Doamne de poveste de la țară (9) – Doamna

Nici nu ştiu dacă am iubit-o. La început cred că, mai degrabă, am urât-o.

Căci m-am trezit, netam-nesam, cu o invitată pentru care nu mă simţeam pregătită. Şi cum aş fi putut fi, dacă ea era o doamnă în vârstă, care venea tocmai din capitală, adusă de o maşină preţioasă, cu referinţe pe măsură. Iar noi, la vremea aceea, nu aveam condiţii pentru un asemenea musafir, anunţat ,,de soi’’. Trăiam într-o gospodărie de ţară unde  aduceam apa necesară consumului de la fântâna din deal, căci apa din fântâna noastră din curte secase. Iar ea era Doamna, cu şofer şi tot tacâmul, hotărâtă să se ,,lipească’’ de noi, cu orice preț… Eram, pe bună dreptate, disperată! Fiindcă o bănuiam sofisticată, iar eu nu ştiam dacă pot servi o masă mai acătării, cu puţinele cunoştinţe pe care le aveam în domeniu și cu și mai puținele posibilități materiale.

Era autoritară şi sigură pe ea, vedeam asta din tonul hotărât pe care îl avea atunci când îşi trimitea şoferul la limuzina din curte, să-i aducă ori să îi ducă diverse. Ori atunci când acesta, care se purta cu o mare deferenţă, se executa, ascultător. Era o doamnă de capitală, mama unui personaj important care, pe cât era de cunoscut, pe atât era de discret. Omul, am aflat, nici măcar nu ne cunoştea. Mai târziu ne-a spus că o întreba mereu ,,măi, mamă, nu înţeleg ce tot cauţi tu în satul ăla, că nu ai pe nimeni acolo?!’’ ,, I-auzi, cum să nu am, păi, nu am pe copiii ăştia, la care merg? Şi am pe Măria, că am fost colege de şcoală, e leatul meu, şi suntem și neam! Nu m-am născut eu și mi-am trăit jumate din viață, aci?’’.

Măria era soacra mea, doar ea i se adresa pe numele mic, doar cu ea se tutia, că noi, i-am spus din prima, ,,Doamna’’.

Ani de-a rândul, de Paşti, de Crăciun, dar cel mai adesea de Sf. Maria, o aveam de musafir. Toţi vecinii ştiau că aveam, la noi, pe Doamna. Căci îi plăcea să mai iasă la poartă, să stea de vorbă cu vecinele. A reuşit să se împrietenească cu toate. Uneori, plecam la pas, pe stradă, la o plimbare, ori pleca ea singură, să vadă satul. Se născuse şi trăise aici. Mai avea în sat o cumnată, care locuia în fosta ei casă părintescă însă, din cauză că fratele ei nu mai era, cumnata nu o privea cu ochi buni, de teamă să nu îi ,,vină la moştenire…’’.

Avea o memorie de care, păcat, nu am vrut să abuzez. Îi plăcea să-mi povesteaască cum l-a cunoscut, la bal, pe fostul soţ. Apoi, cum s-a despărţit de ,,ştrengar’’, şi a rămas cu copilul, singurul, pe care l-au avut împreună, cum a muncit, femeie simplă, de la ţară, iar, când fiul a juns om mare, ea nu făcea decât să-l aştepte, să treacă doar să o vadă. ,,E ocupat rău fiul meu, munceşte mult!’’, spunea mereu. Ea locuia cu oamenii aceia, care ar fi putut să-i rămână străini, dacă nu ar fi îndrăgit-o şi dacă nu i-ar fi îndrăgit atâta.

Ne aducea veşti, Doamna, din capitală. Eram uimiţi de logica pe care o avea în a relata tot felul de întâmplări, politică sau bârfe mondene.

