Doamne de poveste de la țară (7) – Femeia pământului

Am participat cu textul de mai jos la concursul iniţiat de revista „Negru pe Alb” (http://en.calameo.com/read/00073448835e6cde70980?trackersource=library; pagina 12)

M-a sunat să-mi spună că vine la mine, având să mă roage ceva. Am ieşit la poartă, să o aştept.

Venea pe drum cu mersul pe care nu l-am întâlnit la nimeni altcineva, până la ea: apăsat, hotărât, sigur, strâns legat de pământ, stăpânind pământul. Pasul ei arăta mereu că ştie unde şi pentru ce se îndreaptă. Dacă ajungi să o cunoşti, începi să înveţi, din paşii ei, de este voioasă, aşa cum era de cele mai multe ori, încrezătoare, determinată, supărată, ori revoltată. Niciodată tristă. Putea fi supărată, fără însă a fi tristă.

knight_daniel_ridgway_julia_on_the_terrace_1909

Daniel Ridgway Knight – Julia on the Terrace, 1909

Era unul dintre cei mai buni ,,şefi de fermă’’, acesta era postul repartizat absolvenţilor de Horticultură de la vremea aceea. Pe cât de bun teoretician, în aceeaşi măsură era practician. Un inginer adevărat, om al pământului. Lucrasem cu alţi ingineri înainte de ea şi, deşi colegi şi vecini de ferme, nu am cunoscut-o bine decât după ce am ajuns, împreună, să gospodărim aceeaşi fermă legumicolă. Parcă, de când lucram cu ea, am început şi eu să simt mai bine pământul, am început să-l ascult, să-l înţeleg. Cum ar fi putut fi altfel când, în dimineţile curate, îl măsuram cu paşii, de-a lungul şi de-a latul? Cum altfel ar fi putut fi,  când scurmam în crusta formată în urma ploilor repezi, să aflăm colţul bobului semănat cu trudă pe derma pământului? Sau atunci când, în dupăamiezile toride, luam – a câta oară? – la pas, de la un capăt la altul, ,,cruciş, pieziş, curmeziş’’, ogoarele, oprindu-ne lângă duduitul câte unui tractor care căra recolta, sau aşteptând să ne potolim setea din sacaua care îi însoţea pe culegători?

Ani de-a rândul, din zori de zi, până în seară, pământul ne-a fost casă, tot el, masă, tot el, o mare parte din viaţa noastră. Ne-a fost prieten, cel mai bun confident, ne-a fost familie. Ea îşi vărsa tot ,,năduful’’, atunci când era supărată, către pământ. De multe ori, îi povestea totul. Îi povestea şi îi trecea tot necazul. Mi-a spus că simte că trebuie să-i spună lui necazul ei, atunci când îl are, că el va găsi o soluţie pentru ea. Nu era tristă niciodată, supărarea ei era o furie, şi aceea trecătoare. Pământul, spunea, o învăţase că furia trebuia domolită, că el, pământul, o poate ajuta să o transforme în favoarea ei. Pleca pe câmp, ştiam că dă ,,o roată’’, după care se întorcea veselă şi plină de optimism. În mijlocul unui lan de porumb, întinse la umbra care ne ferea de dogoare, mă învăţa să ascult pământul, să-i aflu şi eu tainele pe care ea parcă se născuse cunoscându-i-le.

În lumina soarelui, prin rochiţa de borsec cu floricele albastre, i se contura sarcina. Primul copil, băiatul, a avenit pe lume cu mare bucurie. Şi l-a crescut pe câmpuri, cocoţat prin tractoare. Mereu avea obrajii arşi de soare şi ochii strălucitori, şi o dragoste de libertate pe care o moştenise de la ea. Băiatul i-a semănat mult mamei. ,,Uită-te la el, găgan şi plin de pământ, nu-l pot face să stea locului! Ce să zic, şi eu, când eram mică, umblam prin toate băltoacele şi-mi rupeam rochiţele sărind toate gardurile şi cocoţându-mă prin toţi pomii…’’. Cu ghiozdanul şi caietele după noi, mă ruga să fac ceva ca el să înţeleagă ecuaţia de gradul întâi, că nu era chip să reuşească singur…

Tot aşa, alergând pe câmpuri, şi-a adus pe lume şi fiica.

O familie de ingineri agronomi reuşea, pe vremuri, să aibă o gopodărie îmbelşugată. Au reuşit să-şi construiască o căsuţă cochetă, aşa cum, pe atunci, nu multe erau în sat.

