiu cum să ies din labirint. Cred că mă apropii de sfârşit.

Pornesc spre ceea ce pare a fi ultima cărare, în dreapta.

Trăsura, trasă de doi cai frumoşi, albi, este condusă cu măiestrie de un vizitiu mândru şi voios. Sunt în spatele său, mireasă! Alături de mine este mirele meu. Ne urmează nuntaşii, înveseliţi de taraful de lăutari. Este o toamnă caldă şi frumoasă. În drum mai întâlnim un alt alai de nuntaşi. Sunt douăsprezece nunţi azi, în sat. Cobor din trăsură şi schimb cu mireasa acul care prinde voalul. Aşa ,,e bine’’, să alungăm ghinionul…

Dar mai are, labirintul, o ultimă alee.

Ce toamnă frumoasă, cea mai frumoasă din câte au existat, vreodată! Sunt în spital, ţin la sân o minune! Atât de mică, atât de frumoasă! Puternică, ştiu că va schimba lumea! Puternică fiindcă, iat-o, tocmai ce s-a născut şi, în plină toamnă, o toamnă furioasă şi rece, apăsătoare şi gri, de plumb, a adus cu ea soarele, care nu se mai arătase de nu ştiu câtă vreme!

Sunt o caracatiţă. Mii de fire pleacă ori vin, dinspre şi către mine, mă leagă de ceva nedefinit, mă unesc cu necunoscut. Un piuit constant mă bântuie, şi nu pricep ce-i cu el… Parcă se aud nişte şoapte, nu le înţeleg…

Cineva mă tot strigă. Mă strigă puternic, autoritar. Nu, nu este  pedagoga cea rea din liceu. Nu-i mama, nici tăicuţul, ei nu strigau aşa la mine. O fi, oare, arcuşul viorii din alaiul nunţii mele? Nu-mi convine şi dau să mă ridic.

Pare un labirint şi cărările sunt prea scurte…. una se termină când, repede, trebuie să o iau când la stânga, când la dreapta…. nu am mult timp de gândire. Trebuie să mă hotărăsc repede, prea repede…. şi nu ştiu dacă decizia este cea corectă.

– Haide, mami, termină cu prostiile! Iar începi cu aiurelile tale… Să mergem acasă, că am treabă, să iau copiii de la şcoală, că începe vacanţa, şi nu-i mai ţine nimeni, azi, peste program! Iar tu ai face bine să termini odată dulceaţa aia de gutui, că ştii că ăstora nu le place decât dulceaţa pe care o faci tu! I-ai răsfăţat şi pe ei prea mult, aşa cum m-ai răsfăţat şi pe mine! Haide, ştiu că nu vei pleca acum, ştiu că iubeşti prea mult toamna!

Mă aşez pe scările ce mărginesc aleea din curtea casei şi mă grăbesc să termin de spart nucile pe care nebunele de gutui desigur, le aşteaptă, pentru a le putea oferi perfecţiunea. Printre ramurile caisului ce străjuieşte deasupra noastră, suliţe palide ne trimit mângâieri şi-mi dau o senzaţie de bine. Nepoţii mei, destoinice escorte în amurg de toamnă, abia aşteaptă miezul de nucă. Pocnesc puternic nucifera drept în ,,creştet’’. Carapacea se deschide, frumos, arătându-mi miezul plin, frumos, apetisant. Aşa… fiecăruia, câte un fruct, mie, unul, următorul, în castron. Poate, până spre seară, voi reuşi să pun la cuptor o tavă înteagă, fiindcă aşteaptă nebunele, bucăţelele jucăuşe din ceaun, ce fac baie în sirop… Un strop de licoare fierbinte se repede către mânuţa dolofană ce-mi cuprinde gâtul. Nu o ajunge, dar mărgele cristaline ţâşnesc din ochii de culoarea castanei şi se avântă pe obrazul trandafiriu.

,,Nu plânge, iubito, că ochii nu sunt cer! Nu plânge, iubito, că ochii nu sunt toamnă!’’. Faţa i se înseninează şi-mi zâmbeşte larg.

Îi seamănă maică-sii: în zi de toamnă, mi-a adus soarele şi mi-a schimbat lumea!

Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Labirint autumnal

  1. Foarte frumoasă postarea ta și eu iubesc toamna și îmi pare rău ca e pe terminate!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Nautilus zice:

    Toamna ne dezgroapă din când în când comorile și apoi tot ea le acoperă; măcar pentru o clipă știm cât de bogați suntem și asta ne dă o vremelnică liniște.
    O scriere tulburătoare și amintiri neprețuite.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s