Doamne de poveste de la ţară (5)- Mama Ana

Aici se născuse, în nouăsutetreizeci. Din familie de ţărani, lucrători de ogor. Tot aşa, şi el. Oameni simpli, care prinseseră tumultul tuturor schimbărilor, în plin. În vârtejul ce a urmat, au ajuns la oraş, oameni ,,mari’’. Cu mare trudă, el a devenit conferenţiar universitar. Şi-au crescut cu dragoste, dar şi cu o mare severitate, pe cei doi băieţi, cu severitatea oamenilor simpli care, de la ţară venind, în vremuri schimbătoare, ştiau că doar aşa vor reuşi. Şi au reuşit, dar parcă severitatea educaţiei i-a îndepărtat, în timp, şi a atenuat căldura care a fost la început între ei. Mama Ana încerca mereu să îl convingă pe soţ să fie mai îngăduitor cu băieţii, dar nu era chip! Au apărut şi nepoţii, două perechi frumoase, de la fiecare dintre băieţi. Le aduceau multă bucurie în suflete, iar ei îi răsfăţau cum ştiau mai bine.

Lume multă le-a trecut pragul casei, solicitându-le un sprijin. Nu au închis uşa nimănui. Oameni din satul lor, care nu ştiau ce drum să urmeze, au primit un sfat şi o îndrumare. M-am numărat printre ei, şi am cunoscut mulţi alţii la fel. ,,Să-ţi pună mama să mănânci, ţi-o fi foame…’’ ,,lăsaţi, nu trebuie…’’ ,,doamne, păi, ce supă am făcut, nu ai mâncat aşa ceva de când eşti !’’. Aşa era, constatam după ce gustam supa cu miros îmbietor ce fusese degrabă pusă în farfurie. ,,O cafeluţă, că oi fi obosit de la drum’’. Trebuia să bei şi o cafeluţă, căci avea un gust unic. ,,Te întorci azi acasă? Dacă mai ai treburi în oraş, să nu dai banii pe la tren, rămâi să dormi aici, că este destul loc!’’.

Anii au trecut, iar eu i-am mai vizitat doar de vreo două, trei ori. O dată, la înmormântarea lui. Multă lume l-a petrecut pe ultimul drum. Îmi amintesc cât de îndurerată era familia, copiii dar, mai ales, cei patru nepoţi, pe care i-a iubit enorm.

A rămas singură mama Ana, într-un apartament care, deşi prea mare, pe ea parcă ,,o strângea’’. Căci nici copiii, nici nepoţii, nu doriseră să locuiască alături de ea. E adevărat, o vizitau, îi ascultau dorinţele, numai că ea nu era deloc pretenţioasă, astfel încât nu le cerea prea multe. Puţini dintre oamenii care altădată le umpleau casa mai treceau să o vadă. La ţară nu o mai aducea nimeni, să-şi vadă rudele. Aveau o mulţime de fini aici, în satul din care au plecat. Când el trăia, treceau des pe la rude. Acum, nu mai avea cum.

Nu am sunat, nu am mai încercat să deschid vreodată uşa aceea. Doar când ajungeam în oraş şi treceam pe la Romarta, îmi ridicam privirea spre muşcatele frumos rânduite ale balconului de la primul etaj, spunându-mi că ar trebui să urc, şi îmi propuneam mereu să o fac data viitoare. Dar nu am mai făcut-o, nici măcar atunci când nu am mai văzut florile la locul lor.

Sursa foto: casesigradini.ro

Vi se întâmplă ca, atunci când viaţa vi se schimbă, să lăsaţi cu totul în urmă lucruri ce ţin de trecut ? Eu fac asta, şi cred că explicaţia este dorinţa de a izola un timp, o lume şi vreme ce au fost. Şi nu din dorinţa de uitare ci, dimpotrivă, din aceea de a păstra poate, mai bine, un trecut pe care nu-l poţi suda încă de prezent. Am citit undeva,  nu mai ştiu unde, despre ideea că viaţa noastră este ca o încăpere cu multe camere. Trăieşti o parte din viaţă într-o cameră, din care apoi , odată ieşit, nu-ţi doreşti să revii. Am reţinut această idee, dintre atâtea altele, căci fiecare, cred, avem câte una referitoare la asta. În funcţie de capacitatea noastră de adaptare, reuşim să îmbinăm trecutul, cu faptele şi trăirile lui, cu prezentul. Unii reuşesc să facă asta ,,din mers’’, altora, ne este mai greu. Am o mie de exemple din viaţa mea, care mi-au demonstrat că reuşesc anevoie să realizez această sudură. Încă mai caut liantul apt să facă asta.

Sursa foto:pinterest.com

*

Nu ştiu eu cât ar trebui să fie de încăpătoare o capelă, în mod sigur însă ar fi bine să fie mai mult decât este cea de la Sineasca. Fiindcă, atunci când am intrat, două suflete îşi aşteptau ruga finală. Iar eu, împreună cu unul dintre finii de la ţară, cel care mă şi anunţase , am şovăit mult şi, până ce nu am întrebat reprezentantul firmei funerare, nu am recunoscut-o. Înafară de familie, doar puţine persoane îi aduc omagiul ultim. Nu mai întrebaseră despre ea, nu mai interesase pe nimeni. Nici privirea nu au mai îndreptat-o spre balconul de la primul etaj al blocului din centru. Ultimul drum, de la capelă pănă la locul de veci, nu s-a parcurs în mai mult de un sfert de ceas.

Asta a fost tot.

*

,,Mai contează cine te conduce pe ultimul drum?’’, ar întreba unii. ,,Nu, ce rost are?’’, alţii ar răspunde şi, alături de ei, şi eu, altădată. ,,Da!’’, le răspund acum. Contează. Poate pentru sufletul celui plecat, care mai dăinuie printre noi, până ce se ,,rostuieşte’’ în rândul său, poate pentru sufletul  nostru, care mai rămâne, până ce şi acesta va pleca. Poate, pentru Timp, şi pentru Spaţiu, sau pentru conştiinţa atât de încercată şi atât de încărcată de-a lungul anilor.

Contează, poate, fie şi numai pentru o uitată supă şi o cafea ca niciuna alta.

Contează, cred.