RĂDĂCINI

radacini

Eu, tu, noi toţi, avem rădăcini.

Ce suntem noi , ce gândim, ce visăm noi, ce trăim, toate astea se trag din rădăcini adânci.

E-adevărat, fiecare avem propria personalitate. Peste tot auzi : ,, fiecare om este special, este deosebit, este aparte”. Nimic mai corect, desigur. Rădăcinile, ȋnsă, ne acordă o distincţie comună.

*

Cântatul cocoşilor, lătratul câte unui câine, rar câte o luminiţa aprinsă la vreo fereastră, doar şoseaua principală a satului era iluminată. Mai erau câteva ceasuri bune până ce uliţa avea sa prindă viaţă. Atunci, păsările din curte işi aşteptau stăpânii sa le hrănească.

*

La ieşirea din ţară, entuziasmul era maxim. Să pleci in Spania anilor 97-98, o familie dintr-un sat mic, dintr-o zonă de şes a ţării, era destul de mult. Să ieşi dintr-un sat, cu circa şapte mii de suflete, spre lumea largă, ȋntr-o vreme ȋn care tuturor părea să le meargă binişor, tot era ,,lucru mare », la vremea aceea. Doar câţiva tineri, dintre aceia mai nevoiaşi dar, mai ales, mai curajoşi si determinaţi, incepuseră să işi ia ,,lumea ȋn cap », plecând la muncă ȋn Italia.

Mai văzusem cateva oraşe- toate ale noastre- nu totuşi pe cele mari, ci pe acelea mai micuţe, de provincie. Maşina era bună, confortabilă, gândul că mergeam să vizităm ,,tări străine » ne incanta cu totul şi ne crea o bunădispoziţie debordantă.

Nu mi-a plăcut niciodată geografia, când am ,,picat » pentru prima dată admiterea la facultate, din cauza ei, zic, a fost, a geografiei ( cum să recunosc eu că din cauza mea, de fapt… ?).

Nu-mi amintesc deci strict traseul , pe care ȋl aveam schiţat de către un prieten de familie cu ceva vreme ȋnainte de a pleca de acasă.

Ȋmi amintesc autostrăzile – doamne, chiar există aşa ceva ! Si eu, care credeam ca doar in filme !

Un furnicar de maşini circulau ȋncolo şi ȋncoace, iar noi eram uluiţi de tot ceea ce ne inconjura.

Şi ȋmi amintesc norii, de necrezut cum zburam chiar printre ei, nicicând, până atunci, sau de atunci, nu am mai simţit că mă aflu ȋn nori, la propriu. Asteptam să ii simt in palmă, deşi palmele doar ȋi mângâiau, fără ca ei să se sinchisească. Sau poate , da ?

Ne-am abătut de la traseul prestabilit, şi ne-am rătăcit, desigur, ȋn Genova, « Ventimiglia » ne-a ridicat probleme mari de tot. Pentru că engleză nu ştiam, iar prea puţină franceză nu a făcut decât să ne deruteze, ,,vinght- insemna douăzeci, ,,miglia » o fi ȋnsemnând milă, prin italiană, , o combinaţie ce ne duce spre ,,douăzeci de mile », să zicem noi, kilometri, si iar ne incurcam, si iar intram si ieşeam ȋn şi din Genova Italiei. De patru ori doar. Atât am văzut atunci din Italia, căci nu am făcut un popas, parcă am intrat pe domeniile Naşului si al Cosa Nostra, cu straduţe ȋnguste şi case solide. Şi femei vârstnice circulau cu bicicleta, la tot pasul.

*

Se lumina de ziuă si Aurica, mai harnică dintre toate gospodinele vecine, incepu ,,convocarea » ,,Mărie, hai, fa, incoace, să vorbim o ţară » ,, Stai, fetiţă, că mai am să dau cu mătura pe bătătură, da ‘lasă, că ies să dau ȋntâi pe la poartă. Strigă, fată , şi la Mita, ce dracu o face ȋn casă, că nu să văzu deloc ? »

Pe la şapte, uliţa era deja un nor de praf, căci ,,intrecerea socialistă », cum ȋmi plăcea să o numesc, deja ȋncepuse cu mult sârg.