Privind de sus, cocoţate în tractor, dis-de-dimineaţă, la ora şase, când plecam la fermă, o auzeam spunând cu o urmă de invidie, privind spre curţile pe lângă care treceam: ,,ia, uite, cucoanele care lucrează pe la birouri nici nu se treziră, au program de la ora opt şi până la patru, noi plecăm de acasă cu noaptea pe cap şi rareori ajungem acasă pe lumină, nici câinii nu ne mai recunosc…’’. Râdea zgomotos şi molipsitor apoi, odată ajunsă în fermă, după ce planifica activitatea curentă, mă privea ghiduş: ,, după ce bem cafeaua, eu merg pe deal, să caut dacă a încolţit sămânţa din roşiile semănate săptămâna trecută…’’ ,,Mergem!’’, nu mă puteam abţine să-i răspund. De parcă aş fi putut renunţa la primele raze ale soarelui ce ne saluta mereu cu voie bună, sau la mirosul reavăn al pământului, din orele dimineţii…

Schimbările ce au urmat au luat-o pe femeia pământului printr-o mare surprindere. Au fost ca un vârtej ameţitor, din care ea s-a desprins cu greutate. Şi nici nu cred că a reuşit, cu adevărat, să o facă vreodată.

Fermele au dispărut într-o înşiruire de privatizări, faliment, sau ce or mai fi fost, că nu a avut prea mult timp să înţeleagă. Nu a înţeles prea bine nici că putea găsi un nou început în domeniul pe care îl stăpânea atât de bine. Nu a văzut oportunităţile nou create, nu s-a adaptat la viaţa cea nouă, la lumea cea nouă. S-a trezit într-un birou, cu programul pe care îl invidiase altădată. Nu s-a gândit că se poate sufoca în lipsa aerului curat al câmpului, nu a prevăzut că nu va mai putea simţi pământul din zori până în seară, zi de zi. Părea că vârtejul a început să-i ia tot ce iubea, căci s-au deschis larg porţile lumii. Fiindcă şi copiii ei, ca mulţi alţii, s-au năpustit, dornici de a cunoaşte lumea largă, prin porţile larg deschise. Nu înţelege nici acum, aşa cum nici atunci nu a înţeles, cum de au plecat. ,,Câtă gospodărie de frumoasă şi bogată, cu tot ce îi trebuie, dar copiii mei au plecat departe, în lume… ’’. Se înfurie, pleacă la vale, unde are un petic de grădină, prinde sapa şi o înfige adânc în pâmânt. El nu se supără, o înţelege şi, ca odinioară, o ajută să se domolească. Vine de la grădină liniştită, mai calmă şi parcă mai înţeleaptă. A făcut chiar şi un pact cu tehnologia modernă, care nu-i plăcuse ei defel, pentru a putea comunica mai des cu copiii.

Este pensionară, acum. Nu pleacă de acasă altundeva decât la grădina din vale, acolo unde îngrijeşte de toate legumele pe care a avut bucuria să le cultive. Pentru că, de n-ar fi făcut-o, s-ar fi îmbolnăvit, de dorul lor. Şi pentru că avea nevoie să stea de vorbă cu pământul, care îi aflase toate secretele, pe ale cărui toate secrete ea le cunoştea, de când se născuse.

Nu am mai văzut-o de ani buni.

M-a sunat să-mi spună că vine până la mine. Ies în  poartă, să o aştept.

Vine pe drum cu mersul pe care nu l-am întălnit la nimeni altcineva, pâna la ea: apăsat, hotărât, sigur, strâns legat de pământ, stapânind pamântul, sărutând pământul. Pasul ei arată că ştie unde şi pentru ce se îndreaptă. Dacă ajungi să o cunoşti, începi să înveţi, din paşii ei, de este voioasă, aşa cum era de cele mai multe ori, încrezătoare, determinată, supărată, ori revoltată. Niciodată tristă. Poate fi supărată, fără însă a fi tristă.

Am ştiut, de când am cunoscut-o, că este femeia pământului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Doamne de poveste de la țară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Doamne de poveste de la țară (7) – Femeia pământului

  1. Andreea zice:

    Foarte frumos! bravo! Felicitari!

    Apreciat de 2 persoane

  2. mopana zice:

    Ti-am mai zis ca asa cum scrii tu, mai rar. E acel ceva ce ma atrage sa te citesc.

    Apreciat de 3 persoane

  3. ecaleopi zice:

    Mă bucur mult, mulţumesc frumos pentru aprecieri! spe ca şi tu să continui să ne bucuri cu tot ceea ce scrii!

    Apreciat de 2 persoane

  4. M-a captivat, FEMEIA PĂMÂNTULUI! Frumos ai nara. Felicitări ❤

    Apreciat de 2 persoane

  5. Adriana zice:

    Tu îmi esti atat de aproape, cu slova și subiectele pe care le aduci in atentia noastra, incat imi pari ca o bucurie, ca un dar neasteptat.

    Te felicit! Mi-ai lipsit!

    Apreciat de 2 persoane

  6. Mai că aș copia-o pe Adriana.
    Ești o încântare sufletească! 🙂
    Onu

    Apreciat de 3 persoane

  7. ecaleopi zice:

    Mulţumesc mult! Mă bucur că v-a plăcut.

    Apreciază

  8. Oana M. zice:

    Imi place enorm povestioara. Si ma bucur ca ati aparut si in acea revista. E foarte frumos cand eforturile noastre sunt recompensate

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s