Doamne de poveste de la țară (4) – Iulica

Vincent Van Gogh-676385

O întâlnesc aproape zilnic, atunci când mă îndrept către serviciu. Înfofolită cu câteva basmale, căci mai tot timpul are durere de cap, cu un balonzaid care nu pare al ei, atârnându-i deşănţat, cu mânecile prea lungi sumese un pic, încălţată cu nişte târlici de asemenea, căpătaţi, care îi sunt, şi ei, prea mari. Mereu cară o sacoşă cu de toate, fie căpătate de la oameni, fie adunate de ea de prin tomberoane. De câtva timp, mai cară şi o mătură jumulită. E cam surdă, Iulica şi, neauzind bine, nici să vorbească nu prea poate. Vorbele îi sun ţipate, sparte şi peltice.

Pleacă – şi o face de când o ştiu eu – de acasă, zilnic. Căci  avut o viaţă grea. Pe Manciu, Dumnezeu să-l ierte, deşi o bătea cam des, ea îl iubise, căci nu îl avusese decât pe el. Fusese fată săracă, şi necăjită, se măritase cu un sărac şi necăjit, pe măsura ei.

A murit demult, Manciu, o lăsase cu copilul ăsta, care se purta şi el cu ea aşa cum învăţase de la tac’su, cum altfel? Îi adusese şi noră, îi făcuse şi nepoţi. Acum, trebuia să le pună masa la toţi, şi de aia pleca ea mereu de acasă, să rostuiască de ale gurii.

–  Bună dimineaţa, tanti Iulico, ce mai faci?

Mai mult decât mă aude, mă vede. Îmi citeşte cu atenţie pe buze.

– Aaa, fac bine acuma, ia, uite, ce curat este pe alee, că m-a pus domnul primar pe mine să am grijă aici, în faţa primăriei, eu fac curat, nu se bagă nima peste mine, că şiu toţi că eu răspund aici. Şi în parcare, peste tot. Şi m-a pus şi patronul de la magazinul de aici, tot aşa, să mătur eu, că mătur bine, nu ca altele…

Se simte onorată de sarcinile încredinţate, căci era ,,băgată în seamă’’.

– Te mai dor picioarele? o întreb, căci merge legănat, şi ştiu că mereu se plânge că o dor.

– Mă dor, mă dor, dar ce să fac, nu trebuie să muncesc? Că eu nu pot să stau aşa, de pomană…

Discuţia se încheie aici. De multe ori o privesc pe fereastră- se vede din biroul meu – cum scurmă în tomberon, şi adună prin plase ce crede ea de cuviinţă că i-ar fi de folos.

Apoi pleacă, are aceeaşi privire, departe, undeva, cine ştie, în trecut, sau în prezent, căci despre viitor ştie că, în mod sigur, va fi cam la fel.

Plouă acum, şi nu credeam că va mai fi ,,la lucru’’, Iulica.

Urc pe alee şi, în capătul său văd – ca de fiecare dată – mătura jumulită, ca un cap de păpuşă ,,târnuită’’ de către un copil.

Îmi este clar că ea se află la datorie, căci nimeni, nimeni altcineva nu munceşte cu atâta sârguinţă, ca Iulica.

Nota: vezi și „Doamne de poveste de la țară – Aurica” și „Marianele

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Doamne de poveste de la țară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Doamne de poveste de la țară (4) – Iulica

  1. mopana zice:

    Ce poveste trista…. Unii chiar n-au noroc in viata 😦

    Apreciază

  2. Oana M. zice:

    😦 Trist. Pacat de soarta oamenilor acestia

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s