Vecinele noastre erau, cele mai multe, văduve vârstnice, care abia aşteptau zorile să-şi mai ȋnabuşe singurătatea.

*

În Franţa am ajuns, tot printr-o greseală de traseu, pe o faleză. Mă minunez, toată, de ,,nişte blocuri » foarte ȋnalte, cu o frumoasă arhitectură, cu grădini mari. Până să exclam asta, fetele mi-au luat-o ȋnainte : « Uitaţi, ce vapor imens, cu multe terase ! » « Unde vedeţi voi vapor ? » « Păi, este chiar lângă noi, mami ». Aşa, deci, nu era un bloc, ci un superb vas de croazieră.

Pentru că terminaserăm proviziile pe care le aduseserăm din ţară, şi pentru că eram curioşi, şi pentru că ne plăceau mult restaurantele de pe autostradă, şi pentru că ne puteam, atunci, permite, am luat masa la un asemenea local. Desigur, puţină franceză iarăşi nu ne-a prea fost de mare folos. Lasagna a fost bună, dar cocteilul de fructe nu ne-a prea plăcut, ni s-a părut ȋnvechit. Acum nu mai cred asta, ci doar că era ceva atât de nou pentru noi, ȋncât nu am ştiut să apreciem…

Şi iarăşi, zborul pe autostradă…

*

După ce au terminat de măturat, cu mâinile « ȋn sân », s-au aliniat pe bancă, să dezbată ultimele evenimente : « Ai mei plecară ast’noapte, la al Lenuţai, ȋn Spania » « Ai, fetiţă, cică e departe Spania asta » « Cică doua zile trebuie să meargă cu maşina pe drumuri. Mă cricii şi eu la ei să meargă ȋncet, că e drum lung. Mă lăsară singură acasă, ce m-oi face eu acum, nu ştiu…că sunt uscate toate prin grădină, apa nu e, cică au băgat şi la noi apă, la ce or mai fi adus-o, dacă au făcut program, ca la oraş ! Şi mă dor şi picioarele, de nu mai pot…» « Lasă, fată, că dimineată este apă, udăm acuş, până nu o ia.

După ce mai stabiliră ele cine şi de ce mai trece din deal, ȋn vale, şi invers, iaca se termină şi programul de apă…

*

Înălţimi ameţitoare, bucurie nemărginită, ochi mariţi de uimire. Asta a fost ȋntregul traseu.

Era noapte când am ajuns in Villa Seca. Ruda noastră, care ne dirija prin telefon, dându-ne ultimele indicaţii, ne-a confirmat că am ajuns la destinaţie. Parcă zicea Sami că locuieşte la ţară. Dar eu văd aici decat betoane şi gazon. Un adevărat oraş.

Am rămas ȋn Spania cam o săptamână.

Alta dată vă voi spune despre traseul nostru zilnic spre plajă la Mediterană.

Altă dată vă voi spune despre Salou, una dintre cele mei frumoase staţiuni, se spune, de la Mediterană.

Poate şi despre Portaventura vă voi povesti, altă dată.

*

Măria ȋşi luă sapa şi intră ȋn grădina de peste drum unde, cu o putere nebănuită pentru vârsta ei, ȋntr-o oră luă la intrebări toate firele de iarbă ce mai crescuseră printre răzoare. Din când ȋn când, doar capul ȋl mai ridica, să ȋntrebe pe Sorica de unde vine, ce mai e « prin vale ». Uite si gorniştii. « Care se mai duse, Corneo ? » « Al lui Maţâcu, din linia ailaltă » « E, săracul, şi nu era bătrân aşa, că a fost leat cu mine ». O strigă Mita, să-i ȋmprumute un ciur de faină. Îi aduse, la schimb, două ouă fierte, că ale ei, găinile, se cam incuiaseră de-o vreme. Când apăru şi Aurica, după ce servise dejaţuica de dimineaţă, era acumcu chef de taină. Mai dezbătură din nou ultimele noutăţi si intrară ȋn curte, să mai pună apă pe la păsări, că se lăsase o căldură cumplită.

