Cafea şi castane coapte

Mă grăbesc să ajung la câteva instituţii, pentru a rezolva felurite probleme. Nu am timp de romantism, deşi, am uitat să menţionez, sunt în oraşul din luncă în care am parcurs liceul. Am probleme ,,lumeşti’’ de rezolvat. Intru pe uşi, ies pe uşi, cu senzori, fără senzori, glisante, neglisante…;, Bună ziua, doresc să depun…’’ ,, Mulţumesc, bună ziua !…’’

E frig, şi mi-e frig, dintr-odată. De pe trotuar, traversez pe bulevardul, acum puţin populat, mărginit de tei. Bulevardul care mi-a însoţit adolescenţa. Trebuise să ţină şi el pasul cu modernizarea, globală, parcă, astfel încât castanii fuseseră înlocuiţi cu tei. Caut un loc în care să mă detaşez de agitaţia zilei. Instinctiv, pornesc către un loc mai demult ştiut, deşi nu sunt sigură că voi găsi acolo ceea ce caut.

Din aroma de castani intru  într-un  local destul de modest ce pare a se găsi acum , în acel loc. O firmă multicoloră , aceeaşi, se află deasupra uşii. Ingheţată, obosită , dar şi intrigată, intru.

Ca şi demult, banii îmi  mai ajung doar pentru o cafea. Mi se aduce, aburindă. Preţ de câteva minute, savurez aroma. Să fie aceeaşi cafea turcească, la ibric, de acum atât de mulţi ani ? Palmele cuprind ceaşca şi mi-o apropie. O apropie de faţă, o apropie de suflet, o apropie de amintiri. Devin una cu aroma îmbietoare şi mă disipez în aburul ei.

Este ceva, acolo, ce-mi captează simţurile şi-mi linişteşte mintea… Şi mintea comandă să închid ochii. Şi mintea începe să scormonească în trecut, umblând după amintiri. Gust, puţin numai, din ceaşca ce pare a fi fermecată. Ce bine se potriveşte totul ! Gustul este pe măsura mirosului, al aburului care mă învăluie cu totul…

Ajung înapoi în timp, în urmă cu ceva zeci de ani. Din nou gust, şi gustul îmi cuprinde toată fiinţa, parcă. Îmi reînvie imagini de demult când, în acelaşi loc, liceeni în uniformă, veseli şi visători, evadau din lumea internatului. Era, pe atunci, un act de mare îndrăzneală ! Ieşiserăm cu ,,bilet de voie’’, ,,autorizat’’ şi ,, supervizat’’ de către însuşi pedagogul şef ! Extrem de veseli, ne ciondăneam tot timpul , eram în disputa dintre ,,materialism’’ şi ,,idealism’’. Ne interesa ,,negarea negaţiei’’ şi multe alte din acestea. Eram abia acum la vârsta întrebărilor care ar fi, ştiam , în copilărie. Dar şi adolescenţa tot o copilărie este, una mai avansată…

Doua dintre fete îşi scoseseră bentiţele albe, obligatoriu componente ale uniformei de liceu, şi le puseseră în buzunar. Eu o purtam mai mereu, îmi şi plăcea, şi era şi strict necesară densităţii podoabei mele capilare. Uniformele fetelor erau care mai scurte, care mai ,,maxi’’, în limitele vremurilor de atunci. Pentru băieţi, era mai simplu, costumul bleumarin era uniforma lor, îşi mai dădeau doar jos emblema, prinsă deseori cu un ac de siguranţă de una dintre mânecile hainei.

Comandam o cafea. Pe atunci, nu mulţi elevi o consumau. Din grupul nostru, toţi. Mă întrebam cum de aceasta, de acum, avea gustul de altădată  . . Mă încântă, mă plimbă prin timp ,,… individualismul… individul….’’  râsete, ,,proful de franceză…’’,  ,,corigenţă…’’,  ,,teză..’’,  se amestecau în minte.

De unde toate astea ? Mintea, nebuna, umbla razna…

Cu scuze şi riscul de a fi respinsă, rog pe tânara care serveşte să îmi dea detalii despre licoarea nebună. Aflu, astfel, că este cafea turcească, preparată la ibric.

Alături, un grup de tineri. Par a fi de aceeaşi vârstă cu mine, de atunci. Nu îşi dau seama că , acum, în aburul cafelei, sunt la unison cu ei. Aş dori să îi avertizez să acorde mai multă atenţie cafelei pe care o au în ceştile din faţa lor. Aş vrea să ţip către ei , să cuprindă cafeaua, să o asculte, să o vadă, aşa cum şi ea o face cu fiecare dintre ei. Să o adune, picătură cu picătură, să îi savureze toată aroma, aroma de adolescenţă, aroma de vise şi speranţe. Aroma de căutări de răspunsuri la întrebări nesfârşite. Şi să nu care cumva, la sfârşit, să nu incerce să îşi ghicească destinele, acolo, în miraculoasele semne lăsate de zaţul vrăjitor…

Aceleaşi cuvinte, de altădată, răsar din frânturi de discuţii.

Desigur, nu ţip către copii. Nu am căderea aceasta, nu le sunt părinte, nici dascăl.

Mă ridic şi ies, înainte de a consuma în întregime conţinutul ceştii, învingându-mi imboldul de a răsturna ceaşca, pentru că nu mai era cazul să mă amăgesc , ghicindu-mi viitorul, aşa cum făceam odinioară…

Am intrat din miros de tei.

Am ieşit cu miros de castane coapte.

Îmi tot spun că atunci când voi dori să retrăiesc aceleaşi senzaţii, va fi suficient să vin aici sau, aşa cum mă sfătuise tânara, să caut aroma dorită la magazinul MarketOnline.ro .

Ajunsă acasă, în faţa calculatorului, am descoperit şi cafetiera profesionalaMi-a stârnit curiozitatea cafetiera Arzum , pe care mi-ar face mare plăcere să o am în bucătărie.

Am scris acest articol pentru SuperBlog 2015.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în SuperBlog. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cafea şi castane coapte

  1. Daniel Botea zice:

    Cam frumoase amintirile invaluite in abur de cafea. Spor in continuare!

    Apreciază

  2. Pingback: SuperBlog | Proba 1. O mie și una de… arome!

  3. Pingback: Șeherezada SuperBlog 2015 | ecaleopi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s