Făclii

IMG_2558

Îmbrac hainele bune, îmi pun pantofii cei noi. Arunc pe cap o eşarfă, căci nu se cade, în biserică, să ai capul descoperit.

Pe uliţa întunecată, se aud paşi, fără vorbe. Ajung la stradă, unde paşii îşi schimbă tonul, devin mai calmi, mai puţin apăsaţi, poate un pic mai stridenţi, căci tocurile au reuşit să iasă de pe uliţa adâncă, la asfaltul curat. Oamenii nu se văd, ci se simt după paşi. Într-un sfert de ceas, ajung la biserica insuficient de încăpătoare care, în curând, se umple cu noi. Citesc chipuri. Citesc chipuri obosite, citesc chipuri bolnave, citesc chipuri liniştite ori prea agitate. Aprindem lumânări în biserică. Aprindem făclii pentru cei duşi, aprindem făclii pentru cei ce ne vom duce. Un grup de tineri, veseli şi abia înfrânându-şi vioiciunea, întră, apoi ies în grabă, după ce văd atâtea feţe sobre. Vor da o raită pe la discoteca din sat, după care vor reveni să ia paşte, după cum îi aud spunând. Un grup de bătrâne, aduse de spate, îşi caută locuri pe scaune, fiindcă nu pot rezista prea mult pe picioarele obosite de trupurile ce poartă în spate, parcă, milenii. Hainele le miros a naftalină, ca şi femeile ce le poartă. Mă instalez într-un loc din care pot vedea spre altar. În curând, biserica este plină până la refuz. Începe slujba. Între două cruci, se amestecă gânduri. Feţele se apleacă, mâinile îşi închină trupurile. Îşi adună, mănunchi, grijile, tristeţile. Îşi adună, mănunchi, supărările, frustrările. Prea mulţi, îşi adună păcatele, de care caută să se lepede. Pereţii reci şi muţi ai bisericilor pare că sunt zidiţi din secretele oamenilor. Din imensitatea lor de apăsări, dureri ascunse şi taine doar lor împărtăşite. Se strâng, ciorchine, bolile toate, şi oboseala întregii lor vieţi, cu bune şi rele, aşa cum o duc, fiecare. Gândurile pleacă în trecut, pleacă spre cei ce s-au dus şi care plutesc, parcă, printre ei.

Nu ştiu câţi ascultă slujba cu prea multă atenţie. Mulţi o cunosc pe dinafară, mulţi nu o pricep deloc. Dar toţi o tac, şi o respectă. Pioşenia lor este diferită, în funcţie de cât este, fiecare, de credincios.

Sfioşi, cu bateriile încărcate de dansul de la discotecă, se reîntorc şi tinerii. Se închină.

Vine făclia cea mare. Ne apropiem, rând pe rând. Luăm Lumină, cu tot ce înseamnă ea, pentru fiecare. Chipurile se destind. Strâns ţinând lumânarea, agăţându-ne parcă toată disperarea, la un loc cu speranţa, plecăm spre casele noastre, fiecare, de pe unde am venit. Făclii se risipesc în toate direcţiile, spre toate punctele cardinale. Întunericul le primeşte cu bucurie ascunsă, de parcă le aştepta, de o veşnicie.

*

Sunt ani mulţi de când nu mai merg să biserică, în noaptea Învierii. După ce am făcut ultimele retuşuri – căci am uitat o clanţă neştearsă de praf, sau uşa de la baie – abia mă instalez în pat şi ascult, în fracţiunile dintre căderea pleoapelor şi desprinderea de realitate, slujba intonată la televizor. Înainte de a se lumina de ziuă însă mă trezesc, aud paşi pe drum şi privesc peste gard: făclii trec, de la vale, la deal: îşi aduc oamenii în case iertarea, speranţele şi învierea.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Diverse și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s