 ,,Tu, de ce ai nevoie de Paşti, spune-mi, să-ţi aduc?’’ Invariabil, răspunsul era ,,De nimic, Doamnă ! Avem tot ce ne trebuie’’. Totuşi, în ultima vreme, parcă mi-era tot mai greu să-i răspund cu ,,nu’’ la toate încercările sale, de a-mi aduce ceva. Şi, când făceam împreună cozonacii de Paşte, a văzut ea că nu am nuci. ,,Da, anu ăsta ai nucă pentru cozonaci?’’

,,Nu, Doamnă, dar am să cumpăr’’.

,,Păi, cum, nu am eu aicea, la Bucureşti, am un ditamai de nuc?!’’

,,A, ce bine!’’ spun, ,,să-mi aduceți!’’

,,Da, ouă de casă ai?’’ Aveam, dar mi-a adus și ea de la Bucureşti, că doar nu degeaba avea o mulțime de cotețe bine chibzuite în gospodăria de pe malul Snagovului… Cine ar fi bănuit că paiele care se găseau în cuibare erau de aici, de la țară, din sătucul aflat la peste 300 km distanţă… Căci, atunci când am mers și noi în vizită la ea, la capitală, întrebând-o ce i-am putea duce, răspunsul ne-a amuzat: ,,tu, fetițo, să-mi aduceți mie vreo doi saci cu paie, că nu am pentru cuibare la moțatele astea!’’.

Odată, șoferul povestea cum, întâlnind pe străzile capitalei pe ,,fiu’’, în urma uneia dintre vizitele la noi, acesta l-a întrebat de ce maşina era atât de murdară. Șoferul a găsit nu mai știu ce explicație pertinentă, că doar nu era să-i spună ,,șefului’’ că mersese cu mândrețe de mașină la un târg de țară, unde o încărcase cu câteva funii de usturoi, niște ceapă roșie și vreo trei curcani făloși, care se mutaseră în capitală, iar acum se desfătau la Snagov…

Îi plăcea se se instaleze în camera luminoasă, bine aerisită, de la drum. Era foarte ordonată, îi plăcea ca lucrurile să stea acolo unde le era rostul. Era de o inteligenţă ieşită din comun, rar întâlnită la o femeie de vârsta sa.

,,Auzi, tu, eu am multe bijuuri de alea, de aur’’. Şi a scos o mulţime de cercei, brăţări, inele. ,,Alege-ţi din ele, pentru tine sau pentru fată, să le aveţi amintire, atunci când nu oi mai fi’’. Le-am admirat şi am reuşit să o conving că nu am nevoie, pentru că avem bijuteriile necesare. Primul gând care mi-a venit, a fost să o îndrept către nepoatele sale, ştiam că are, ne aducea mereu poze cu ele, ne povestea despre ele.

,,Ar trebui să le oferiţi nepoatelor, ele să aibă amintire!’’.

,,A, ele nu poartă d’astea, au tot soiul de bijuterii, astea nu le plac!’’.

,,Tu, fetiţo, cand voi muri io, să mă îngropi tu, aicea, în sat. Să-mi fac loc la cimitirul din jos, lângă ai mei!’’.

,,Da, Doamnă !’’ ziceam, convinsă însă fiind că acest lucru nu va fi posibil, nu credeam ca fiul ei va fi de acord cu asta.

,,O să vezi tu, când nu va mai fi, că o să o îngropați voi, o să-i faci tu și rânduielile de șapte ani!’’, spunea mama soacră mereu.

De multe ori, în nopți târzii, făceam planuri despre casa pe care o va construi în sat, unde avea să locuiască alături de noi. Nu am crezut niciodată în aceste planuri, îi  spuneam mereu că fiul nu va fi de acord să o știe departe de el. Căci, așa ocupat cum era, deși o vedea prea rar, îi purta mult de grijă și se preocupa să nu îi lipsească nimic.