*

Încă din prima zi am realizat că nu cunosc prea multă istorie, că nu cunosc literatură, nimic din ce m-ar putea apropia de Spania . Să vezi parcul De Guelle, al lui Gaudhi, şi sa nu cunoşti legenda, poate fi dureros, chiar. Să te găseşti lângă Sagrada Famiglia, lângă această splendoare, să nu-i cunoşti semnificaţia istorică este greu de suportat, de asemenea.

Poţi insă să te plimbi pe aleile străjuite de portocali, să le simţi mirosul, ȋn centrul vechi, şi să te simţi ca niciunde altundeva.

Intrebam , zilnic, dacă la ei există anumite instituţii, similare celor ȋn care lucram acasă. Apoi am ȋnceput să am nedumeriri ȋn privinţa locurilor de muncă, tot intrebam care este ocupaţia preponderentă ȋn zona ȋn care ne aflam, era doar turismul – căci era, evident, o zona turistica – şi nu ştiam de ce mai aveam nelinişti. Atunci am ȋntrebat “Dar oamenii de la ţară, aici, unde se găsesc, dacă la voi satele sunt aşa, oraşe ȋn toată regula, betonate, cu piste pentru biciclişti, şi toată lumea circulă cu masina ? Unde sunt ţăranii ?” “Aici !”, mi s-a răspuns ,”A, mai sunt şi zone mai sărace “. Eu nu “vedeam” agricultura.

După câteva zile, nerăbdarea de a reveni de unde plecaserăm ȋncepea să se facă simţită.

Nu ştiu de ce eram copleşită de curiozităţi şi nelinişti, de ce lipsa răspunsurilor la intrebările pe care le aveam imi crea disconfort.

*

După amiaza toridă linişti toată suflarea. Bătrânele, intrate, fiecare, in curtea lor, se aşezaseră, singure , la masă. Mita se gândi la copiii ei, care plecaseră prin Moldova, căci nepoţii crescusera şi nu se mai descurcau mai deloc pe aici. Aurica ramasese singură demult, fetele abia işi mai făceau timp sa o vadă, o data pe an, dacă nu era mult şi atat. Ficuţa işi găsise, de când murise Gheorghe, o alinare ȋn biserica adventistă, mai mergea pe acolo, unde se simţea ea mai puţin singură şi aproape de Dumnezeu. Era o speranţă. Maria putea fi considerată o fericită, toate o invidiau, da, ea nu trăia singură de când ȋi murise bărbatul. Acum ȋi aştepta pe ăia tineri să vină acasă, din Spania, dar trecea timpul destul de greu, era ,, singură cuc’’ prin curte.

Când soarele aproape topea tot ce–i ieşea ȋn cale, se dădu sfoară: era şedinţa de după prânz : la fântana cu cumpănă din drum, sub mălinii de la poarta Mitei, era un jgheab, pe care se aşezau, la răcoare. Nu mai trecea nimeni pe drum la ora aceea aşa că, nemaiavând subiecte noi, le dezbăteau pe cele de dimineaţă. Curţile erau dereticate, grădinile ingrijite. « Bună ziua, să aduceţi buletinele, că veniră cupoanele, să vă dau banii », le salută Petrică, poştaşul satului. « I-auzi, păi aşa devreme, că e abia ȋn 13 ? » « Aşa le-au adus, mai devreme, nu ştiu eu… » « E, s-or fi gândit şi ei că e Sânta Măria, să avem ce pune pe colăcei poimâine ! », ziseră, entuziasmate. Vesele, ȋşi aduseră buletinul, semnară şi primiră banii.

