Călătoare în zi de toamnă

Peste ciorapii cu jartea poartă şosete vechi, gri şi ponosite, aşa cum sunt şi bocancii, cu vreo două numere mai mari, ce îi poartă picioarele micuţe printre pietrele de pe drum. Corpul, mărunţel şi încovoiat, acoperit cu haine mult prea subţiri pentru vremea de toamnă, ce se instalase de curând, se apleacă umil către pământ. Privirea caută, printre pietre, frunzele din rugină, prigonite de picurii reci ce cad din cer.

E prea devreme şi prea frig. Parcă nici o toamnă nu fusese atât de timpurie, şi ea avusese destule până acum. Maşini circulă în toate părţile. Nu sunt prea mulţi trecători, abia acum au început să apară câteva mămici care îşi duc copiii pe la şcoală şi grădiniţă. Nu o salută mai nimeni. De unde să o cunoască lumea? Că ea plecase demult din sat. De, ce era să facă, dacă bărbatul îi murise, şi o lăsase tânără, cu doi copii mici agăţaţi de poale, şi fără de niciunele? De, ce să fi făcut, dacă venise unul, tocmai de pe la munte, şi-i promisese că o ia, cu copii, cu tot, să aibă grijă de ei? Că era tânără, şi frumuşică, şi harnică, foc!

Numai că, află şi ea tocmai acuma, minte multă nu prea avusese, căci îşi vânduse casa, plecase cu acela şi, când a trebuit să îşi aducă şi copiii, el nu i-a mai vrut. A vrut copiii lui, nu pe ai altuia. Pe copiii ei i-au crescut rudele. Acum ei plecaseră prin ţări străine, nu vor să mai audă de ea. Acum murise şi acesta, ,,de-al doilea’’, şi ea fusese nevoită să se întoarcă de unde plecase, căci nici acolo copiii, ai lui, nu aveau loc şi inimă pentru ea. Neamurile păreau să nu o mai recunoască. Şi, în mod sigur, nu o doreau în apropierea lor. Era, demult, o străină, şi lor nu le prea plăceau străini prin satul lor, străini veniţi de pe niciunde, aşa, fără vreun rost. Nu avea nici un adăpost deasupra capului, acuma. Toată ziua şi toată noaptea ce trecuseră a stat neclintită pe băncuţa de la poarta casei ce fusese a ei. Ca prin vis îşi amintea că iscălise nişte hârtii şi, odată cu asta, casa nu îi mai aparţinea. Strigase la poartă şi femeia tânără, frumoasă, ce ieşise să afle ce vrea, îi răspunsese că nu are camere de închiriat, că are familie numeroasă, că nu o poate primi pe ea, o străină, în curte.

Rămăsese pironită acolo, privind printre gard cum, alături de casa cu etaj, frumoasă şi arătoasă, se iţea una mai micuţă, cu pridvor. Se vedea legănându-şi copilul, cântându-i, ţinându-l la sân. Era tot aşa, o toamnă ca asta, iar în poarta încă îmbrăcată cu stuf mai rămăsese atârnat un ,,bine aţi venit!’’, căci tocmai în urmă cu trei zile avusese loc nunta, cu botezul ălui mic, la un loc. Ce bucuroasă fusese că, iată, după multă muncă şi agoniseală, bărbatul ei vrusese să o vadă îmbrăcată mireasă, aşa cum ştia că şi-a dorit ea! Şi a meritat, căci era ,, fată mare’’ când fugise cu el… Şi tot burniţă şi rece era când au venit la poartă vecinii, anunţând-o că ,,al ei’’ nu mai trăieşte. Iar când a auzit vorbele, mintea a refuzat să mai primească orice, altceva. O cuprinsese ceaţa aceea, de toamnă. În ceaţă vânduse casa, lăsase copiii, şi plecase cu acela.