De Crăciun, obișnuiam să așez mamei soacre sub brad, alături de cadourile pentru  ceilalți membri ai familiei, daruri mărunte, dulciuri, ciorapi pentru femeile de la țară, din aceia, tricotați, o broboadă… În anul acela, de Crăciun, Doamna era la noi, și eu nu știam ce să-i dăruiesc… Am încercat, i-am pus sub brad aceleași cadouri ca și pentru ,,leatul’’ ei… Deși mă așteptam să nu le ia în seamă, ce bucurie mare a avut! Nu pentru că i-ar fi trebuit ei dulciuri, ori că ar fi avut, în capitală, cum să poarte ciorapii de lână. Ci pentru că erau de la Moș Crăciun care, desigur, nu o mai vizitase din copilărie. A declarat chiar că îşi dorise demult aceste lucruri.

*

Un telefon, comutat prin câteva centrale, ne-a adus vestea că Doamna va veni la noi. Secretara de la capătul firului, după ce s-a asigurat că suntem aceia către care primise dispoziție de a ne contacta, ne-a rugat să păstrăm discreție, și să verificăm ,,locul’’. De câteva săptămâni nu mai sunase să mă întrebe ce am pus ,,la oale’’, sau ce ,,dulce’’ am mai pregătit – așa cum făcea în fiecare duminică. Am gândit că este plecată ,,prin străinătățuri’’, cum îi plăcea să spună. Am sunat pe singurul număr la care știam că o pot găsi. Persoana care a răspuns m-a informat că nu poate vorbi, Doamna. Însă, după câteva secunde, i-am auzit vocea lipsită de vlagă. ,,Tu, fetițo, am să vin la voi, să-mi pregătești totul acolo cum se cuvine, știi tu, așa cum am vorbit noi!’’.

Nu i-am pregătit camera bine aerisită, așa cum știam că îi plăcea. Nu i-am pregătit nici cadoul de sub brad. Ci singura casă pe care, dintre toate planurile făcute, o construiserăm împreună: ,,locul’’.

A venit, pentru ultima oară și definitiv, la noi. Cu un alai, cu bodyguarzi. Însoţită de ,,fiul’’, de ,,ştrengar’’ şi alţii care au iubit-o. Parcă întinerise, era o fetiță de demult, mulțumită că s-a întors acasă de la balul de la căminul cultural. Elegantă, ca întotdeauna. Tăcută, ca niciodată. Autoritară, pentru ultima oară, impunându-și în fața fiului ultima dorință, aceea de a se întoarce acolo unde și-a dorit toată viața, în satul din care a plecat.

Se apropie Crăciunul, și se aud parcă tăcuții, ne așteaptă cu o lumină și un crâmpei de gând.

Și nici măcar nu știu dacă am iubit-o…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Doamne de poveste de la țară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Doamne de poveste de la țară (9) – Doamna

  1. M-a purtat departe textul ăsta, mi-a adus stări diverse, m-a emoţionat! Minunat scris!

    Apreciat de 1 persoană

  2. ecaleopi zice:

    Mulţumesc frumos pentru apreciere! Mă bucur pentru că a stârnit interes!

    Apreciază

  3. munteanioan zice:

    A republicat asta pe Cronopedia.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Atât de frumos! Am rămas fără cuvinte …

    Apreciat de 1 persoană

  5. Pingback: Tăcuţii | ecaleopi

  6. Emoţionant…merge la suflet. Mulţumesc.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Foarte frumos, am călătorit împreună cu textul tău, mi-a plăcut mult pe unde m-a dus. Mulțumesc, pe curând!

    Apreciat de 1 persoană

  8. Mugur zice:

    Povestea ta mi-a amintit de doamne și domni care s-au născut „la țară”, au plecat la capitală, au trăit acolo „o viață” și s-au reîntors „la țară”, să-și trăiască ultimii ani de viață. Și pentru mine erau cei „de la București”, care veneau cu fel de fel de cadouri, cu tot felul de dulciuri care nu se găseau în mica noastră urbe. În ochii mei de copil, erau ca niște adevărați zei.

    Mulțumesc!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s