Trei vivante (2)

Gara se află la vreo şapte kilometri de sat. Sătenii ies demult către civilizaţie cu maşini şi microbuze, mai degrabă decât cu trenul. Şi, cum maşină nu am, şi nici nu îmi permit costul unei călătorii cu vreo maşină ce face ,,taxi’’, iar autobuzele circulă cu un program nepotrivit cu planurile mele, pornesc pe jos, ca în anii studenţiei, spre gară.  Traversez satul la pas. Vremea este tocmai bună pentru plimbare, chiar dacă a trecut de ora prânzului, iar soarele s-a cam aprins. Satul pare amorţit. Majoritatea îşi fac, probabil, siesta. Copiii sunt la şcoală, tinerii, cei mai mulţi, au luat la cutreierat ogoarele, este vremea lor.

Mă opresc la una dintre desele lăzi frigorifice cu îngheţată, să îmi iau una. Intru în magazin, să achit. Vânzătoarea tânără, cu părul ridicat într-un coc bonţat pe creştetul capului, pare că nici nu mă vede. Aşezată pe scaun, priveşte într-un punct fix, cu gândurile doar ea ştie unde. Este frumoasă, aşa melancolică, visătoare. Parcă ar fi o statuie. O statuie vivantă, aşa cum mi-a arătat, acum câteva zile, Măriuca.

Îmi continui traseul, privind în stânga, în dreapta, pentru a saluta căci, într-un sat mic de ţară, aşa cum este al meu, oamenii se cunosc aproape cu toţii, între ei, şi îşi dau bineţe la tot pasul. Şi, chiar de nu se cunosc, tot se salută. Pe o bancă învechită de ani, un bătrân uitat de vreme şi lume priveşte în gol. Îl salut cu respect. Nu mă vede, nu mă aude. Are trăsăturile unui fost frumos flăcău, falnic, ce a fost cândva. Nu ştiu ce vede, nu ştiu pe cine aude. Mâinile, încrucişate pe capătul bastonului ros de cari, în care se sprijină, sunt nemişcate. Îmi imaginez că stă astfel încă de dimineaşă, şi că va fi acolo azi, şi mâine, mereu. Alături de veşnicie şi de poarta căsuţei cu pridvor, care nu pare a mai avea alţi locatari.

În gând şi, pe măsură ce ies din sat, parcă şi în suflet, cu cele două statui care m-au ignorat, ajung la intersecţia dintre drumul judeţean şi cel naţional, care reprezintă cam jumătate din traseul până la gară. Nu sunt obosită. Privesc piaţa care se deschide în fiecare primăvară aici, în intersecţie. Este săracă acum, piaţa. Şi nimeni nu face cumpărături la această oră. O singură vânzătoare tronează la una dintre cele doar trei mese instalate în faţa corturilor. Cu mâinile încrucişate în poală, priveşte lung şoseaua, doar-doar s-o opri vreun client, să facă ceva vânzare azi. Nu opreşte nimeni şi ea, pierdută, nu-şi schimbă privirea.

Ajung la gară în timp util, mi-am calculat bine… Sunt prima, constat că şi ultima, la casa de bilete, iau unul, şi ,,prind’’ loc la fereastră. Oricum, nu este vreo bătălie pe locuri, căci nu-i nimeni, altcineva, în compartiment. Aveam să aflu că eram doar câţiva călători în tot trenul.

Gândul la statuile lăsate în urmă îmi porneşte către alte statui despre care am aflat de curând. Până acum, nu ştiam că există! Cum, adică? Actorii nu sunt doar aceia care joacă roluri în filme şi piese de teatru? Cum, se transformă în statui? Şi rezistă, aşa, nemişcaţi, ore în şir?! Eu nu am văzut aşa ceva. Nici nu aş fi crezut asta aşa, din prima, dar m-au convins cei de la Teatrul Masca. Nu sunt eu prea umblată pe la capitală, dar în Herăstrău tot am ajuns o dată. Acolo zic ei că vor avea un spectacol. Ba, chiar şi în Ferentari vor prezenta unul. Mult aş mai vrea să văd! Cine ştie, poate că, într-una din cele şapte zile, din 30 mai şi până pe 5 iunie, cât ţine anul acesta festivalul, reuşesc să ajung şi eu… Oricum, programul este zilnic, de la ora 16 şi va avea nu mai puţin de 60 de spectacole. Apoi, dacă intrarea este gratuită, chiar merită să sper! Au mai fost încă 6 ediţii, până acum!  Şi eu habar nu am avut! Că, uite, aşa, luam trenul, şi dusă eram… unii ar spune că deja sunt …

– Ce stai, tanti, ca o statuie? Nu vezi că-i capăt de linie?