Trăgând cu stoicism de bocanci, ieşi de pe drumul pietruit şi, odată ajunsă la şosea, îi veni gândul să meargă la primărie. O fi tot în satul ălălat, cum era odată? Nu ştie,  trebuie să afle. O găsi vreun sprijin acolo, poate o casă părăsită, lăsată de izbelişte, în care să o lase să stea, barem peste iarnă…  Odată ieşită din sat, ceaţa devine atât de deasă,  încât nu vede decât vreo doi paşi, în faţa sa. E e de plumb, ceaţa, o învăluie şi o apasă. Nu ştie de unde vine, merge spre nicăieri, călcând pe plumb, cu inima, plumb.

Ies din casa cu parfum de gutuie, rămas în haine, rămas în păr, de la dulceaţa pe care târziu, în noapte, am desăvârşit-o. Calc peste covorul de frunze pe care toamna mi-l  dăruieşte cu dragoste. Nu sunt trişti copacii dezgoliţi, îmi par mai degrabă mândri, conştienţi de faptul că, iată, şi ei au contribuit la acest dar. Mândri că, deşi nu-mi mai dau roade ori  nu mă mai pot răsfăţa cu umbra care să mă apere de arşiţa soarelui, îmi întind frumos covor din minunate frunze ruginii. Ies, şi faţa mi se înviorează, toată oboseala dispare când stropi reci, supăraţi, o ating. Îi simt ca pe nişte copii bosumflaţi, treziţi prea devreme, pentru a merge la şcoală. Ori este doar o amintire frumoasă a clipelor când, ţinând în mâna caldă mânuţa fetiţei mele, mergeam alături, zi de zi, una, spre şcoală, cealaltă, spre serviciu, spunând poveşti, ori repetând cu sârg tabla înmulţirii? Am ceva drum de mers, pe care, zilnic, îl parcurg pe jos. Satul se întinde pe câţiva kilometri buni, iar mie îmi place să îl traversez. Burniţa a încetat, şi-a făcut parcă datoria, de a mă înviora. Intru într-un văl de ceaţă. Îmi place ceaţa. Mă cuprinde, mă izolează de tot şi de toate, îmi stârneşte gânduri şi amintiri frumoase. M-am născut toamna. Am iubit, toamna. Am fost mireasă, toamna, în parfumul crizantemelor galbene, în miros de castane coapte. În ceaţa de toamnă am primit darul vieţii.

Este prea devreme şi sătenii, obosiţi, nu se dau duşi de la căldură. Fuioare de fum se răsucesc din hornurile ce stau, capete de ţaţe curioase, cocoţate pe creştetele caselor, să numere trecătorii… Sunt o zână, învăluită în mister, ridicând bagheta magică pentru a revărsa viaţa asupra tuturor.

Pe scândurile subţiri ce încropesc o băncuţă pe capătul podului din faţa Sfatului stă, cu mâinile cruce aşezate pe poală şi capul plecat, o femeie. Cine ştie, poate o nălucă izvorâtă din toamnă…

Mă întorc spre casă, după o zi de muncă. Ceaţa s-a ridicat, demult. Soarele, răsărit de pe nu ştiu unde, aruncă aramă în toate părţile. Covorul feeric din jur mă îmbie la drum.  Ajunsă  la băncuţa din centrul satului, mă gândesc la năluca din ceaţă, pe care o zărisem dimineaţa. Nu fusese tocmai o nălucă. Mă apropii, curioasă. Femeia ridică spre mine ochii mari, căprui, sticloşi, două castane. Pare a fi de vîrsta mea. Vârsta toamnei. Oare, stătuse aşa de azi dimineaţă? Nu se rostesc, între noi, multe cuvinte. Gândurile ni se întrepătrund şi înţelegem, eu, că am un acoperiş prea încăpător deasupra capului, ea, că va avea un loc  alături de mine.

Pornim la drum. O toamnă, alături de altă toamnă.

Razele soarelui îi scaldă chipul frumos. Ne îndreptăm spre casă.

Suntem două călătoare ce visează să trăiască încă o toamnă, şi încă una…

 

Articol participant la concursul de proză scurtă desfăşurat pe Negru pe Alb, unde a fost publicat pentru prima oară