Bucuroase, intrară prin curţi, pentru rânduiala de seară. Urma cea de a treia ȋntâlnire, cea de seară, când stătură la bancă până mai târziu, acum aerul era mult mai plăcut, se răcorise un pic, şi treceau mai mulţi săteni pe drum, de unde aveau să afle mai multe noutăţi.

*

Am pornit după câteva zile pe drumul de ȋntoarcere. Puţine regrete, erau. Parcă nu gustaserăm cu totul din ocazia , poate unică, de a admira acea părticică de lume.

Şi, din nou la drum , parcurgând traseul invers, cu acelaşi entuziasm.

Am admirat Coasta de Azur.

Apoi pluteam iarăşi printre nori … să ţii ȋn palmă norii, să simţi că eşti una cu ei, să te mângâie pe degete… Norii aceia, ai Austriei, au invăluit maşina, au pătruns pe fereastră, ne-au intrat in minte şi ȋn suflet. Pentru totdeauna.

Oare de ce, după numai câteva zile, ne cuprinsese o nerăbdare, ȋn Spania ? De ce ne-am liniştit când am ajuns pe primul petic de « acasă » ? Înaintam cu o nerăbdare ce creştea pe măsură ce ne apropiam de ţară .

De ce m-am liniştit când am ajuns pe primul petic de « acasă » ? Era ca şi când am paşit pe o venă a rădăcinii mele. Şi , pe masură ce ne apropiam de casă, ȋnaintam pe ramificaţia unei rădăcini, apropiindu-mă de sol. Pe măsură ce mă apropiam, creşteam, ieşeam spre suprafaţă.

Şi, după cum v-am mai spus, nu mi –a plăcut geografia. Şi nici cu istoria nu am stat foarte bine. Am simţit ȋn nări miros de iarbă de acasă. Să trag puternic ȋn piept aer românesc…

Pe drum, nu am mai făcut niciun popas pentru odihnă. Am mers ,,ȋntins ».

Am intrat ȋn sat de ,,sf. Maria”, ziua soacrei mele, am vrut mult să ajungem de ziua ei. Cu mirosul de lubeniţă ȋn nări, am intrat pe uliţă. Vecinele nu-şi mai ocupaseră bancuţele pe la porţi. Erau fie la biserică, fie pe la piaţa de mare sarbatoare. Câinii gospodăriilor lătrau de prin toate părţile, căci era mare agitaţie, se impărţeau colăceii, alături de felii mari de lubeniţe singure.

Tindem către. Evoluţia civilizaţiei este firească, vor ajunge, următoarele ,la un apogeu. Nu ştim noi, cei de azi, care va fi acela. Şi, când se vor afla pe cele mai ȋnalte culmi, ceea ce vor fi ei, ce vor face ei, ce vor gândi, vor avea nucleul in rădăcinile din care s-au format. Suntem tulpini, vor fi ramuri şi vlăstare , din rădăcinile adânc ȋnfipte prin generaţiile anterioare.

Istoria României, pământul României, sunt o masă compactă de rădăcini. Nicăieri ȋn lume acestea nu sunt atât de adânci şi dense. Oriunde ne-am afla, aici sau aiurea, venim din uliţa satului şi o păstrăm ȋn suflet, şi strămoşii ne-au transmis seva care curge ȋn tot ceea ce suntem acum.

Eu sunt, gândesc, trăiesc, visez, am propria personalitate. Sunt ramura crescută din radacina aceea din care rânduri de generaţii au urcat şi mi-au transmis, un caracter, un tic, culoarea ochilor.

Eu, tu, noi toţi, avem rădăcini.

Ce suntem noi , ce gândim, ce visăm noi, ce trăim, toate astea se trag din rădăcini adânci.

Fiecare om este special, este deosebit, este aparte. Nimic mai corect, desigur. Rădăcinile, ȋnsă, ne acordă o distincţie comună .

*

« Ia uite, Mită, veniră ai Măriei din străinătaţuri » !

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Diverse. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la RĂDĂCINI

  1. Aliosa zice:

    Fiecare cu ” radacina ” lui ! 🙂
    Multumesc pentru ” following ” !
    Aliosa.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s